Noțiunea de virtute, omniprezentă în literatura ascetică, este întâlnită des și în Omilii. În Omilia a 40-a, Sfântul Grigorie precizează că Sfântul Ioan Botezătorul a fost prigonit și ucis din cauza virtuții. Ca orice faptă săvârșită cu împreună-lucrarea harului dumnezeiesc, înaintarea în virtute este prezentată ca fiind strâns legată de isihie.
Ca și în cazul Sfântului Ioan Botezătorul, toți cei iubitori de virtute, „urmând pe Înaintemergătorul harului, s-au despărțit de lume și au fugit departe de adunarea celor care au rămas alipiți de ea”. Virtutea poate fi „făptuitoare” sau „contemplativă”. Virtutea făptuitoare este necesară în orice demers ascetic. Vederea duhovnicească nu este posibilă fără progresul în virtute, iar cei care pretind că ar avea vreo vedere duhovnicească, dar nu fac nici un efort ascetic, se găsesc în înșelare: „Prin post și cumpătare, omul din afară se nimicește; și pe cât acesta se strică, pe atâta omul dinlăuntru se înnoiește. Căci se spune: „Pântecele gras nu zămislește o minte ascuțită”. Așadar, pântecele care a fost subțiat prin post și înfrânare, acela și mintea neapărat o ascute”. Virtutea contemplativă, strâns legată și dependentă de virtutea făptuitoare, se referă, mai mult decât virtutea făptuitoare, la procesul de înduhovnicire și de curățire a minții de orice cugetare pătimașă. Lucrarea ei este cu neputință fără asceza trupească. Pentru a o descrie, Sfântul Grigorie Palama folosește o imagine plastică deosebit de relevantă. Referindu-se la parabola fiului risipitor, spune: „De aceea și Tatăl milostivirilor coborând l-a întâmpinat și îmbrățișându-l l-a sărutat și a poruncit slujitorilor Săi, adică preoților, să-l înveșmânteze în haina Sa cea mai bună, adică în vrednicia de fiu, pe care o îmbrăcase și mai înainte prin Sfântul Botez, și să pună inel în degetul lui, adică în partea activă a sufletului său, care se vădește prin mână, și să-i așeze pecetea virtuții lucrătoare, zălog al moștenirii viitoare”. Virtutea contemplativă, susținută de demersul ascetic trupesc și sufletesc, îl face pe om capabil de vederea Părintelui său: „Să ne apucăm și noi fraților de lucrarea pocăinței, ferindu-ne de cel rău și de turmele lui. Să stăm departe de porci și de roșcovele care îi hrăneau pe ei, adică de patimile cele spurcate. Să alergăm către Tatăl nestricăciunii și Dătătorul de viață, pe calea vieții prin virtuți. Ca și fiul risipitor, care, precum am învățat de la Mântuitorul, până când a fost în țara patimilor, chiar dacă a chibzuit și a grăit cuvinte de pocăință, nu a dobândit nimic bun, ci numai părăsind acele fapte ale păcatului și degrabă venind către tatăl său a ajuns să capete chiar mai mult decât nădăjduia, păstrând în el neatinsă sfințenia harului dumnezeiesc”.
„Străpungerea inimii”
Un alt termen întâlnit în Omiliile Sfântului Grigorie Palama este acela de „străpungerea inimii”. Greu de tradus fidel în limba română din cauza complexității, … are un sens destul de apropiat de rangul semantic oferit de termenul „pocăință”. „Străpungerea inimii, părerea de rău pentru păcate sau simțirea plină de durere bucuroasă” se încadrează în categoria stărilor sufletești marcate de ostenelile trupești practicate în vederea dobândirii curăției. Alături de post, cumpătare, pocăința pentru stările de păcat, ęáô?ÃÅ‘îéň își pune pecetea asupra oricărui demers ascetic: „Desfătarea nu este numai pricină a păcatului, dar și a necredinței. Prin urmare, postul și cumpătarea sunt de folos nu numai pentru virtute, dar și pentru închinarea la Dumnezeu. Căci trebuie ca postul să fie însoțit de cumpătare, întristarea sufletului pentru Dumnezeu, și acel simțământ sfâșietor care lucrează pocăința cea fără preget pentru dobândirea mântuirii; căci fără de o inimă înfrântă și zdrobită nu este cu putință să fii cuprins de adevărata pocăință”. Întâlnim acest termen și în Omilia a 44-a. Omis din traducerea în limba română, ęáô?ÃÅ‘îéň este prezent în textul grecesc: „Când te rogi Domnului cu străpungere de inimă și cu durerea cea plină de dulceață, atât pentru tine, cât și pentru fiecare om, cunoscut sau necunoscut, dușman sau prieten, să știi că îl iubești pe semenul tău din toată inima”. În Omilia a 29-a, Sfântul Grigorie Palama spune de asemenea: „Astfel și noi, fraților, să ne închinăm și să cădem cu fața la pământ și să plângem, precum însuși David ne îndeamnă, în fața Domnului, Care ne-a zidit pe noi și ne-a chemat la pocăință, la întristarea mântuitoare, la plânsul pocăinței și la mustrarea de cuget”.
Adevărata isihie
Și virtutea, și străpungerea inimii îl pregătesc pe om pentru adevărata isihie. Termenul, atât de prezent în lucrările polemice ale Sfântului Grigorie Palama, este întâlnit și în Omilii, cu precădere în Omilia a 53-a, și este definit ca fiind starea de „oprire a minții și retragere din lume, uitarea celor de jos, inițierea în tainele de sus, lepădarea cugetării pentru aflarea a ceea ce este mai bun”. „Liniștea” sau „liniștirea” este starea care precede momentul descoperirii tainelor dumnezeiești, prin rugăciune și dezlipire de orice gând care ar putea să împiedice o relație nemijlocită cu Dumnezeu. În această stare, sufletul omului este mult mai disponibil pentru această relație. Sfântul Grigorie Palama caracterizează această stare în aceeași Omilie: „Este temeiul însuși al adevăratei vederi dumnezeiești, și ca să spunem mai propriu, singurul chip al adevăratei bune rânduieli din suflet”. Sfântul Ioan Scărarul dedică un capitol întreg din Scara „sfințitei liniștiri a trupului și a sufletului”. Abordarea acestui termen de către Sfântul Grigorie Palama este foarte apropiată de cea a Sfântului Ioan Scărarul: „Liniștirea sufletului este conștiința gândurilor și cugetarea nefurată (…). Cel ce se liniștește se sârguiește să închidă netrupescul în casă trupească”. În aceeași ordine de idei, Sfântul Grigorie Palama precizează: „Contemplarea (născută din isihie, n.n) este rodul însănătoșirii sufletești, fiind ca un sfârșit și un chip îndumnezeitor, căci prin aceasta s-a lucrat îndumnezeirea omului (…), prin petrecerea în isihie”. Cel ce se liniștește cunoaște, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, „abis de taine” și astfel „cei ce și-au curățit inima prin sfânta isihie Îl contemplă în ei înșiși pe Dumnezeu ca într-o oglindă, prin lumina cea mai presus de minte și de simțire, care este unită cu aceștia în chip de negrăit”.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 13 noiembrie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)
