Părinții duhovnicești sunt prelungirea în lume a Evangheliei. Lucrând cu răbdare și multă râvnă în Biserică, atelierul sfințeniei, s-au curățit mai întâi pe ei și apoi au ajutat la mântuirea celorlalți, fiind marele dar al lui Dumnezeu pentru noi. Părintele Cleopa Ilie, de la a cărui adormire se împlinesc zece ani, este modelul duhovnicului, al monahului misionar, mărturisitor al credinței, dedicat total slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. A spovedit ierarhi, preoți, personalități și nenumărați credincioși, rămânând pentru toți ca unul dintre marii duhovnici ai monahismului românesc și ai neamului nostru. Și astăzi chipul cuvios al părintelui călăuzește pe cei care doresc să trăiască autentic viața în Hristos.
În continuare vă prezentăm mărturiile a trei ierarhi români care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Cleopa – IPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, și PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului -, aceștia împărtășindu-ne puțin din ceea ce a însemnat părintele duhovnicesc de la Sihăstria pentru ucenicii săi și pentru întreaga Ortodoxie românească.
Preasfințite Părinte Episcop Casian, cum l-ați perceput pe părintele Cleopa ca fiu duhovnicesc?
Părintele Cleopa rămâne permanent viu în viul vieții noastre. Ca să împrumutăm o expresie mărturisitoare a părintelui Galeriu, el nu poate fi pomenit la timpul trecut, deși s-a scurs un număr de ani de când ne-a părăsit trupește. El este prezent nu doar spiritual, în amintirea noastră, ci el ne invită să facem ceea ce el face neîncetat, adică să mărturisim credința și lucrarea ei în actul pocăinței din care primim bucuria vieții veșnice. Chilia sa nu are ușa încuiată, ci permanent deschisă pelerinilor care se roagă cum se ruga părintele împreună cu ei. Mormântul său nu este un simplu loc de cinstire a celor răposați, ci este o „poartă” deschisă din adâncul pământului spre cerul înstelat al comuniunii luminoase „cu toți cei mai înainte adormiți părinți și frați ai noștri”. Ne arată mai cu seamă în zilele noastre uneori lipsa atitudinii echilibrate, atât în scaunul spovedaniei, cât și la sfatul duhovnicesc. Cu cât ascultăm de Biserică așa cum a ascultat el, cu atât vom avea și noi răspunsurile ei, în toate ocaziile și față de toți frații și surorile care cer ajutor duhovnicesc. Părintele ne impresionează la modul real și la timpul prezent prin discernământul, echilibrul duhovnicesc din care a împărtășit și împărtășește pe toți cei ce-l urmează nu doar în cuvânt, ci și în lucrare. Din chilia sa, el n-a exclus pe nimeni, n-a condamnat pe nimeni și n-a preferat pe unii în defavoarea altora. Acesta este Părintele! Cel care își iubește fiii mai ales când alții îi urăsc, îi judecă și-i îndepărtează pentru „literă” ignorând „duhul”!
„A dorit să fie slujitorul jertfelnic și smerit al Domnului pentru alții”
Vorbiți-ne despre învățătura, despre sfaturile și despre mesajul părintelui.
Părintele a reușit pentru că în el a vorbit, a trăit și trăiește duhul lui Hristos, Cel mai presus de timp și de ispitele din timp, și toată Tradiția Sfinților Părinți ai Bisericii noastre. A arătat vioiciune și-n singurătatea pustiei, și-n mijlocul mulțimii de pelerini, ori de fii duhovnicești, pentru că n-a dorit să fie „stăpânul” credinței sau stărilor spirituale ale altora, ci slujitorul jertfelnic și smerit al Domnului pentru alții. „De ce ați venit la un hârb legat cu sârmă?”, era una din expresiile sale frecvente în orice situație. Nu a acceptat să vină lumea la el ca la un „guru” atotștiutor, ci ca la un părinte în care vibrează Hristos Cel milostiv și îndelung-răbdător, Care strigă neîncetat cu voioșie „Mânca-v-ar Raiul!”.
Cum credeți că este receptat și cum va fi receptat acest mare duhovnic român de către posteritate?
Posteritatea nu este pentru noi creștinii timpul probabil și nici prognoza viitorului! Ci este prezentul continuu, „lumină din lumina lui Hristos”, Care „ieri și azi și în veci Același este”. Cu atât mai mult, mesajul întruchipat în bunătatea, în dragostea revărsată peste toți și în bucuria pocăinței pentru toți nu poate să înceteze, căci cu cât ne îndepărtăm de proprii părinți, cu atât ne este dor de bunici, de strămoși, de sfinți și de cei ce ne iubesc nesfârșit.
â–² „Nenumărați sunt aceia care se întorc la Dumnezeu prin cuvântul părintelui Cleopa”
Înalt Preasfințite Părinte Serafim, în ce împrejurări l-ați cunoscut pe părintele Cleopa?
Pe Părintele Cleopa l-am cunoscut încă din anul 1968 când, împreună cu maica Rafaela, nepoata părintelui Stăniloae (pe atunci profesoară de fizică la Brașov), am făcut primul pelerinaj la mănăstirile din Moldova.
Îmi amintesc că pentru spovedanie m-a trimis la părintele Paisie, care mi-a devenit duhovnicul inimii, deși în anii următori m-am spovedit și la părintele Cleopa și chiar la părintele Ioil. Pentru că trebuie să vă spun că, începând cu anul 1968, am făcut pelerinaje anuale, de unul singur sau în grup, la mănăstirile unde auzeam că se află duhovnici renumiți. Așa am ajuns să cunosc pe toți marii duhovnici din țară. La cei mai mulți dintre ei m-am și spovedit, din dorința de a primi îndrumări pentru viața duhovnicească.
Ce anume v-a atras cel mai mult la sfinția sa?
La Părintele Cleopa m-a impresionat întotdeauna mai cu seamă darul vorbirii, dulceața limbii sale cu accent moldovenesc, căldura cuvântului, care deși era de multe ori apăsat (uneori aveai impresia că strigă) ajungea la inima ascultătorului pentru că era „cuvânt cu putere multă”. Părintele a citit mult, toată biblioteca Mănăstirii Neamț, de unde împrumuta cărți pe când era cioban. Spunea adeseori că a făcut facultatea pe dealurile mănăstirii, păscând oile. Avea o memorie cu totul excepțională; putea să citeze pagini întregi din Sfinții Părinți, iar Sfânta Scriptură, și îndeosebi Psaltirea, le știa practic pe de rost. Însă felul cum folosea știința de carte acumulată era personal, trecut prin inima sfinției sale. Pentru că părintele Cleopa avea mintea unită cu inima datorită multei sale rugăciuni și multei sale nevoințe. Știu că avea zilnic un program de rugăciune personală de patru ore, pe care-l respecta cu strictețe. Astfel, cunoștințele acumulate din cărți se încărcau de puterea Duhului, care vine numai din rugăciune și asceză.
Părintele avea daruri duhovnicești deosebite?
Fiind un mare duhovnic, cunoștea cu siguranță taina sufletului celor care se apropiau de el, mai cu seamă a celor care aveau o legătură strânsă cu el. Dar aceasta nu însemna că el spunea mai înainte ce avea fiecare în sufletul său, căci deosebirea duhurilor și vederea înainte, proprii marilor duhovnici, nu se trâmbițează, ci se manifestă în sfaturile sau mustrările date fiecăruia în parte, unei obști sau unui popor întreg. Iar în măsura în care sfaturile sau mustrările sunt primite, ele lucrează adevărate minuni. Or, minunea cea mai mare constă în cunoașterea păcatelor proprii, în pocăința pentru ele și întoarcerea la Dumnezeu. În acest sens, nenumărați sunt aceia care s-au întors și se întorc la Dumnezeu prin cuvântul părintelui Cleopa (citindu-i cărțile).
„Vorbea mult despre rugăciune, ca expresie concretă a credinței”
Povestiți cum vă primea părintele la Mănăstirea Sihăstria. Ce sfaturi vă dădea ?
Pe părintele Cleopa l-am vizitat de nenumărate ori, fie în grup, fie singur. De multe ori mă bucuram doar să-l văd și să-l aud vorbind mulțimilor de pe pridvorul chiliei sau la biserică. În ceea ce-i privea pe studenții teologi, insista mult pe curăția trupească pentru a putea deveni preoți. Vorbea mult despre rugăciune, ca expresia cea mai concretă a credinței și de treptele păcatului pentru a-l putea înfrunta încă de la început. La spovedanie nu era aspru. Dar cei cu păcate mari primeau canoane pe măsura păcatelor. Spunea că puțini preoți se vor mântui, din cauza marii răspunderi care apasă asupra lor. După ce am devenit preot, mă sfătuia să slujesc după toată rânduiala, frumos, fără grabă și să iau aminte ca slujba să fie înțeleasă de credincioși pentru ca aceștia să participe efectiv la rugăciune. Îmi zicea: „Să te întrebi mereu, oare credincioșii înțeleg rugăciunea mea, cântarea de la strană?”. În privința duhovniciei îmi spunea să fiu „scump cu Sfintele Taine”, adică să nu le dau celor care trăiesc în păcate de moarte, ci să-mi pun sufletul pentru ei pentru a-i ajuta să se lase de ele și să se pocăiască. În același timp, mă sfătuia să nu mă fac nici „stăpân pe Sfintele Taine”, ci dimpotrivă să încurajez împărtășirea credincioșilor. Așa am ajuns să înțeleg, încetul cu încetul, că o Sfântă Liturghie la care nu se împărtășește nimeni rămâne stearpă.
Duhovnicul trebuie să înțeleagă neputința omenească
Când mă plângeam cât este de grea spovedania oamenilor, îmi zicea că duhovnicul trebuie să ajungă să înțeleagă neputința omenească pentru a o putea lua asupra sa. Și că în scaunul spovedaniei, duhovnicul trebuie să țină calea de mijloc, între dragoste și asprime, adică între dragostea care înțelege neputința omenească și iartă fără condiții și asprimea pentru păcatul în sine, care trebuie condamnat și lecuit folosind „ierburi amare”, pentru că altfel nu se vindecă.
Desigur, „ierburile amare” reprezintă lupta permanentă cu păcatul, atenția la gânduri, ocuparea minții cu rugăciunea de toată vremea (neîncetată), postul aspru, metaniile și în general nevoința trupească prin care slăbește în noi înclinarea spre păcat. L-am auzit pe Părintele Cleopa vorbind de multe ori despre cele 7 trepte ale păcatului: 1. momeala sau ispita care vine de la diavol, de la trup și de la lume prin cele cinci simțuri care sunt „ferestrele trupului”; 2. lupta minții cu ispita; 3. învoirea minții cu păcatul, adică îndulcirea cu ispita sau cu pofta; 4. săvârșirea păcatului cu fapta, 5. repetarea păcatului; 6. patima sau robia păcatului; 7. deznădejdea care poate duce la sinucidere.
În legătură cu canoanele pentru păcatele mari, părintele mă sfătuia să procedez astfel: să împart numărul anilor de pocăință rânduit de sfintele canoane în trei părți: o parte să o pun în seama milostivirii și iubirii de oameni a lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu este fără de păcat; o altă parte să o iau eu ca duhovnic și doar a treia parte să rămână penitentului.
Părintele Cleopa vorbea și mai mult de credința prin care omul se poate opri de la păcat pe orice treaptă a păcatului s-ar afla.
Pentru prima dată am auzit de la părintele Cleopa că rugăciunea trebuie făcută cu „mintea în inimă” sau cu „mintea coborâtă în inimă”. Pentru că inima este centrul tuturor puterilor și facultăților omenești, mintea însăși fiind o energie a inimii.
Cât de mult prețuia părintele rugăciunea?
Pentru a-și câștiga pacea din partea gândurilor care îl tulbură, fiecare credincios, îndemna părintele, trebuie să se roage mult, atât acasă cât și la biserică. Important este ca în timpul rugăciunii să ne concentrăm atenția la cuvintele rugăciunii, pentru ca mintea să poată coborî în inimă, angajându-o și pe aceasta la rugăciune. Atunci rugăciunea va fi curată (adică neîntinată de gânduri străine), va fi o rugăciune a inimii, singura care ne unește real cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu sălășluiește în inima omului.
Cărțile părintelui, cel mai popular catehism pe care-l are Biserica noastră
În România de dinainte de Revoluție, părintele Cleopa a reprezentat o stavilă împotriva necredinței pe care autoritățile atee doreau să o promoveze la nivel de masă. Cum a reușit să învingă în această luptă?
Fiind cel mai cunoscut și frecventat duhovnic din România, părintele Cleopa a fost o persoană dintre cele mai temute de puterea comunistă. Pentru că era atât de cunoscut, nu putea fi oprit cu totul de la slujire, dar a fost permanent urmărit și anchetat. I s-a interzis în mai multe rânduri să mai predice. Îmi amintesc că de câteva ori l-am vizitat tocmai în perioada în care nu vorbea ca de obicei mulțimilor și primea foarte puțină lume. Rezistența duhovnicească a marilor noștri părinți a fost aceea care a contribuit cel mai mult la ruinarea puterii comuniste. Căci fără fundament spiritual nici o putere nu dăinuiește.
Cum a biruit? Prin predica vie și cuvântul scris, dar și prin faptul că primea foarte mulți credincioși în parte, ascultându-le necazurile, scriindu-le pomelnice și sfătuindu-i în modul cel mai concret. De fiecare dată plecam de la Părintele Cleopa ușurat, încurajat, întărit în credință… Și aceasta se întâmpla cu toți care veneau să-l vadă și să-l asculte.
Care era atitudinea sa față de curentele eterodoxe?
Cu sectele, Părintele Cleopa a dus o luptă înverșunată. Dacă o parte din predicile și scrierile sale au fost publicate pe vremea dictaturii atee, s-a datorat faptului că acestea conțineau elemente de învățătură împotriva sectelor care reprezentau un pericol chiar și pentru statul ateu. După 1990, părintele Ioanichie Bălan a putut publica tot ceea ce a vorbit și a scris părintele Cleopa. Cărțile și broșurile, pe diferite teme, ale părintelui Cleopa reprezintă și astăzi cel mai popular catehism pe care-l are Biserica noastră. Am întâlnit și aici în Occident mulți credincioși care citindu-l pe părintele Cleopa încearcă să-și conformeze viața cu învățăturile lui.
Părintele Cleopa a fost un om foarte echilibrat. Știa să distingă între secte și Bisericile istorice, îndeosebi Biserica Catolică, despre care spunea că are harul mântuirii. „Biserica Ortodoxă și cea Catolică, fiind Biserici apostolice, au harul mântuirii” („Convorbiri duhovnicești”, 1984, p. 30).
â–² „Mi s-a părut că un sfânt vorbește despre tainele lui Dumnezeu”
Preasfințite Părinte Arhiereu Ioachim, părintele Cleopa a fost un mare duhovnic la care s-au spovedit ierarhi, preoți și nenumărați credincioși. Cum l-ați cunoscut ca fiu duhovnicesc?
Părintele Cleopa este și va rămâne unul dintre marii duhovnici ai monahismului românesc și ai neamului românesc. Despre părintele Cleopa s-au scris, s-au spus și se vor spune multe și nu cred că se va epuiza curând izvorul amintirilor izvorâte din memoria celor care au avut imensa șansă de a fi contemporani cu acest mare cuvios al ultimilor decenii din mileniul al doilea. Intr-adevăr a fost un părinte iluminat de Duhul Sfânt, care s-a adăpat la izvoarele din care curge apa vieții și a devenit el însuși izvorul dătător de har și de binecuvântare pentru mulți fii ai neamului românesc. A devenit părinte al multor ierarhi, preoți, călugări, intelectuali și credincioși pentru faptul că era un mare autodidact și un bun cunoscător al sfinților părinți și impresiona pe mulți din cei care îl ascultau. În ceea ce privește mersul terestru al acestui mare avvă, cum este adesea numit, a fost asemănător călugărilor sfinți, care au intrat de mult în sinaxarele vieții noastre. Nu știu dacă părintele Cleopa avea conștiința sfințeniei vieții lui, dar pentru că se considera, cu atâta naturalețe și smerenie, „un putregai legat cu sârmă” înseamnă că era plin de Duhul Sfânt, un fel de om filocalic și smerit.
Imi aduc aminte cu bucurie de anii petrecuți în preajma acestui om minunat, trimis de Dumnezeu, într-un timp anume pentru acest popor binecuvântat și „consumator de sacru”, cum zice filosoful.
Ore de duhovnicie în codrii Sihăstriei
L-am cunoscut îndeaproape, pentru că abia împlinisem 15 ani când, la hramul Mănăstirii Sihăstria, din 8 septembrie 1969, intram ca frate în obștea mănăstirii. Tocmai se întorsese din pustie, unde a trăit câțiva ani buni, retras pentru a se împărtăși din experiența insihastă, dar și pentru a se ascunde de cei care stăpâneau la vremea aceea și care îl urmăreau.
Atunci mi s-a părut că un sfânt vorbește despre tainele lui Dumnezeu și despre drumul pe care trebuie să-l urmeze creștinul spre împărăția cerurilor. Ca frate de mănăstire m-am pregătit și eu la școala duhovnicească a părintelui Cleopa. Mulțumesc lui Dumnezeu pururea că din primele zile ale vieții mele monahale am avut șansa de a întâlni părinți duhovnicești, precum părintele Cleopa, care să-mi ghideze pașii și, datorită faptului că am avut aceste modele, m-am întărit cu rugăciunile lor și am putut să-mi duc viața monahală mai departe, în ciuda greutăților, ispitelor vremii și a decretului 410 care era atunci în aplicare.
Mi-aduc aminte cu plăcere de predicile sale duminicale, de sfaturile duhovnicești ținute în fiecare vineri dimineața, după ce se citea la biserică molitfele de spovedanie. Mi-aduc aminte de glumele sale duhovnicești, o particularitate a părintelui Cleopa despre care se vorbește mai puțin, pe care ni le mai spunea în trapeză, duminică, la masa de seară, înainte de începerea Postului Mare, pentru că, spunea părintele, „nu trebuie să intrăm triști în post, cu fețele posomorâte”. Mi-amintesc cu bucurie de plimbările din zorii zilei, în preajma părintelui Cleopa, prin poienile și locurile izolate ale munților. În anumite duminici de vară, după Sfânta Liturghie, plecam împreună cu părintele Cleopa prin codrii seculari care înconjurau ca o cetate bazinul Sihăstriei. Și ne învăța acest mare duhovnic al românilor care sunt caracteristicile vieții pustnicești pe care el a experiat-o în viața lui.
Cred că părintele Cleopa a fost trimis de Dumnezeu într-un timp anume, pentru a menține echilibrul și spiritualitatea ortodoxă a monahismului, dar și a credincioșilor pe care-i primea în număr foarte mare în cerdacul chiliei lui.
„Mulți contemporani îl consideră deja un sfânt”
Cum ați caracteriza, în doar câteva cuvinte, misiunea părintelui Cleopa, desfășurată în două contexte atât de diferite: mai întâi prigoana comunistă, apoi agresiunea prozelitistă de după anii ’90 ai secolului trecut?
După anii ’90, eu am fost plecat la studii, în afara țării, dar când mă întorceam îl găseam pe părintele permanent în aceeași chilie și pe același piedestal și le vorbea oamenilor raportând credința noastră la noile mutații religioase și învăța permanent cum trebuie să ne manifestăm libertatea. Părintele Cleopa a vorbit mult despre problema prozelitistă, chiar și în epoca comunistă, fiind un mare apologet al vieții bisericești, al doctrinei ortodoxe, al predaniilor sfinte, al Sfinților Părinți, al tradițiilor monahale, al regulilor monahale pe care le trăia și le promova. În timpul comunismului, Biserica era constrânsă să-și desfășoare o parte din misiunea ei eternă, iar mănăstirile, datorită părintelui Cleopa au salvat spiritualitatea ortodoxă în timp. Părintele a adus la Ortodoxie mulți protestanți datorită faptului că era un foarte bun cunoscător al Sfintelor Scripturi și al aplicării acestora în Sfânta Tradiție. Acum nu ne mai învață, dar ne privește din cer să vadă cât putem aplica din ceea ce el ne-a lăsat ca mesaj, ca mărturie.
Cum va rămâne părintele Cleopa în memoria Bisericii? Ce va rămâne din vorbele și învățătura sa peste 100 de ani?
Părintele Cleopa a dus o viață de sfințenie. Viața lui în Dumnezeu, prin Dumnezu și cu Dumnezeu s-a consumat în această istorie și, de aceea, mulți contemporani îl cinstesc în chip deosebit și chiar îl consideră deja un sfânt. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit la Iași, a rânduit să fie pictat chipul părintelui Cleopa în Biserica „Sfântul Gheorghe” din Iași și cred că este aureolat sufletul său ca sfânt în Împărăția lui Dumnezeu. Părintele Cleopa nu ne mai învață multe, dar se roagă lui Dumnezeu din ceruri, pentru noi, pentru ca să păstrăm și noi adevărul și să promovăm valorile spirituale ale Bisericii noastre Ortodoxe. Cred că va fi permanent, chiar și peste sute de ani, un model pentru monahii, preoții și credincioșii care-i vor cinsti numele și care-i vor citi cu evlavie sinaxarul vieții lui.
(Interviu publicat în Ziarul Lumina din 2 decembrie 2010)
