Deși trăim într-o lume care de multe ori ne face să plecăm capul a resemnare și dezgust, trebuie, în calitate de creștini, să îndrăznim și să învingem, după îndemnul lui Hristos, tot ceea ce ne barează drumul către Împărăție. Părinții Bisericii, cei din vechime sau cei de astăzi, ne amintesc că avem un Tată iubitor, Care ne îndeamnă să pășim spre El, Care ne va ieși în întâmpinare. Nouă nu ne rămâne decât să punem rânduială în viața noastră și să oțelim voința ce ne mișcă spre mântuire.
Dacă ar fi să întrebăm în jurul nostru, probabil că majoritatea celor interogați ar spune că viața, în general, e mai curând grea decât ușoară. De altfel, nu degeaba vorbesc Părinții Bisericii de ‘valurile vieții’, despre lumea aceasta ca despre o ‘vale a plângerii’ și de faptul că tindem cu toții spre ‘limanul mântuirii’. Așa stând lucrurile, de multe ori ne plângem de cele ce compun existența noastră și nu de puține ori, conștient sau nu, încercăm să găsim țapi ispășitori: fie părinți care nu ne-au fi sprijinit cum trebuie, fie prieteni care ne-au trădat încrederea, fie chiar și Dumnezeu, pentru că ne-a adus într-o astfel de lume. În felul acesta, odată ajunși aici cu gândirea, trăim descurajarea în fața vieții, deznădejdea, cu toată pleiada ei de stări… și suntem vii, dar parcă nu trăim, iar din păcate unii ajung să-și ia și zilele. Nu e ușor să te descurci cu povara unor asemenea gânduri și, chiar la auzul expunerii lor, un oftat tot își face apariția. Cert este că, dincolo de simțăminte și de gânduri, cel mai rău lucru este descurajarea însăși, această dispoziție a sufletului care secătuiește tăria oricărei forțe sau puteri spirituale.
Descurajând, ne depărtăm de Dumnezeu
Orice pom se cunoaște după roade, în consecință, e clar că rodul deznădejdii nu crește în pomul cel bun. De fapt nu sunt lucruri necunoscute acestea, dar iată câteva cuvinte ale părintelui Arsenie Papacioc care ne fac să realizăm că la așa ceva nu prea am dat atenție: ‘Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi ușor să o facă direct, că așa s-au încununat mulți creștini care au simțit în ei puterea credinței, știind că omul e făcut de Dumnezeu și nu se pot despărți de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândește ca, indirect, să poată despărți pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, și dacă reușește nu înseamnă că și-a atins marele obiectiv, ci îi dă omului o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca și când nu mai poate fi iertat, și, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu; și, iată, acesta e scopul atins de vrăjmașul’.
Poate că ne-am îngăduit nouă înșine, până acum, să zacem în descurajare și să nu acționăm în nici un fel, dar, auzind cuvintele de mai sus, te cam cuprinde teama și îți pui semne de întrebare. Dacă păcatul cel mai mic nu-i chiar așa de mic, cum rămâne cu deznădejdea și delăsarea ce o însoțește, care, după spusa amintită a părintelui Arsenie, reprezintă încununarea tuturor relelor? Înseamnă că nu e puțin lucru să cazi în deprimare și nepăsare. Nu e de stat așa. Nu ne putem permite descurajarea, căci e diabolică, e, până la urmă, neomenească și, oricând o simțim înfiripându-se în inima noastră, e spre folosul nostru să o aruncăm cu îndârjire ca ceva ce nu e de-al nostru. Să-i spunem: ‘Ești falsă și otrăvită! Nu te vreau în viața mea! Nu mă păcălești’.
Vorbind despre akedie, acea stare de spirit ce îmbină într-un mod nefast descurajarea cu nepăsarea, neglijența și dezgustul față de toate, Cuviosul Iosif Isihastul, cunoscut și simplu ca Gheron Iosif, afirmă cu tărie că este mai păgubitoare decât chiar colosul patimilor: mândria. ‘Slava deșartă prăpădește vistieriile ascunse, în timp ce akedia nu te lasă nici măcar să le aduni. Akedia seamănă cu seceta, din pricina căreia nu încolțește nimic. Slava deșartă îi vatămă pe cei ce au rod, pe cei ce au sporit, în timp ce akedia îi păgubește pe toți, pentru că și pe cei ce vor să pornească îi împiedică, și pe cei sporiți îi oprește, și pe cei neștiutori nu-i lasă să învețe, și pe cei înșelați îi împiedică să se întoarcă, și pe cei căzuți nu îi lasă să se ridice, și, în general, pentru toți cei pe care îi robește, akedia este distrugătoare. (…) Există desigur și alte pricini ale căderii nevoitorului, deoarece și slava deșartă îi aduce mari distrugeri, dar în comparație cu hoiturile neglijenței, acestea sunt mult mai puține. Neglijența distruge, de obicei, rădăcinile și principiile’.
Motivul pentru care descurajarea, akedia, neglijența, sau oricum am numi-o, atacă principiile însele este pentru că are ca punct de pornire puțina credință în Dumnezeu, puțina încredere în cuvintele Lui Care ne-a îndemnat să îndrăznim, fiindcă El a biruit lumea (Ioan 16, 33) și este cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20). Spune tot Iosif Isihastul: ‘Numai sufletul viteaz, ce are ca temelie credința și nădejdea în Dumnezeu, răstoarnă această uneltire’. De asemenea, motivul pentru care bărbăția este considerată virtute e pentru că are ca bază o apropiere strânsă de Dumnezeu fundamentată pe credința în El, iar noi am văzut, de la părintele Arsenie, că tocmai împotriva acestei apropieri complotează demonii. ‘Numai cu bărbăție și cu hotărâre poate fi înfruntat diavolul care răcnește ca un leu, căutând pe cine să înghită, iar nu numai să vatăme’. Înțelegem, astfel, cum poate credința să ne fie pavăză (Efeseni 6, 16).
Perseverența oferă posibilitatea educării obișnuinței celei bune
Nici aici Părinții nu ne lasă singuri, pentru că, din experiența lor și a altora, și-au dat seama că și voința trebuie îngrijită pentru a ne putea fi de folos, după cum a lăsat-o Dumnezeu. Sunt lucruri care o slăbesc și altele care o sprijină, iar Gheron Iosif mărturisește cu tărie că nimic nu lasă voința să se ofilească precum neglijența, neorânduiala și nimic nu o întărește mai mult decât un program de viață chibzuit. ‘Începutul dobândirii caracterului și a personalității se află în stăruința de a urma un mod de viață programat și sistematizat. Prin respectarea statornică a unui program, omul dobândește hotărâre și bărbăție, lucru foarte important și absolut necesar în viața noastră, mai ales pentru că nevoința noastră este luptă. Nici un alt factor omenesc nu întărește atât reușita noastră ca hotărârea noastră tare și stăruitoare și programul bine rânduit.’
Este de subliniat folosirea de către Părintele Iosif Isihastul a noțiunilor de ‘caracter’ și ‘personalitate’ atunci când vorbește de probleme duhovnicești, fiindcă multă lume percepe creștinismul, mai ales Ortodoxia, ca fiind pentru oamenii slabi, lipsiți de caracter, însă cert este că singurul om cu adevărat puternic și nobil este sfântul, cel care a dat formă în sine rânduielii ‘bune foarte’ lăsate de Dumnezeu.
Ceea ce aduce un mod de viață programat în mod conștient și liber, nu impus din afară, este exersarea tocmai a acelei perseverențe de care aminteam, perseverență ce oferă posibilitatea educării unor noi obișnuințe, bune. Voința trebuie fortificată în mod sistematic, deoarece, dacă nu e utilizată, își pierde din tărie, după cum o grupă de mușchi nefolosită ajunge să se atrofieze, iar pusă la treabă, se întărește. De asemenea, cel care urmează o rânduială în viață este cu adevărat liber, pentru că alege el însuși un mod de a trăi, prin propria voință conștientă, nu îi este impus din afară sau chiar dinăuntru prin impulsuri ale subconștientului.
Despre Gheron Iosif ucenicii săi mărturisesc următoarele: ‘credea cu tărie că nu era întâmplător devotamentul său față de programul isihast, ci că era o menire dumnezeiască’. De altfel, e știut că Dumnezeu nu e al neorânduielii. Avem chiar un exemplu concludent în care Domnul, printr-un înger al Său, ne-a învățat leacul deprimării. E vorba despre o întâmplare, istorisită în Pateric, din viața Sfântului Antonie cel Mare, care, în ciuda măreției lui duhovnicești, nu a scăpat de ispita akediei: ‘Sfântul Avva Antonie, șezând odată în deșert, a fost cuprins de akedie și de o mare întunecare de gânduri. Și zicea către Dumnezeu: ‘Doamne, vreau să mă mântuiesc și nu mă lasă gândurile. Ce voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?’ Și, sculându-se puțin, a ieșit afară și a văzut pe cineva ca pe sine șezând și lucrând, apoi sculându-se de la lucru și rugându-se, apoi iarăși șezând și împletind funia, apoi iarăși sculându-se la rugăciune. Acesta era un înger al Domnului trimis spre îndreptarea și încredințarea lui Antonie. Și a auzit pe înger zicând: Fă așa și te vei mântui!. Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie și îndrăzneală; și făcând așa se mântuia’.
Ce putem concluziona din experiența amintită a Sfântului Antonie e, în primul rând, că Dumnezeu l-a învățat să nu trăiască la întâmplare, după cum are sau nu are chef, ci să aibă o rânduială, un program. În al doilea rând, programul e format din muncă și rugăciune; muncă, deoarece omul e viu și nu e în firea lui să stea, ci să fie activ, fiecare după vocația și știința lui, și rugăciune, pentru că Dumnezeu e viața, ‘Vistierul tuturor bunătăților’ și de la el ne luăm puterea, vioiciunea și adevărata comuniune. Ființa umană este ontologic comunională, iar cel care se lasă ispitit de avântul nesăbuit de a munci, de a produce pentru sine, e firesc să se îndrepte spre anormal și să cadă în deznădejde, căci numai persoana satură cu adevărat, nu lucrul.
Tot Avva Iosif Isihastul învață că ‘programul în viață este condiția cea mai importantă a sporirii duhovnicești. Acesta este și scopul legilor și al poruncilor ce au fost date din vechime în vederea bunei petreceri omenești, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integrității caracterului omului, după căderea protopărinților, cerea crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufletești și trupești care se slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de trebuință legea și poruncile și rânduielile? Răspuns: când omul își va redobândi personalitatea prin dumnezeiescul Har și acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire (I Cor. 15, 54)’. Prin urmare, din pricina caracterului nestatornic al firii umane afectate de păcat, o rânduială de viață e trebuitoare nu doar începătorilor, ci și celor avansați în viața duhovnicească. De altfel, mai ales pe culmile virtuții e mai periculoasă căderea și e nevoie de o hotărâre mai fermă, căci, am văzut, diavolul nu iartă pe nimeni.
‘Nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge!’
Viața nu e joacă, deși noi, în inconștiența noastră, o tratăm ca și cum ar fi o ciornă care cândva, poate, va fi transcrisă pe ‘curat’ și tocmai de aceea avem nevoie de multă bărbăție, de multă determinare și curaj. Omul nu a fost făcut ca să se ofilească în descurajare, iar Dumnezeul nostru, Dumnezeu Cel viu, dovedit prin El Însuși și prin sfinții Lui, nu e fitecine și nu minte când spune că este cu noi și ne iubește și ne întărește. E adevărat că nu e ușor, când zaci zdrobit de deznădejde, să îți spui cuvintele acestea și să le și crezi, dar e bine să ne aducem aminte de a cerceta gândurile noastre ale cui roade sunt și de a nu crede minciuna dracilor care ne spun că noi suntem slabi și că Dumnezeu nici nu ne bagă în seamă. Lui nu îi trebuie mult de la noi ca să aibă motiv să ne iasă în întâmpinare. ‘Avem marele avantaj că suntem foarte iubiți de Dumnezeu, iubiți dincolo de închipuirea omenească și îngerească. Deci nu ne va lăsa… Dar să ne găsească Dumnezeu în mișcare. Să ne găsească pe poziție; ne ajută, ne ține de mână să ajungem la ‘Ierusalim’. Dacă nu ești pe șoseaua care duce la Ierusalim, nu te mai ține de mână, că ești pe un drum lăturalnic. Dacă ești în mișcare, Dumnezeu te ajută. Pentru că nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge! Deci nu doar să zici că vrei să faci cutare lucru, ci să miști să-l faci și atunci te ajută harul: când ai început să pășești! Te-ai oprit, s-a oprit și harul. Dai voință, iei putere! Dar dacă dai voință la fiecare pas, viața ta e o curgere continuă, pentru că e o curgere continuă de har’.
Auzind cele de mai sus, parcă îți vine să râzi de bucurie și să zici: Ce Tată iubitor avem! Nu trebuie decât să îți faci curaj, să vrei și să pășești într-acolo. Nici măcar ‘să mergi’ nu zice, ci ‘să pășești’, oricât de mici și temători ar fi pașii, iar Dumnezeu nu va întârzia, dacă ești cu inima deschisă și smerită. E adevărat, după cum ar spune unii, că nici voința nu-i ușor de găsit când ești clătinat de atât timp de deprimare. Când ai fost fricos și deznădăjduit toată viața, te dezlipești cu greu de vechiul tu, dar să nu uiți să te strădui cât de puțin și să nu te dai bătut.
Pericolul neorânduielii
Gheron Iosif era foarte atent să îi țină treji pe ucenicii săi, să-i țină ‘în priză’, pentru că, așa cum afirmă și părintele Arsenie Papacioc, nimic nu urăște diavolul mai mult decât omul treaz, omul viu. Viața duhovnicească cere multă dăruire și seriozitate, de aceea Cuviosul Iosif își îndemna o uceniță: ‘Ascultă, fiica mea; dă ascultare cuvintelor mele. Să mergi cu multă seriozitate’. Din nou părintele Arsenie ne spune: ‘Dacă ați fi simțit gheara diavolului pe spinarea voastră, n-ați mai fi amânat pocăința!’
Această seriozitate cu care trebuie tratată viața noastră i-a făcut pe părinți să fie atenți chiar și la cele mai mici detalii, aparent fără legătură cu problemele sufletești și să țină o rânduială în toate. Povestea Gheron Iosif despre un călugăr îmbunătățit pe nume Teofilact, pe care l-a cunoscut în Muntele Athos, că ținea cu strășnicie la respectarea programului de viață și a ordinii. Se pare că ar fi spus unui frate ce dorea să se nevoiască alături de el: ‘Ascultă, fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viața ta să ai o rânduială și un program, pentru că fără acestea nu te faci călugăr. Privește în jur lucrurile noastre, așa cum ți le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceașca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii și celelalte, precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci vreo greșeală, prima dată îți voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorânduiala, te voi ruga să-ți iei lucrurile tale și să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te folosești’.
Nouă, celor mai lumești, trebuie să recunoaștem că ni se pare puțin exagerată poziția bătrânului Teofilact, dar ceea ce nu luăm în considerare este că nici un detaliu nu este de neluat în seamă când vine vorba despre mântuire. Cei ca Antonie, Gheron Iosif sau Teofilact știau valoarea sufletului, gravitatea păcatului și pericolul neorânduielii, de aceea nu voiau să aibă atingere cu acestea două din urmă.
În lumea contemporană nu mai realizăm importanța faptului de a fi treji, de a privi lucrurile în față și de a ne ordona traiul astfel încât noi să fim stăpânii noștri. De aceea ne și descurajăm așa ușor. Soluția nu e să evadezi într-o lume de carton. Diavolul abia așteaptă să ne buimăcească în iureșul vieții agitate pe care o ducem, a vieții dezordonate pe care ne-o îngăduim. Până la urmă, viața e frumoasă ori urâtă, în funcție de cum ne raportăm la ea. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 17 iulie 2011).
