Monahia Pulheria de la Agapia e de-o tinerețe covârșitoare. Se bucură ca un copil de tot ceea ce pentru alții constituie obișnuit, rutină. În lume a fost contabilă. În mănăstire a făcut ascultările de obște, iar acum se nevoiește într-o căsuță, la viața de sine a Agapiei, împreună cu două ucenice. A trăit lângă călugărițe cu viață duhovnicească deosebită și ne-a împărtășit câteva impresii din vremuri pe care uneori parcă le credem apuse.
Maica Pulheria de la Mănăstirea Agapia are 81 de ani. Dar tinerețea sufletului ei cald, curat o înfățișează ca pe o persoană ce abia dacă pășește pragul bătrâneților. Are acea puritate pe care o recomanda Mântuitorul Hristos în Predica de pe munte, când i-a fericit pe cei „curați cu inima”.
S-a născut dintr-o mamă orfană, care a deschis ochii într-un centru de copii, de unde a fost luată în îngrijire de o bătrână. „Bunica Eufrosina”, cum îi spune maica, mai avea cinci copii. Au crescut cu toții într-un bordei din Botoșani.
Șaptesprezece ani la pangarul mănăstirii
La mănăstire a venit în 1990. Stareță a Agapiei era atunci destoinica maică Eustochia Ciucanu. Când a văzut-o, a exclamat: „Vai, de când te aștept!” Pentru că tânăra Maria era prietena maicilor încă din vremea când era în lume.
A vrut să intre mai devreme în mănăstire, dar duhovnicul ei, părintele Paisie Olaru, i-a spus categoric: „Nu, stai și-o îngrijește pe mama ta, că e singură”. A urmat în felul acesta pilda Sfântului Ioan Gură de Aur, care nu a plecat la mănăstire cât a trăit mama lui. Din scrierile sfântului al cărui exemplu l-a urmat avea să traducă mai târziu, din franceză – Scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur către Cuvioasa Olimpiada. Era o ascultare pe care o primise de la arhimandritul Ioanichie Bălan, pe care îl vizita la Mănăstirea Bistrița, unde cunoscutul scriitor bisericesc a viețuit o perioadă. „Când am locuit în Piatra Neamț, mergeam la Mănăstirea Bistrița, la părintele Ioanichie Bălan. Doisprezece kilometri făceam, singură, pe jos, pe malul Bistriței”, își amintește maica Pulheria.
A fost contabilă, dar a studiat Conservatorul la Târgu Mureș, secția pian, pianul rămânând pasiunea ei. A fost și căsătorită, cu un moț, director general de fabrică, membru de partid. „Am plecat într-o zi de acasă și plecată am fost. Fostul soț le avea cu alcoolul. Nu am ținut legătura, nu am mai știut nimic unul de altul. Eram în mănăstire când am fost anuntață că a decedat”, povestește maica.
După ce a intrat în mănăstire, a continuat să-l aibă sfătuitor pe părintele Paisie. Mergea până la Sihla „cu sufletul arzând de durere” și se întorcea „zburând”. A împărțit cu celelalte maici ascultările de obște, a fost și șoferul mănăstirii într-o perioadă; a făcut ascultare șaptesprezece ani la pangarul mănăstirii. I-a învățat pe pelerinii Agapiei cum să se roage cu „Doamne Iisuse” pe metanie și cum să facă corect semnul sfintei cruci. „Făceam această ascultare cu maica Filofteia, o bună sfătuitoare. Dânsa era la pomelnice. Și când venea cineva să lase pomelnic pentru cei ai casei, maica Filofteia se ruga de el să pună și morții, să nu-i uite niciodată”, își amintește maica Pulheria.
A primit călugăria la un an după ce a intrat în mănăstire. „Îmi pare acum ca un vis totul. Maica stareță Eustochia m-a luat sub mantie. Nu aveam nici mantie pentru călugărie, am luat de la maica Emiliana”, spune zâmbind maica.
„Le ascult minute în șir cum cântă și mă minunez cum de nu răgușesc”
Are o mulțime de prietene necuvântătoare maica Pulheria, cu care se laudă din cale-afară. „Am veverițe, pe care le hrănesc cu nuci, un cocoșel, al vecinei – îl cheamă Costăchel. Când îl strig, vine ca o săgeată. Lui îi dau brânză cu mămăligă. Costăchel e un cavaler, așteaptă să mănânce toate găinile, iar el rămâne flămând. Mai am un câine pe care îl hrănesc – Pufi. Am și-o pasăre, mai mare decât gaița, cât o rață, ei îi dau fărâmături. Ascult minute în șir păsărelele cum cântă și mă minunez cum de nu răgușesc. Când stăteam la cealaltă casă, în centru, mergeam la grajd. Se obișnuiseră vițelușii să le aduc pâine și, când mă vedeau, se aliniau toți cu capetele la ușă, ca să nu-i uit pe nici unul. Ce drăguți erau…! Pe veverițe le urmăresc cum mănâncă. Și când dau de o nucă seacă, se uită așa, la mine, parcă mi-ar spune: «Ce anapoda…». Te strici de râs de ele. Îmi spunea o maică că atunci când o să mor o să-mi facă cortegiu animăluțele acestea”, spune veselă maica Pulheria.
De mică a iubit animalele. Când era în clasa a III-a, a întâlnit, în mijlocul drumului, o pisicuță care se lupta cu vremea rea. „Era vai de ea. Ploua. Am luat-o, am pus-o într-o cutie și am lăsat-o la portarul școlii. I-am spus foarte serios: «Să nu cumva s-o dai afară. Când ies de la ore o iau acasâ»”, mai povestește cu inimă bună maica.
„Numai cât stăteai lângă ea simțeai că te umpli de pace”
De când a intrat în mănăstire, maica a lăsat în urmă tot ce o poate duce cu gândul la „deșertăciune”. Nu știe cum arată un telefon mobil, iar fotografiile cu dânsa le-a ars. Se consideră „tare înapoiată”, iar când o mai întrebi câte ceva din viața ei din lume, schițează un zâmbet, se uită la mâinile-i bătrâne și mărturisește că se gândește dacă ar mai putea cânta acum, la fel de bine ca înainte, Sonata lunii.
E un pic necăjită că, din cauza neputinței, nu mai poate merge să asculte slujbele la biserică. A iubit mult biserica. S-a hotărât să încerce din nou să meargă, chiar de-ar fi să facă „zece halte până la căsuța Domnului”.
Citește zilnic paisprezece Acatiste și psalmi nenumărați. „Mă rog la Maica Domnului, cu Acatistul Sfântului Acoperământ, să abată de la noi loviturile fulgerelor și ale trăsnetelor. Și, odată, m-am dus să schimb vasul de la streașină, că ploua. Și a coborât un fulger de mărimea acestei mese. Eu știu că fulgerul e subțire și rapid. Ăsta nu, a coborât așa ca o flacără”, povestește maica, care e sigură că Maica Domnului cu Sfântul ei Acoperământ a protejat-o atunci.
Își amintește cu nostalgie crâmpeie din viețile maicilor îmbunătățite pe care le-a cunoscut și se minunează și acum de puritatea lor – maica Pulheria înaintașa sa, maica Antonina. „Ei, fiecare maică are viața ei, de taină, în chilie. Mi-amintesc pe maica Pulheria, care conducea corul, o călugăriță foarte duhovnicească. Venea câte o maică tânără la ea să-i mai spună una, alta de prin mănăstire. Și parcă o aud pe maica Pulheria: «Maică, nu mă interesează». Maica Antonina, basarabeanca, n-avea ușă la chilie, veneau păsările și-i mâncau din palmă. A locuit mult timp cu o turturică, care își făcuse cuib acolo, în chilie cu dânsa. Avea și-un cocoș maica, Vanica îl chema. Iubea mult animalele și păsările. Numai cât stăteai lângă ea simțeai că te umpli de pace, de dragostea ei. Am fost pe la dânsa înainte de a pleca (n.n. – la cele veșnice) și, când mă conducea, mi-a zis: «Rămâi cu bine, maică, cine știe de-acuma când ne vom mai vedea». După câteva zile s-a dus”, își amintește maica Pulheria și imediat se gândește să facă un pomelnic pentru vrednicele monahii.
Pentru maica Pulheria viața de afară a încremenit și, cu toate acestea, dacă îi ceri un sfat pentru cei care se luptă cu valurile vieții, în lume, spune repede, fără să se gândească, că „dacă faci voia Domnului ai permanent bucurie”. Acum înțelegeți de unde vine bucuria maicii Pulheria, care îi transfigurează fața?
(Articol apărut sub semnătura Nicoletei Olaru și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 22 septembrie 2013)
