În ziua sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, la 15 august 2013, Mănăstirea Curtea de Argeș își sărbătorește hramul.
Încărcat de istorie și legendă, prima reședință a Țării Românești, Curtea de Argeș a cunoscut gloria începuturilor istoriei neamului. „Aici, pe cursul superior al Argeșului, se afla vestita Argedava, cetatea de scaun a lui Burebista și a tatălui său, marele rege al confederației de triburi geto-dacice, a cărui prietenie și protecție o căutau cetățile grecești de pe malul Mării Negre pe la mijlocul veacului I înainte de Hristos. El este cel care a sădit în inima strămoșilor noștri de baștină conștiința că sunt un popor imens și vrednic de cinste. Nimic surprinzător deci că și mai târziu, tot pe cursul Argeșului vom întâlni și cele dintâi capitale ale Țării Românești. Valea Argeșului se dovedește, astfel, ca un străvechi leagăn de viață autohtonă dacă și românească.” (Acad. Constantin Daicoviciu, însemnări despre daci( XV)
Primii noștri voievozi „Basarabii, descălecători de țară, dătători de legi și datini” și-au stabilit aici scaun domnesc pentru ei și urmașii lor timp de peste două veacuri, lăsându-ne nu numai pilde de vitejie ci și un bogat patrimoniu artistic și literar, „suprema avuție” a acestui neam (ibidem 1, p. 3).
Nicolae Iorga afirmă că: „monumentele sunt istoria vie a neamului” (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, ed. a II- a, vol. I, Buc. 1929, p. 37-39)
„Domn ales, învățat, bun … și iubitor de pace și țară” Neagoe Basarab a înfrumusețat viața poporului român, ctitorind două mari creații de valoare universală: una artistică – Mănăstirea Argeșului, iar alta literară – Învățăturile către fiul său Theodosie. Arta construcției monumentului artistic și a monumentului literar rămâne unul dintre marile titluri de noblețe ale voievodului; în limpezimea clădirii oglindindu-i-se profunzimea clădirii.(Ibidem)
Creație izvorâtă din efort și suflet, din legendă și adevăr istoric, Biserica Mănăstirii Argeșului se ridică falnică și mândră, demnă și puternică, impresionând prin proporții și veșmântu-i ornamental. Faima zidirii monumentului a atras numeroși călători români și străini, care fascinați de frumusețea, grandoarea și perfecțiunea construcției s-au întrecut în elogierea ei. Mănăstirea este „un prilej de uimire … și este fără pereche între mănăstirile din această țară” (Paul de Alep); „cea dintâi din România” (Alexandru Pelimon); „o adevărată Sf. Sofia munteană” (W. Derblich) și „pentru a cuprinde totul într-un singur cuvânt, această biserică este un giuvaier” ( Paul de Alep ).
Catedrala lui Neagoe Basarab este nu numai un sublim lăcaș de cult, ci și o operă de artă a literaturii anonime, legenda „Meșterului Manole” în a cărei tălmăcire, creația înseamnă jertfă, dăruire de sine, răbdare, migală, pentru a șlefui și înălța piatra, a combina culorile și a da viață cuvintelor. Conștient că „nici un creator nu poate intra în universalitate decât prin poarta propriei sale culturi naționale, că nici un creator nu poate pătrunde în eternitate decât purtând pe umeri pecetea vremii sale”, Neagoe Basarab „și-a stors și sângele din inimă… și nu a cruțat nici o cheltuială ” pentru ridicarea și împodobirea acestei biserici.
Erou de baladă, Neagoe Basarab a intrat în eternitate și prin Învățăturile către fiul său Theodosie – prima creație de valoare universală a literaturii române, un adevărat „testament politic, pedagogic, filozofic și enciclopedic”. Ca orice operă de valoare „Învățăturile” lui Neagoe Basarab sunt o lecție de elevație morală și spirituală, o lecție de comportament existențial și demnitate umană.
Mănăstirea Curtea de Argeș este și rămâne monumentul perfect construit în Țara Românească, iar înălțarea ei la Curtea de Argeș constituie un eveniment unic în istoria noastră medievală. După modelul său s-au inspirat artiștii care vor înălța mai târziu cele mai frumoase biserici din veacul al XVII-lea și al XVIII-lea în Țara Românească; dar aceștia nu vor ajunge însă, la perfecțiunea modelului lor. Frumusețea podoabei sculptate și pictate, avuțiile cu care era înzestrată, toate acestea vădeau puterea, bogăția, gustul și mărinimia întemeietorului, sporindu-i prestigiul față de contemporani și veșnicindu-i amintirea printre urmași.
Printre cele mai vechi așezări de care vorbește istoria noastră se numără și Curtea de Argeș cu împrejurimile ei. În veacul al XIII-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificațiile sale de piatră și puțul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri; iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor și biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” răsfrâng această faimă asupra întregii așezări adunată cu timpul în preajma lor: Curtea de Argeș de mai târziu.
După documente și inscripții, ca și din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ținut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă când s-au grupat aici primele centre locuite, face însă dovada că aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumătatea veacului al XIV-lea, să ateste deopotrivă cu existența unui Scaun Domnesc, și pe aceea a unei însemnate organizări bisericești. Astfel asociate, puterea statală și cea religioasă împodobesc valea Argeșului cu fapte de arme și locașuri de închinare, care-i păstrează intactă funcția ei spirituală, chiar atunci când capitala se mută la Târgoviște.
Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeșul voievodal, de bună seamă că biserica înălțată de Neagoe Basarab (1512 – 1521) este cea mai valoroasă construcție de artă și arhitectură bisericească.
Motivele care l-au determinat pe evlaviosul domn să ridice acest sfânt locaș sunt mărturisite în slovele pisaniei, ce se află așezată pe fațada de apus în partea dreaptă a întrării în pronaos, care glăsuiește:
„Adusu-mi-am aminte domnia mea, cum că mulți împărați întru împărățiile acestea s-au sălășluit, ci puțini pe cea cerească o au moștenit. De aceia dar iată și eu m-am sârguit nu numai a cârmui această împărăție, ci și a iubi pre Domnul din tot sufletul, fapte bune făcând. Drept aceia am cunoscut și noi că acești foști înaintea noastră stăpânitori, acestea ascultându-le s-au fericit, lăsând deșertăciunile pământești pământenilor, iar pentru ei împărăția cerului dobândind †¦ Aceste dar, văzându-le și noi, și de dorință și osârdie fiind conduși către sfintele și dumnezeieștile biserici a le zidi, înălța și înfrumuseța, precum le-au durat și înălțat și înfrumusețat, făcându-se ctitor ai noștri întru sfinți răposați moși și strămoși, asemenea și noi urmând pilda lor, și dorință și osârdie având către această sfântă și dumnezeiască biserică a cinstitei Adormiri a Prea sfintei, curatei și prea binecuvântatei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și pururi Fecioarei Maria, pe care am găsit-o domnia mea la Curtea de Argeș dărâmată și neîntărită; și prin harul dumnezeiesc și îndemnul acestei Prea cinstite Maici a Domnului s-au deschis ochii inimii noastre și am hotărât această mai sus pomenită biserică din temelii a o zidi și a o înălța și a o întări și i-am mai dăruit sate și țigani și bălți cu pește și dijmă de la vămi și vase de aur și de argint și mărgăritare și pietre neprețuite.
„Drept aceia, în numele Domnului Dumnezeu, făcătorul cerului și al pământului și în numele Prea curatei sale Maici, rugăm și implorăm noi pe acela care, după a noastră petrecanie, îl va alege Domnul Dumnezeu să fie uns urmaș al smeritei domniei mele, stăpân a toată Țara Ungrovlahiei: mare, singur stăpânitorule și de Dumnezeu iubitule domn și unsule, te rugăm noi pentru această din nou zidită biserică, pe care o am înălțat în cinstea și slava stăpânului Hristos, ca pe aceasta să nu o lași să fie spre pustiire, ascultând pe unii răi grăitori către tine, și să nu se atingă mâna ta de comorile ei, nici vasele să le iei, ci încă altele domnia ta după putere să adaugi, pentru ca să nu fie spre batjocura limbilor stăine și locuință a animalelor și a păsărilor și a șerpilor sau a tâlharilor, ci fii către ea milostiv și întocmitor, și păzitor, și monahilor locuitori într-însa bine făcător… Dacă voiești mâna ta să se atingă a lua, adu-ți aminte că nu trebuie și nu vei fi ispitit, că dacă vei gândi că iei de la Prea curata Maica Domnului, nu vei lua, dar dacă vei voi și de la tine să dăruiești după putere bisericii acesteia, să fii binecuvântat de Domnul Dumnezeu, făcătorul cerului și al pământului și de Prea curata Maica sa. Pentru că eu, domnule și unsule, după moartea mea nu aștept de la nimeni pomenire să am decât de la domnia ta, iar domnia ta , să ai pomenire în împărăția cerului, unde bucuria este netrecătoare și fericirea fără de sfârșit, care va să fie, amin.
Și iarăși amintim egumenilor și călugărilor, aici sălășluitori că dacă cineva din boieri și din dregători va voi să aducă ale lor averi și vase pentru ca să le ascundă în mănăstire, fie chiar și de orice frică, atunci egumenul și călugării să nu le ieie, ca să nu fie averi străine în mănăstire și că nu cadă pentru aceasta mănăstirea în nevoi. Iar egumenul și călugărul care va primi avere străină să o ascunză în mănăstire, să fie blestemat și afurisit”.
Începută în 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos, lucrările ei s-au încheiat trei ani mai târziu, așa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de „mănăstirea domniei mele de la Argeș” și să-i hărăzească „vama ce este la Ocna Mică de la Târgoviște †¦”
O altă pisanie în piatră așezată în anul 1793 pe fațada ei apuseană, deasupra intrării, menționează și data sfințirii, amintind că:
„Această sfântă și dumnezeiască besearecă s-au ridicat din temelie întru slava și cinstea Adormirii Prea Sfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și Pururi Fecioarei Maria, de cel întru sfând Dumnezeu binecredincios Io Neagoe V(oie)v(o)d Basarab și s-au târnosit la leat 7025 (1517) de Prea Sfințitul Patriarh al Țarigradului Kir Theolipt”.
Ascultând nu numai legenda, ci și unele știri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veșnice a lui Neagoe Basarab; adevăr care reiese și dintr-o altă pisanie, aflată în biserică pe fața dinspre altar a părții superioare a închipuitei uși de marmură prin care se intră în naos, unde se spune:
„Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, Amin. Întru Hristos Dumnezeu bine cinstitorul Io Neagoe Voievod din temelie ridicat-am acest sfânt și dumnezeiesc locaș al Adormirei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și am început a-l zugrăvi și nu l-am sfârșit, ducându-mă în veșnicul locaș. Rog pe acela ce Dumnezeu îl va înălța după mine, să-l săvârșească și să zugrăvească chipul lui unde eu am poruncit. Și eu întru Hristos Dumnezeu, Io Radul Voievod am săvârșit în zilele igumenului chir Gheorghie, în anul 7035 (1526), luna septembrie, 18 zile”.
Așadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumați (1522-1529), odată urcat în scaun, a dat grabnică ascultare acestui legământ, consfințit și prin pisania din 10 septembrie 1526, care menționează și numele lui Dobromir zugravul.
După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundațiile unui locaș mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Țării Românești. Pe aceasta, Neagoe găsind-o „dărâmată și neîntărită †¦ a zidit-o și înălțat-o din temelii”, fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, îl întărește, arătând că Neagoe „sparse Mitropolia den argeș den temeliia ei și zidi în locul ei altă sfântă biserică tot de piatră cioplită și netezită și săpată cu floriu”. În această formă de început, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș cunoscută din 1793 sub denumirea de „Biserica Episcopală”, când a devenit reședința Episcopiei Argeșului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcții ale sale.
Ca atare o pomenesc documentele și o amintesc toți călătorii străini care și-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, consideră vechea așezare a lui Neagoe drept „una din minunile lumii”. Aceleași cuvinte de înaltă prețuire le notează, în 1794, și englezul Robert Ainslie și – mai târziu – pictorii francezi Bouquet și Lancelot, ale căror însemnări de călătorii și stampe au făcut să circule și în afara granițelor țării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.
După unele refaceri parțiale și întregiri în timp ale ansamblului său, vătămată și de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeș a fost refăcută – astfel după cum se vede astăzi – de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy și de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a secolului trecut. A fost isprăvită în anul 1885 și sfințită la 12 octombrie 1886.
Așa cum se înfățișează în prezent, biserica este alcătuită dintr-un pronaos, contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărui stâlpi interiori susțin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale care încununează fațada de apus a bisericii. Acestea din urmă, prin podoaba lor exterioară, răsucite ca o mare împletitură din fibre groase de zidărie, la prima vedere, dau impresia că stau să cadă unul asupra celuilalt și că se înșurubează în tăriile cerului. Restul bisericii și altarul – cu abside care îi împlinesc forma de cruce – susțin de asemenea o turlă înaltă, dând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă.
În fața intrării se află un agheasmatar deschis, sprijinit pe patru coloane, lucrat din marmură de felurite tonuri și desene. Precum întreaga biserică, și acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu învelitoarea din plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaș și pe rama care o îmbracă, asemenea unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate și modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decorație a construcției lui Neagoe Basarab, decorație în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meșterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât privește această artă, chiar dacă au lucrat alături de meșteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-și impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale.
În ansamblu biserica este așezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafața de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (crini) sculptați în piatră. Pereții exteriori sunt împărțiți în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în șuvițe, care înconjoară biserica. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentații dintre cele mai felurite care, ca și cele ale portalului de la intrare, amintesc întrețeserea geometrică de la Mănăstirea Dealu.
În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative și discuri în rozetă, iar ca niște paftale domnești, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt așezați porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoțel. La adierea vântului, acești clopoței sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.
Deasupra, depășind bordurile scurte ale acoperișului așezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle; de o rară bogăție ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleași modele prin care (ca, de altfel și în restul decorației acestui monument) se străvăd, armonizate specific de meșterii băștinași, o seamă de elemente de artă arabă sau georgiană. Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare ieșit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile sunt aidoma unor bijuterii lucind în soare.
În interior, pe lângă zugrăveala executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard și de românul N. Constantinescu din Curtea de argeș, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor și tâmpla făcută din marmură, bronz aurit și onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenția, ca o excepțională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu și mers aievea. Din ancadramentul lor central – ținând loc de despărțire între partea de la intrare și sânul propriu-zis al bisericii -, interiorul acesteia, discret înveșmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiți, apare într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere.
Vechea tâmplă din sec. al XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală și iconografică – adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului – se află acum în Colecția de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeș.
Această catapeteasmă, după stil, împreună cu câteva icoane, datează din timpul domnului Șerban Cantacuzino (1678-1688), care, în 1682, precum spune una din pisaniile de pe pertele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaș.
De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, susură neîntrerupt izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole”. Această denumire poartă peste timpuri povestea meșterului, care, neputând coborî de pe biserică după isprăvirea ei, – luându-i-se scările -, și-ar fi făcut aripi din șindrilă și, ca un alt Icar, sărind din înălțimea sfântului locaș, la temelia căruia se spune că-și zidise propria soție, s-ar fi prăbușit în acest loc, sufletul său preschimbându-se în cântec limpede de izvor.
De la „Fântâna lui Manole” se vede, spre apus, fosta Bolniță a mănăstirii: monument istoric, despre care un document existent scrie că „se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524”.
În acest ansamblu de frumuseți naturale, artă și istorie românească, biserica mănăstirii Curtea de Argeș se înfățișează ca o podoabă de mare preț, fără asemănare în țara noastră.
