Într-o poieniță decupată din desișul codrilor Merei, în coasta Botoșanilor, departe de lume și de grijile sale, lemnul a luat chip de biserică. Mângâiate de tihna dimprejur, spălate de ploile și de zăpezile a trei veacuri, bârnele sale adăpostesc istoria și sufletul unui loc fără de seamăn: Agafton.
Patruzeci și una de trepte despart lumea nouă a Agaftonului de cea veche, zămislită din lemn. Construite din grija maicii Agafia Lemne, spre pomenirea fiului său mort în Războiul de Independență, scările acestea marchează hotarul dintre platoul de sus al Mănăstirii Agafton, pe care se găsește mândra biserică de zid de la 1838, și poienița de jos, croită de schimnicul Agaton, pe la 1700, unde a închegat prima așezare călugărească. Aici, pe un versant luminat blând de razele furișe ale soarelui, tânjind după umbra groasă a codrilor de pe dealul din față, stă bisericuța ridicată de bătrânul sihastru, la 1729. „Legenda spune că Agaton, călugăr la Mănăstirea Doamnei, din apropiere, era în căutare de bureți. A poposit pe aici, căci peste tot era codru întins. Pe locul unde se află acum bisericuța se afla un stejar bătrân. La umbra lui s-a oprit să se odihnească și-ar fi auzit, în vis, troparul Sfinților Arhangheli. Așa că a însemnat copacul și și-a pus în minte să ridice pe acel loc o bisericuță pe care să o așeze sub ocrotirea Arhanghelilor. Se spune că numai din munca lui, în câțiva ani buni, a ridicat bisericuța”, povestește maica Ambrozia Hrițuc, stareța mănăstirii, în timp ce coborâm mulțimea de trepte spre lăcașul de lemn. Bârnele vechi se văd de departe. Bisericuța pare îmbăiată în lumină, căci soarele de septembrie încă trimite cu dărnicie sclipiri molatice scăpătate de la hotarul cu vara.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
