Un drum care urcă despicând după-amiaza ninsă, câteva opriri, oameni și cuvinte, mai noi sau mai vechi, legende și cruci ce străjuiesc nemărginitul, ca niște mese de altar, o biserică veche de lemn în care veșnicia naște veșnicie, amintiri și un sat, Păunești, pierdut în tăcerea de după viscol, la peste 600 de metri, undeva în Podișul Mehedințiului. Suficiente elemente ca să poți percepe absolutul, pe care Petre Țuțea îl identifica, într-un fel, cu țăranul, „omul absolut”.
Uneori, trebuie să recunoști că absolutul poate fi citit în palmele unui țăran, acest univers care se definește pe sine deodată cu crucea cu care își însemnează verticalitatea trupului. Alteori, descoperi veșnicia în urma lăsată de o căruță în carnea moale, catifelată, a lutului proaspăt sărutat de ploaie. Noi am avut privilegiul de a gusta absolutul în tăcerea satului Păunești, din comuna Godeanu, județul Mehedinți, într-o după-amiază albită de iarnă, unde omul uită de sine, pentru a se ruga mai întâi, fără de trufie, pentru cel de alături. Și-n toată această tulburătoare pregustare, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să mărturisești despre acest adevăr, frust, așa cum l-a zidit Creatorul la începutul veacurilor.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
