Priceperea militară a Sfântului Constantin cel Mare a fost recunoscută în unanimitate de cercetători. Cu toate că dispunea de o armată imensă și de o bună cunoaștere a regulilor esențiale pentru efectuarea unui război de lungă durată, Sfântul Constantin a utilizat acest mijloc doar atunci când a fost constrâns, preocupându-se de soarta creștinilor aflați în afara granițelor Imperiului Roman și care ar fi fost afectați pe termen lung de o astfel de decizie. Acest fapt reiese și din schimbul de epistole avut cu conducătorul Imperiului Persan.
Misiunea de răspândire a credinței creștine și implicarea totală de care a dat dovadă Sfântul Constantin cel Mare nu au condus la o degrevare a sa de sarcinile esențiale ale unui conducător imperial. Deși Imperiul Roman nu mai avea adversari de calibru, poate cu excepția perșilor, care alcătuiau o națiune puternică și greu de supus, triburile barbare reprezentau în continuare o problemă acută. Nu atât numărul lor constituia un motiv de îngrijorare, deoarece romanii erau obișnuiți să învingă armate mult mai numeroase, pentru că erau infinit mai disciplinați și capabili să suplinească prin inteligență inferioritatea grupului, ci raidurile continue ale acestora. Triburile barbare scite și sarmate năvăleau adesea peste granițele imperiului, jefuind și distrugând orașele situate la frontieră. Aceste incursiuni produceau multe probleme oamenilor care locuiau în regiune și țineau în stare de alertă permanentă trupele romane cantonate acolo. De aceea, Sfântul Constantin cel Mare a rezolvat această problemă într-un mod exemplar: a supus prin calea armelor triburile care nu doreau să încheie nici un fel de alianță cu Imperiul Roman și a căzut la pace cu celelalte, care erau conștiente de certa lor inferioritate și doreau protecția unui aliat foarte puternic. Iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea: „Punându-și el nădejdea în Mântuitorul său și înfruntându-i pe aceștia cu biruitorul semn (al crucii), pe toți i-a supus într-un timp foarte scurt: pe cei mai nărăvași i-a cumințit pe calea armelor, iar pe ceilalți i-a atras de partea sa pe calea unor solii foarte bine gândite, făcându-i și pe ei să se lepede de viața animalică și fără știință de lege pe care o duceau, în schimbul unei vieți chibzuite și puse sub semnul legii” (Eusebiu de Cezareea, „Viața lui Constantin cel Mare”, trad. Radu Alexandrescu, col. PSB, vol. 14, EIBMBOR, București, 1991, p. 162). Cu toate acestea, deși avea posibilitatea, Sfântul Constantin cel Mare a evitat să aibă un conflict direct cu Imperiul Persan, deoarece aici se aflau mulți creștini, iar acest fapt ar fi condus aproape sigur la o masacrare în masă a acestora.
Pactul cu Imperiul Persan
Conștient de superioritatea tactică și militară a Imperiului Roman, conducătorul persan a decis să inițieze negocieri de pace și alianță cu Sfântul Constantin cel Mare. În acest sens a trimis o solie bogată la curtea acestuia. Eusebiu de Cezareea ne dezvăluie că Sfântul Constantin cel Mare a oferit un răspuns pe măsură. Mai întâi s-a îngrijit să trimită înapoi mai multe daruri decât primise, pentru a demonstra astfel ospitalitatea și prosperitatea imperiului la conducerea căruia se afla, apoi, interesându-se de soarta creștinilor din regiune și aflând că aceștia începeau să dețină o poziție socială tot mai importantă, a decis să trimită o scrisoare în care să amintească unele lucruri și despre ei, încercând astfel să îi protejeze de o eventuală prigoană. Iată ce precizează în încheierea scrisorii sale: „Nici nu-ți închipui cât de mult m-a bucurat să aud că creștinii – fiindcă la ei îmi este gândul în tot ce-ți scriu – au început (așa cum mi-aș fi dorit și eu) să se răspândească pe cea mai mare parte a meleagurilor Persiei. Precum îți doresc eu ție tot binele, tot astfel li-l doresc eu și lor, ca supuși ai tăi – prin care fapt Îl vei și putea avea de partea ta pe Însuși Stăpânul a toate, miluitor și blând. Pe ei, deci – gândindu-mă eu la puterea ta -, ți-i așez eu sub a ta ocrotire; pe ei, chiar pe ei ți-i încredințez eu cu totul, cunoscându-ți multa credincioșie: iubește-i cu toată tăria iubirii tale de oameni, și-ți vei dobândi prin credincioșie o mulțumire fără margini, de care să ne putem bucura și noi” (ibid., p. 165). Gândul cel bun al Sfântului Constantin cel Mare le-a asigurat creștinilor o perioadă de pace și prosperitate. Această mărturie epistolară ne arată cât de rapid se răspândise creștinismul la nivel global, chiar și în regiuni unde limba greacă se vorbea doar în cercurile cultivate. Râvna creștinilor pentru apostolat și propovăduire a fost una imensă în primele veacuri. Mai târziu, creștinii din această regiune a lumii au pornit chiar și mai departe, ajungând până în îndepărtatele ținuturi ale Chinei și Japoniei. Cu toate acestea, gândul cel bun al Sfântului Constantin cel Mare urma să se întoarcă împotriva creștinilor la un moment dat. Conducătorii persani nu au privit cu ochi buni această dorință de ocrotire a creștinilor, crezând că aceștia propovăduiesc o religie „romană” și că activează drept spioni în slujba Imperiului Roman. Acest fapt a condus la persecuții aspre, care au decimat populația creștină din regiune.
Mărturisirea credinței în Dumnezeu
Un alt aspect interesant al epistolei în cauză constă într-o scurtă mărturisire de credință a Sfântului Constantin cel Mare, care încearcă să prezinte în cuvinte pe înțelesul interlocutorului său de ce Îl cinstește pe Hristos. Iată fragmentul în cauză: „Pe Acest Dumnezeu – al cărui semn este purtat pe umeri de o întreagă oaste închinată Lui – Îl mărturisesc eu. (…) Când îngenunchez, pe El Îl chem. (…) Oamenilor El nu le cere nimic altceva decât curăția gândului și un suflet fără prihană, prin care singure cumpănește El faptele noastre de bine și credința noastră. Plăcute Îi sunt lucrările smereniei și ale blândeței: pe cei umili îi iubește tot atât pe cât îi urăște pe gâlcevitori. (…) De aceea și are El foarte la inimă orice domnie ce se deapănă în duh de dreptate, întărind-o cu purtările Sale de grijă și ocrotind regescul nostru cuget cu harul păcii aducător de adâncă liniște” (ibid., p. 164). Observăm din fragmentul citat modalitatea în care Sfântul Constantin cel Mare încearcă să îi prezinte interlocutorului său credința creștină. El nu începe prin a afirma că Dumnezeul creștinilor este singurul Dumnezeu, pentru a nu crea disensiune. Din contră, vorbește numai despre faptele Sale minunate. Acest Dumnezeu l-a ajutat să își învingă toți adversarii – argument de bază în discuțiile dintre conducători cu religii diferite -, i-a creat posibilitatea de a unifica imperiul și, nota bene, l-a făcut să vadă ce dorește El de fapt de la oameni, adică o viață simplă, smerită și pașnică. Prin acest argument de ordin faptic și moral, Sfântul Constantin cel Mare ne-a oferit și o metodă de a discuta cu cei care nu ne înțeleg sau ne critică pentru viața noastră creștină. În esență, trebuie să pornim discuția de la lucrurile care ne apropie și care constituie valori comune, urmând ca, în final, să putem dialoga cu pace și asupra deosebirilor. Împăratul perșilor nu s-a convertit după această scrisoare, dar le-a lăsat creștinilor libertate de mișcare, consfințind astfel reușita diplomatică a Sfântului Constantin cel Mare.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 7 noiembrie 2013)
