Pr. Bogdan Chiorean: Scurt ghid conversațional în asistența bolnavului terminal

Părintele medic Bogdan Chiorean, directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, a prezentat luni, la Conferința pastoral-misionară de primăvară a preoților din Arhiepiscopia Bucureștilor, un „Scurt ghid conversațional în asistența bolnavului terminal”.

„Dintre principalele probleme întâlnite în sfera îngrijirilor paliative, comunicarea diagnosticului și a prognosticului este o sarcină cu un grad uriaș de responsabilitate pentru echipă”, a spus clericul.

În general, pacienții Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca își cunosc diagnosticul.

Cum anunțăm prognosticul bolii

„Totuși, printre ei există pacienți cărora fie că le-a fost ascuns diagnosticul, fie că au cerut ei înșiși să fie privați de acest adevăr, fie că medicul sau familia au decis acest lucru și ei nu sunt în deplină cunoștință despre boala pe care o au și despre posibilul traiect al acesteia”, spune Părintele Bogdan Chiorean.

„Desigur, la aflarea veștii unui diagnostic incurabil, pacienții vor avea anumite reacții ce trebuie cunoscute și manageriate.”

„Caracteristica predominantă care asigură o comunicare eficientă este empatia medicului și modul în care acesta reușește să îl asigure pe bolnav că vor duce lupta cu boala împreună, fiind atenți chiar și la cele mai neînsemnate detalii”, subliniază coordonatorul centrului de paliație clujean.

Diagnosticul trebuie prezentat cât mai clar și complet, dar prognosticul, adesea foarte pesimist, este greu de comunicat.

„În aceste situații, medicul trebuie să încurajeze bolnavul că va fi îngrijit și asistat atât timp cât este nevoie și va face referire la prognostic doar cu precizarea repetată și concisă că el are la bază doar niște statistici care pot să nu aibă valoare individualizată”, a spus Părintele Bogdan Chiorean.

Sfaturi pentru preoții de caritate

În privința pastorației bolnavilor terminali, el avertizează împotriva tratării ei ca pe o simplă „vizită de lucru” (sarcină de serviciu).

„La fel de eronată este și varianta tratării pacientului ca fiind o persoană vulnerabilă, necăjită, lovită de soartă, atunci când bolnavul are nevoie – mai mult ca oricând – să fie considerat un om integru, apt, independent, chiar dacă este într-un moment sensibil al existenței sale.”

Totodată, el sfătuiește preoții de caritate să fie deschiși față de toți pacienții, indiferent de apartenența religioasă a acestora.

„Adresabilitatea noastră trebuie să fie universală, precum este Evanghelia lui Hristos. Nu vom iniția discuții cu cei care nu doresc și nu vom discuta în contradictoriu cu cei de alte credințe. Îi vom asigura însă că ne rugăm pentru ei și întotdeauna vom afișa disponibilitate pentru orice serviciu (chiar și în afară de cele religioase)”, a spus el.

„Spre exemplu, în cadrul centrului nostru, un pacient penticostal era foarte impresionat de faptul că preotul paroh care îl vizita pe colegul său de salon îl întreba de fiecare dată și pe el dacă are nevoie de ceva pentru următoarea întâlnire, el neputându-se deplasa singur în oraș.”

„Indiferent care ar fi religia pacientului și chiar dacă nu întotdeauna cooperarea este una de succes, clericul nu trebuie să îl părăsească abordând pretextul autonomiei pacientului”, subliniază Părintele Bogdan Chiorean.

Comunicarea cu familia

Părintele medic a vorbit și despre comunicarea din și cu familiile pacienților. Unii pacienți și familiile lor aleg să nu discute deloc despre starea și viitorul bolnavului, ceea ce creează o situație „artificială și presantă”.

O problemă în comunicarea medicilor cu familia pacientului este nevoia celor din urmă de a face ceva pentru pacient, chiar dacă el, în ultima fază nu mai are nevoie de nimic: „Grija familiilor care au pacienți în stări terminale este aceea ca persoana suferindă să fie bine hrănită și hidratată sau, mai concret, să nu moară prin inaniție și deshidratare”.

„Echipa de îngrijiri paliative trebuie să le explice, însă, că foamea și deshidratarea nu sunt cauzate de lipsa hranei și a apei, ci de boala însăși, iar în stările terminale, organismul trece dintr-o stare accentuată de anabolism, într-una de catabolism și, din această cauză, hrănirea și hidratarea nu doar că nu cresc calitatea vieții, ci creează un disconfort marcat”, a precizat clericul.

Cum comunicăm cu pacientul terminal

„Chiar dacă în fața suferinței simțim nevoia să mângâiem prin cuvânt, de cele mai multe ori tăcerea însoțită de o strângere fermă de mână pot fi mai utile”, a mai spus Părintele Bogdan Chiorean.

„Nimic nu doare mai tare – mărturisea unul dintre pacienții noștri – decât faptul că fiecare om care te asistă sub vreo formă are ceva de spus, dar prea puțini dintre ei reușesc să-și asume ceva din suferința ta.”

„Pacientul terminal este cel mai adesea imobilizat, iar asta îl face un foarte fin observator. La patul acestor bolnavi, nevoia de Om/om e la fel de mare ca la scăldătoarea Vitezda. În cazul lor, comunicarea verbală, prin expresii suprauzitate, și cea nonverbală, prin graba cotidiană, nu aduc niciun beneficiu. La patul lor de suferință, este nevoie doar de prezență și disponibilitate”, a încheiat părintele medic.

Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului a împlinit recent 10 ani de activitate, timp în care a oferit în mod gratuit asistență medicală, spirituală, psihologică și socială pentru peste 6000 de pacienți, indiferent de etnie, statut social sau religie. Eparhia a început în 2022 și construcția unui centru de îngrijiri paliative pentru copii.

Vezi și:

Foto credit: Arhiva Basilica.ro / Mircea Florescu

Urmărește-ne pe Telegram: t.me/basilicanews

Știri recente