Primul Crez sinodal ecumenic al Bisericii

„Ziarul Lumina” începe prezentarea unei istorii teologice a Simbolului niceo-constantinopolitan, în mai multe episoade. Primele se vor ocupa cu istoria redactării Crezului niceean, iar mai apoi vom încerca să trasăm și istoria Crezului niceo-constantinopolitan, cel mai important și normativ text de credință al Bisericii Ortodoxe, rostit azi atât în ritualul Botezului, cât și în cel al Sfintei Liturghii.

Începutul secolului al IV-lea nu marchează numai o schimbare radicală pentru creștinismul din Imperiul Roman (libertatea oferită creștinilor în 313), ci aduce cu sine și o mutație fundamentală în istoria simbolului credinței. Vechile simboluri de credință locale și baptismale, precum și cele private sau personale, vor fi înlocuite de mărturisiri sinodale cu valoare universală sau ecumenică, începând cu Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). C. H. Turner a exprimat această realitate, referindu-se la Crezul de la Niceea, spunând: ‘Vechile mărturisiri erau mărturisiri pentru catehumeni, noua mărturisire era o mărturisire pentru episcopi’ (History and Use of Creeds and Anathemas, London, 1910, p. 24 apud John N. D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse…, p. 205).

Cearta ariană și disputele legate de dumnezeirea lui Iisus Hristos au condus la tendința de a justifica ortodoxia sau dreapta credință prin mărturisiri de credință dezlipite din contextul baptismal în care erau folosite și întrebuințarea acestora în disputele teologice.

Crezul sintetizează precis întreaga taină a Sfintei Treimi

Crezul niceo-constantinopolitan are o valoare imensă pentru teologia ortodoxă, deoarece a reușit să sintetizeze într-o formulare precisă întreaga taină a Preasfintei Treimi. Jaroslav Pelikan a reușit să formuleze în mod magistral însemnătatea hotărârilor primelor două Sinoade Ecumenice pentru învățătura de credință a Bisericii: ‘Punctul culminant al dezvoltării doctrinei Bisericii primelor veacuri creștine l-a constituit dogma Treimii. Prin această dogmă Biserica a confirmat monoteismul, care se aflase la originea disputelor cu iudaismul, și s-a împăcat cu conceptul de Logos, pe marginea căruia purtase polemici cu păgânismul. Legătura dintre creație și mântuire, pe care Biserica o apărase în fața lui Marcion și a altor gnostici, a fost ridicată la rang de crez în afirmarea relației dintre Tatăl și Fiul; iar doctrina Duhului Sfânt, al cărei caracter ambiguu fusese accentuat de conflictul cu montanismul, a fost inclusă în mărturisirea de credință. Doctrina afirmată și propovăduită de Biserică în secolele al II-lea și al III-lea a condus și ea la cristalizarea dogmei Treimii, căci prin această dogmă creștinismul trăgea o linie de demarcație între el și credința păgână în forțele supranaturale și își reafirma caracterul de religie a mântuirii’. (Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei. I – Nașterea tradiției universale (100-600), traducere de Silvia Palade, Editura Polirom, 2004, p. 188).

Doctrina creștină este ceea ce Biserica lui Iisus Hristos crede, propovăduiește și mărturisește prin cuvânt și faptă, în vederea transformării acestei lumi, așteptând împlinirea nădejdii sale în viața de apoi (Jaroslav Pelikan). Fundamentată în Sfânta Scriptură, învățătura Bisericii a avut nevoie de-a lungul veacurilor de aprofundări și precizări noi, formulările Sinoadelor Ecumenice fiind fundamentale în acest sens. Pe lângă Sfânta Scriptură, Crezul niceo-constantinopolitan ‘reprezintă unitatea simplă care recapitulează numeroasele și variatele sensuri ale Scripturii, constituindu-se în regula fundamentală a interpretării lor’. (Hristologia patristică: repere principale, în: Hristos, traducere de Daniela Cârstea, (Sfinții Părinți pe înțelesul tuturor, 2), Editura Anastasia, București, 2004, p. 8). Interpretarea adecvată a revelației în Hristos și fixarea acesteia în Simbolul credinței s-au realizat prin demontarea diferitelor obiecții ridicate de rațiunea umană, prin aceasta Biserica reușind să evite derapajele eretice de la adevărul revelat.

Itinerarul redactării primului Crez ecumenic al Bisericii

Țelul acestui articol este acela de a trasa itinerarul ce a condus la redactarea primului Crez ecumenic al Bisericii, rămas normativ pentru Biserica Ortodoxă până azi, cu modificările efectuate la Sinodul de la Constantinopol (381). Deoarece contextul istoric și teologic ce a provocat convocarea Sinodului este îndeobște cunoscut și se bucură deja de studii ample în teologia românească, ne vom mărgini la o prezentare deosebit de succintă a contextului politico-religios în care a avut loc întreaga dezbatere teologică, după care ne vom îndrepta atenția asupra desfășurării efective a Sinodului, asupra dezbaterilor ce au precedat și declanșat redactarea Simbolului de credință niceean, precum și asupra conținutului teologic și asupra semnificației acestuia.

Încă de la început doresc să evidențiez faptul că reconstituirea dezbaterilor sinodale din 325 și 381 este foarte anevoioasă și ipotetică deoarece nu posedăm procesele-verbale ale ședințelor primelor două Sinoade Ecumenice. Dacă acestea au fost ținute și au existat, dar s-au pierdut sau nu au fost deloc redactate, datorită prezenței împăraților la ședințe, rămân dileme neelucidate până în prezent. În ceea ce ne privește, considerăm că aceste protocoale trebuie să fi existat, de vreme ce, începând cu Sinodul III Ecumenic de la Efes (431), posedăm procesele-verbale ale celorlalte Sinoade Ecumenice. Singura certitudine, cu care suntem nevoiți să ne mulțumim pentru moment, este aceea că nu posedăm până acum aceste protocoale sinodale. Cu toate acestea s-au păstrat documente de primă mână din secolul al IV-lea, transmise în scrisori particulare sau înscrisuri oficiale, colecționate în mod special de istoricii bisericești din secolul al IV-lea și al V-lea, care fac posibilă reconstituirea în linii mari a întâmplărilor aflate în centrul preocupărilor noastre.

Izvoarele Sinodului Ecumenic de la Niceea (325)

Izvoarele originale legate de Sinodul de la Niceea din 325 păstrate până azi sunt textul original grec al Simbolului Niceean, o scrisoare contemporană a lui Eusebiu de Cezareea către comunitatea sa, Scrisoarea sinodală către Bisericile din Alexandria, Egipt, Libia și Pentapolis (păstrată la mai mulți istorici bisericești din secolul al V-lea), Enciclica Sfântului Constantin cel Mare către toate Bisericile privitoare la stabilirea datei Paștilor precum și Scrisoarea împăratului către Biserica din Alexandria. Martori importanți ai actelor originale sunt Sfântul Atanasie cel Mare cu tratatul său De decretis Nicaenae Sinodi, Eusebiu de Cezareea, precum și marii istorici ai secolului al V-lea, continuatori ai Istoriei bisericești a lui Eusebiu – Teodoret de Cyr, Socrate, Sozomen și Gelasie de Cyzic.

Comentarii Facebook


Știri recente