Manualele pentru școala primară din perioada interbelică constituie adevărate repere din punctul de vedere al conținuturilor, al adecvării temelor studiate, al limbii utilizate, precum și al caracterului lor enciclopedic. Predată în școlile primare de cel puțin două ori pe săptămână, religia nu dispunea, însă, de manuale distincte. Primele au fost întocmite abia în 1938, de preotul dărăbănean Aristide Cucu.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățământul, ca sistem, începe să capete conținut și contur, după modelul țărilor occidentale și, în mod special, al Franței. Primele efecte s-au resimțit imediat după măsurile reformatoare ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, începute la 1864, când învățământul primar a devenit gratuit și obligatoriu. Domeniul, cu toate nevoile și lipsurile sale, va fi pus apoi la punct de Spiru Haret, ministru al învățământului în trei rânduri, la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul secolului XX. În urma eforturilor sale necontenite, în sate se construiesc școli, analfabetismul rural scade, se pun la punct conținuturi și manuale școlare, se gândesc și se adoptă legi ce pun ordine în bunul mers al lucrurilor în învățământ, iar formarea și pregătirea continuă a învățătorilor devin prioritate a ministerului. Spiritul acesta va fi continuat apoi, în perioada dintre cele două războaie mondiale, de un alt luminător al „școalelor”, ministrul Constantin Angelescu, cel care va fi și inițiatorul Legii învățământului primar al statului și al învățământului normal-primar/26 iunie 1924 și cel căruia îi revine meritul de a fi uniformizat sistemul de educație din România Mare.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
