Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35
‘În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.’
†DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Evanghelia care se citește la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfățișează două vindecări minunate, săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos asupra a doi orbi și a unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, prezentarea sa conține multe și profunde înțelesuri, deosebit de folositoare vieții noastre duhovnicești.
În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârșite de Mântuitorul, Îl urmau și Îi cereau cu stăruință să-i vindece. Ca și în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos arată importanța credinței în primirea vindecării. De aceea, El îi întreabă pe cei doi orbi: ‘Credeți că pot să fac Eu aceasta?’ (Matei 9, 28). Iar ei au răspuns: ‘Da, Doamne!’ Atunci Iisus a zis către ei: ‘După credința voastră fie vouă’ (Matei 9, 29). Și în clipa aceea ‘s-au deschis ochii lor’ (Matei 9, 30).
Mărturisirea credinței este cerută celor care pot să o facă
După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată ‘au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit’ (Matei 9, 32-33).
Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El așteaptă mărturisirea credinței, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu și de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Iisus. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-și exprime credința, pentru că acesta nu mai putea să o facă, nu mai gândea și nu mai era responsabil el însuși de ceea ce făcea, ci era condus de un duh rău care pusese stăpânire pe el. Ca și în alte situații similare relatate de Sfintele Evanghelii (cf. Matei 8, 28-34), vedem aici drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voința, fiind stăpânit în mod tiranic de un duh rău. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai cerut mutului demonizat mărturisirea credinței sale, ci, din iubire milostivă pentru oameni, i-a redat acestuia sănătatea trupească și sufletească. În cazul omului mut, au fost suficiente credința și dragostea de aproapele ale celor care l-au adus pe acesta la Iisus și care au crezut că numai El îl poate vindeca.
Orbii tămăduiți binevestesc minunea vindecării
După ce a vindecat pe cei doi orbi, Mântuitorul Iisus Hristos ‘le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela’ (Matei 9, 31-32). Înțelegem, așadar, că mai întâi Mântuitorul cere credință celor doi orbi, iar după ce i-a vindecat, le poruncește să nu spună nimănui că El i-a vindecat, adică să nu se laude cu vindecarea primită de la El, nici să-L laude pe El, Vindecătorul lor.
De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă de smerenie, ca, după ce am săvârșit binele, să nu ne lăudăm, nici să așteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut lor. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea lor, El arată, de fapt, smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este ‘haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o și prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru’.)
Însă cei doi orbi vindecați nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie și de recunoștință, au vestit în toate părțile Capernaumului cât bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor.
În doar câteva versete, Evanghelia acestei Duminici ne prezintă, în același timp, smerenia Mântuitorului și recunoștința celor doi orbi vindecați. După ce acești doi oameni bolnavi au suferit ani în șir întunericul orbirii, acum, vindecați fiind, au binevestit cu bucurie și recunoștință numele lui Iisus, Vindecătorul lor. Prin fapta lor de recunoștință ei i-au luminat duhovnicește atât pe contemporanii lor, cât și zecile de generații care au citit sau ascultat această Sfântă Evanghelie, arătând că recunoștința este o datorie elementară.
Ce învățăm din Evanghelia de azi? În primul rând, din atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos vedem că El ascultă rugăciunea celor infirmi sau bolnavi.
În al doilea rând, Mântuitorul, voind să-i învețe pe toți oamenii cât de necesară este credința pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe cei doi orbi dacă au credință. Desigur că ei aveau credință, din moment ce stăruiau atât de mult ca să fie vindecați. Hristos Domnul cunoștea că ei cred în puterea Lui vindecătoare, dar pentru a arăta tuturor că este necesară credință puternică în Dumnezeu când cerem de la El o binefacere, i-a întrebat pe acești orbi dacă au credință.
Iar de la acești doi orbi învățăm să ne rugăm cu stăruință, pentru a dobândi ceea ce ne lipsește. Lipsurile și infirmitățile ne îndeamnă să descoperim sensul existenței noastre și să înțelegem că viața și sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dăruit viață, că nu noi ne-am dăruit vederea, ci pe toate acestea le-am primit. Noi nu știm cât de mare este valoarea darului vieții și al sănătății simțurilor decât atunci când acestea ne lipsesc. Cei doi orbi din Capernaum devin pentru noi dascăli ai rugăciunii, credinței și recunoștinței. După ce au fost vindecați, cei doi orbi au devenit misionari ai credinței, adică vestitori ai iubirii milostive a lui Dumnezeu. Învățăm și noi, așadar, de la aceștia că trebuie să avem credință tare când trecem prin încercări și să cerem cu stăruință lui Dumnezeu ajutorul Său, să ne vindece de orice boală și de orice neputință. Însă, după ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu, să-I arătăm recunoștință, să-L mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul, Doctorul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.
Poporul se minuna și se bucura de lucrarea vindecătoare a lui Iisus, însă fariseii invidiau pe Iisus și-L defăimau
Din Evanghelia acestei Duminici a VII-a după Rusalii aflăm că mulțimile se minunau, deoarece niciodată nu mai văzuseră o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii Îl invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că El avea mai multă popularitate decât ei. De aceea ziceau cu răutate că Iisus scoate demonii cu domnul demonilor. Așadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos vindecă pe cei suferinzi, fariseii se întristau. Din cauza răutății lor, ei nu se puteau bucura de iubirea milostivă pe care o arată Iisus Hristos oamenilor. Deci, din invidie și răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau și răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ și spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. De fapt, boala invidiei fariseilor fiind una ascunsă în suflet era mai grea decât orbirea trupească a celor doi orbi din Capernaum și decât muțenia omului chinuit de diavol. De ce? Deoarece vindecarea bolnavilor de orbire și muțenie a sporit boala invidiei fariseilor care-L urau pe Iisus.
Referindu-se la patima invidiei, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:
‘Nu este păcat mai rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârșește păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se chinuie și se pedepsește pe sine însuși înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează niciodată, ci lucrează necontenit.
După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot așa și invidiosul se bucură de răul semenului său. Atunci se liniștește și răsuflă ușurat, când peste semenul său a venit un necaz sau o rușine; socotește nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea și bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmărește să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă necazuri și scârbe. Nu merită, oare, să lovești cu pietre și să stâlcești în bătăi pe acești oameni ca pe câinii turbați, ca pe diavolii afurisiți și ca pe iele? După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie omenească, tot așa și invidioșii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt dușmanii și vrăjmașii oamenilor. Celorlalți oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbenești la față când vezi că unui om îi merge bine’ (Omilii la Matei, omilia XL).
Iar în altă parte, același Sfânt Părinte zice:
‘După cum viermele născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care l-a născut, tot așa și invidia strică mai întâi sufletul celui care a născut-o și aduce peste cel invidiat cu totul altceva decât dorește. Nu mi te uita, iubite, ce se întâmplă celor invidiați la început, ci privește sfârșitul. Gândește-te că răutatea celor ce invidiază aduce mai mare strălucire celor invidiați. Cei invidiați atrag pe Dumnezeu în ajutor și se bucură de harul Cel de sus, iar invidiosul, lipsit de acest har, cade ușor în mâna tuturora și, înainte de a fi biruit de dușmani, e biruit de propria lui patimă, pentru că, mâncat ca de niște fălci nevăzute, ajunge, ca să spun așa, de se îneacă. Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă rog, de vătămarea acestei patimi, să o izgonim cu toată puterea din sufletul nostru. Este mai pierzătoare decât toate patimile; ne vatămă însăși mântuirea noastră. Diavolul este izvoditorul ei’ (Omilii la Facere, omilia XLVI).
În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur constată:
‘Chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar culca jos pe pământ, și prin aceste virtuți ar ajunge la înălțimea îngerilor, totuși pentru o asemenea faptă (a invidiei) va fi mai pângărit decât curvarii și preacurvarii, și mai nelegiuit decât tâlharii și profanatorii de morminte’ (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia VII).
Hristos merge spre cei suferinzi pentru a-i vindeca
Evanghelia de astăzi se încheie cu următoarele cuvinte: ‘Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor’ (Matei 9, 35). Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoțește întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăți și sate, merge să vindece bolnavii din popor, nu așteaptă pe toți să vină la El, în Capernaum.
Mântuitorul Iisus Hristos binevestește mai întâi El Însuși Evanghelia Împărăției cerurilor și apoi trimite și pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât și în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoțită de vindecări miraculoase și de eliberarea oamenilor posedați de diavoli. Prin aceasta noi învățăm permanent că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârșească și faptele credinței evanghelice, să aline suferința, să-i ajute pe oameni să se elibereze de durere, de necazuri, de ispite, de legături care îngreuiază și întristează viața lor.
Evanghelia acestei Duminici ne îndeamnă și pe noi să-i ajutăm pe cei întristați și bolnavi. Astfel, suntem îndemnați să devenim mai mult Trupul Său tainic, adică Biserică, mâinile iubirii milostive a lui Iisus prin dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, flămânzi, săraci și tuturor celor care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruiește ajutorul Său celor în nevoi folosind adesea mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia și împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relațiile cu oamenii.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simțim bucuria și chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noștri aflați în suferință, în necazuri, în singurătate și în deznădejde. Numai așa simțim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii și a vieții sfinte din Împărăția cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi și binele oamenilor. Amin.
* Text revizuit de autor în anul 2011
