Pocăința nu reprezintă doar penitență, mâhnire ori frica de osândire, ci mult mai mult: o schimbare profundă, radicală a felului de a fi, a gândi și a viețui; lupta cu păcatul prin înfrângerea tentațiilor și clădirea unui nou început al vieții interioare, reflectat într-o existență bineplăcută lui Dumnezeu. Pocăința ne ajută să omorâm păcatul, să ne reînviem sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufletești, stăpânește peste firea cea neputincioasă și înfrânează patimile.
Duminica aceasta, în cadrul Sfintei Liturghii se va citi evanghelia numită a Vameșului și a Fariseului, debutând astfel o altă perioadă liturgică din an, poate cea mai intensă și mai potrivită contemporaneității, deoarece păcatul și dorința nestăvilită după plăcere au adus lumea pe marginea prăpastiei, la o regretabilă despărțire de harul divin. Vorbim de așa-numita perioadă a Triodului, denumire preluată de la cartea de cult Triod, unde se cuprind rânduielile, slujbele săvârșite în Postul Mare, precum și în cele trei săptămâni pregătitoare de dinaintea începerii ajunării dedicate Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Tema centrală a acestei etape liturgice, ca și a întregului post al Paștilor, o constituie pocăința. Din nefericire, unii încă înțeleg prin respectiva noțiune doar apartenența la o confesiune creștină din marea „familie” a protestanților, numiți și pocăiți. De aceea se impune întâi o lămurire a sensului său, ca apoi să arătăm importanța stării de pocăință în viața noastră duhovnicească. Așadar, cuvântul provine din grecescul „metanoia”, însemnând „schimbare a minții”. Termenul nu a fost tradus printr-un corespondent fidel în principalele graiuri ale popoarelor creștine, care să redea înțelesul apropiat originalului. La noi, bunăoară, cuvântul românesc s-a preluat prin filieră slavă și accentuează aspectul de remușcare, regret pentru păcatul săvârșit. În limba latină aceeași noțiune, derivată din poenam tenere, insistă pe aspectul juridic, conștiința vinii, teamă de pedeapsă. Analizând cele trei sensuri prezentate, teologii au arătat că metanoia nu reprezintă doar penitență, mâhnire ori frica de osândire, ci mult mai mult: o schimbare profundă, radicală a felului de a fi, a gândi și a viețui; lupta cu păcatul prin înfrângerea tentațiilor și clădirea unui nou început al vieții interioare, reflectat într-o existență bineplăcută lui Dumnezeu. Părinții filocalici au accentuat această lucrare numind-o „al doilea botez” sau o necontenită reînnoire a omului. Pocăința capătă astfel o valoare neîncetată, nu se sfârșește niciodată în viața pământeană, ci este o permanentă Cruce și Înviere.
Ea ne ajută să omorâm păcatul, să ne reînviem sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufletești, stăpânește peste firea cea neputincioasă, înfrânează patimile. Păcatul sălășluit în trup domină mintea și inima ca un tiran, îmbolnăvindu-le. Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala produsă de păcat decât prin pocăință și mărturisire la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtășanie. Orice credincios, atâta vreme cât își ascunde vinovățiile în adâncul sufletului, ajunge stăpânit de neliniști, de chinuri și de o greutate ce-l apasă tot timpul. De aceea părintele Dumitru Stăniloae considera pocăința ideea centrală a creștinismului, în jurul ei gravitând toate evenimentele mântuitoare. Prin pocăință, omul își face o analiză interioară, ajungând la o cunoaștere de sine și, indiferent de rezultat, nu va deznădăjdui în privința izbăvirii, căci îl salvează harul divin primit în Taina Mărturisirii. Dar, despărțită de spovedanie, căința poate cauza ființei umane mari dificultăți, mergând chiar până la stări depresive și reprobabile; nu recunoașterea păcatului și denunțarea lui se arată benefice, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului. De pildă, „pocăința” lui Iuda este grăitoare în acest sens: vânzătorul s-a căit că a săvârșit răul, dar, nespovedindu-se, a sfârșit prin suicid.
Așadar, pocăința nu se rezumă doar la o căință în stil protestant, ca sentiment pur lăuntric, anulând preocuparea omului de a nu mai greși și strădania lui spre îndreptare. Deși pocăința înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea nu se limitează la o mâhnire abstractă pentru greșelile săvârșite, ci se cuvine să se manifeste în acte exterioare obiective, printr-o veritabilă înnoire a vieții credinciosului, prin așezarea în lumina harului divin.
Vasăzică, Ortodoxia nu vede în pocăință aspectul exclusiv sumbru, ci și scopul, finalitatea ei – alipirea de Dumnezeu. Bunăoară, iată ce frumos glăsuiește o cântare din Triod: „Miluiește-mă pe mine, cel ce am păcătuit, Mântuitorule, scoală-mi mintea spre întoarcere, primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc; miluiește-mă pe mine, cel ce Te strig: greșit-am Ție, mântuiește-mă! Nelegiuit-am, miluiește-mă„.
Nimeni, niciodată, nu va putea pretinde că s-a căit suficient, căci pocăința nu se termină nicicând, deoarece prin ea bunul creștin urmărește o necontenită desăvârșire. Pe Cuviosul Antonie cel Mare, ajuns la o vârstă foarte înaintată, dar și la o stare duhovnicească greu de egalat, l-au întrebat ucenicii: „Avva Antonie, dacă ai mai trăi, ce-ai mai face?” Răspunsul a venit îndată, uimitor: „M-aș pocăi mai mult”. Cugetarea dumnezeiescului Antonie ne întărește convingerea că metanoia ne chezășuiește intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, dacă împlinește o condiție sine qua non, după cum arăta părintele Constantin Galeriu: „să fie un curent continuu de viață spirituală; un neîncetat flux și reflux, apus și răsărit, început nou și bun„.
Dar să nu uităm esența: pocăința, atât ca Sfântă Taină, numită Spovedanie, cât și ca virtute, trebuie să reprezinte o adevărată incizie în propriile suflete, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile ființei noastre, ca să le primenească spre a le deschide către harul divin. Așa s-a izbăvit vameșul din pericopa evanghelică amintită, așa, dea Bunul Dumnezeu, să ne izbăvim și noi. (Articol semnat de arhim. Mihail Daniliuc, postat pe site/ul doxologia.ro la data de 7 feb. 2014)
