În contextul Anului omagial 2023, dedicat pastorației vârstnicilor, Basilica.ro a stat de vorbă cu Maica Dositeea Savin, coordonatoarea Căminului de bătrâne al Mănăstirii Christiana din București.
Monahia a explicat secretul bucuriei neîncetate și ne-a vorbit despre vocația slujirii aproapelui, despre chemarea Domnului și despre frumusețea de neînlocuit a fiecărei persoane umane.
La 15 ani a descoperit suferința și bucuria de a ajuta
Ați mărturisit cu mult timp în urmă că ați ezitat între spital și mănăstire înainte să ajungeți să oferiți îngrijiri medicale în cadrul unei mănăstiri. Cum explicați această vocație de a ajuta aproapele pe care Dumnezeu o sădește în unii oameni?
Nu-mi explic decât prin purtarea de grijă și rânduiala lui Dumnezeu. Când eram micuță, nu știam că am înclinația de a ajuta oamenii. Îmi plăceau cărțile, sportul și geografia. Până în clasa a VIII-a am fost înscrisă la un club sportiv și chiar dirigintele clasei era profesor de sport.
Dar, când Bunul Dumnezeu vrea să lucreze într-o anumită direcție, nu ține cont de aceste nuanțe, așa că rolul crucial în viața mea l-a avut chiar acest profesor de sport, dirigintele meu dintr-o școală generală din Iași. O școală de cartier, fără mare importanță.
Înainte de a finaliza clasa a VIII-a, domnul diriginte ne-a dus întreaga clasă la o testare psihologică în cadrul unui spital de specialitate, unde am fost evaluați din mai multe puncte de vedere. Un fel de orientare profesională. În urma evaluării am fost îndrumați să ne înscriem la liceele spre care aveam înclinație.
Eu, împreună cu alți patru colegi, am primit recomandarea de a merge la Liceul Sanitar, un liceu de temut pe vremea aceea din cauza admiterii foarte riguroase și a standardelor înalte. Mai pe scurt, aveau șansă de reușită doar acei copii care făceau pregătire în paralel cu cursurile școlare.
Părinții mei s-au opus inițial, fiind siguri că nu am nici o șansă de reușită, dar, la insistența domnului diriginte, m-au înscris la examene și, spre uimirea tuturor, inclusiv a mea, am fost admisă. Și de aici înainte viața mea s-a schimbat cu 180 de grade.
Aveam 15 ani când am pășit prima oară într-un spital, când m-am întâlnit cu suferința la ea acasă și când am descoperit că-mi face bucurie să ajut, să îngrijesc, să încurajez și să alin măcar cu un zâmbet, tristețea bolnavilor.
Bunul Dumnezeu sădise această vocație în sufletul meu iar eu nu știusem până atunci că o port cu mine.
Vedeți cum Dumnezeu îndreaptă pașii omului acolo unde își poate lucra acel om mântuirea.
Mergând pe acest drum L-am aflat pe Dumnezeu și mi s-a lipit sufletul de El iar bucuria de a îngriji s-a transformat în dragostea de a sluji oamenilor după modelul lui Hristos.
Mai târziu, dragostea care mă lega de Hristos a devenit un foc care nici până azi nu s-a stins, a devenit o sete pe care puteam să o potolesc doar mergând la izvor, adică la mănăstire. Majoritatea viețuitorilor din mănăstiri am simțit această chemare greu de explicat în cuvinte, care ne-a determinat să părăsim tot, case, părinți, frați, surori și locuri de muncă.
Dar Bunul Dumnezeu nu rămâne dator. Când renunți de dragul Lui la ce ai tu mai drag, El îți reîntoarce, mai devreme sau mai târziu, acel dar.
Așa și eu am reprimit, după nouă ani de mănăstire, bucuria de a îngriji și de a ajuta din nou oamenii bolnavi într-o formă organizată și mai potrivită acum pentru haina monahală pe care o port, fiind vorba de un cămin mănăstiresc pentru persoane vârstnice.
Echipă multidisciplinară
Cum s-a dezvoltat căminul pentru bătrâne al Mănăstirii Christiana de-a lungul timpului?
Căminul nostru a evoluat mult de-a lungul timpului iar această evoluție a vizat atât centrul ca locație și desfășurare, cât și personalul și beneficiarii.
Inițial, clădirea căminului cuprindea un spațiu simplu organizat, apoi s-au introdus, în funcție de necesități, lift, rampă de acces, bare de sprijin, aparatură medicală, aparate de fizioterapie și recuperare, difuzoare, pentru ca slujbele din biserică să poată fi transmise și în cămin, cablu tv etc. Încă mai lucrăm la aspectul acesta, căutând să răspundem cât mai mult necesităților vârstei a treia.
În privința resurselor umane, începutul a fost timid, bazat doar pe experiența medicală a noastră, a maicilor cadre medicale.
Treptat, ne-am format o echipă multidisciplinară, ce cuprinde preot, psiholog, medici voluntari de diverse specializări și alți voluntari care se implică, alături de noi, în diverse activități ale căminului.
Astfel, cu sprijinul acestei echipe vocaționale, am diversificat și am dezvoltat foarte mult programele de lucru cu persoanele vârstnice îngrijite în căminul nostru.
Ascultarea presupune un acord liber
De când lucrați la căminul de vârstnice al Mănăstirii Christiana și ce cazuri vă amintiți care v-au marcat de-a lungul timpului, în sensul că ați învățat ceva deosebit din întâlnirea cu acești bătrâni?
Noi nu spunem că lucrăm în cămin ci că facem ascultare aici. Este cu totul altceva. Ascultarea înseamnă slujirea oamenilor de dragul lui Dumnezeu, după modelul lui Hristos, a Maicii Domnului, a Sfinților Părinți și a sfinților îngeri.
Această slujire are un mare ecou în suflet, de aceea ea folosește sau dăunează sufletul în măsura în care reușești să nu-ți desprinzi privirea de la Dumnezeu. „Să-L ai pe Dumnezeu pururea în fața ochilor” – ne învață Avva Antonie cel Mare și să primești toate ca din mâna lui Dumnezeu.
Ascultarea presupune un acord liber, ea ți se dă de către cel mai mare dar nu cu notă de obligativitate, iar tu o primești cu libertatea voinței tale și nu cu supunere oarbă, ci cu încredințarea că Dumnezeu îți rânduiește întotdeauna ascultările după măsura ta și spre folosul tău sufletesc, pentru a progresa duhovnicește și a lucra la mântuirea ta. Fără această credință nu poți face ascultare și atunci îți poți pierde liniștea într-o mănăstire.
Am primit ascultarea de a îngriji persoanele vârstnice încă de la începutul căminului, așa că și eu am evoluat împreună cu el.
În cei 17 ani de slujire permanentă am asistat 124 de beneficiare dar, deși numărul pare mic în comparație cu fluxul mare de pacienți dintr-un spital de exemplu sau dintr-un centru de paliație, totuși contactul cu aceste persoane a fost unul mai profund, extins pe o durată mai mare de timp.
Am cunoscut de-a lungul timpului multe doamne care m-au impresionat, de fapt cred că fiecare vârstnic are ceva deosebit și valoros de arătat dacă ai răbdare, respect și dragoste față de el.
Și totuși, mai mult decât suferințele fizice sau sufletești întâlnite, mai mult decât dramele de viață ale persoanelor găzduite în căminul nostru, mi-au rămas în suflet, ca într-o icoană luminoasă, chipurile acelor doamne care s-au distins prin bunătate și dragoste, prin altruism, prin bunăvoință și prin comportament creștinesc autentic.
Aceste doamne ne-au odihnit sufletul, ne-au susținut cu rugăciunile lor, cu zâmbetul lor și dragostea lor.
Chipuri de bătrâne luminoase
Vin acum cu câteva exemple concrete:
Doamna Mărioara, 85 de ani
Prima doamnă despre care vreau să vă povestesc se numea Maria, doamna Mărioara îi spuneam noi, și avea 85 de ani. Locuia la noi într-o cameră mare, având încă patru colege cu care împărțea spațiul. Era foarte credincioasă și a rămas în memoria mea ca fiind una dintre puținele persoane care au înțeles cu adevărat cum trebuie trăită credința.
Participa la slujbele noastre din biserică, citea câte șapte acatiste pe zi, Psaltirea și multe alte rugăciuni, dar făcea toate acestea cu o naturalețe și o bună-dispoziție neafectate de faptul că în cameră era deschis permanent televizorul pe programe de divertisment sau că celelalte colege discutau gălăgios iar această atitudine a determinat-o într-o zi pe una dintre colegele de cameră, cu 10 ani mai în vârstă, să constate: „Când o văd pe bătrâna cum citește, parcă o văd pe bunica”.
Le privea cu drag și cu îngăduință, precum mama își privește copiii. Avea grijă ca în fiecare dimineață să le dea anaforă și agheasmă, să le miruiască și să le aducă pâine sfințită de la slujba Litiei. Niciodată nu am auzit-o să le reproșeze lipsa de interes față de biserică, sau faptul că nu se rugau defel.
Oricare alta în locul ei s-ar fi plâns de atmosfera din cameră, neprielnică rugăciunii, dar ea avea mereu zâmbetul pe buze și spunea tuturor că locuiește într-un palat.
Părea că nimic nu-i poate tulbura bucuria de a fi cu Dumnezeu. Nici măcar faptul că familia nu o vizita deloc. Găsea întotdeauna câte ceva frumos ca să o scuze și, în general, vorbea frumos despre toată lumea.
Când Domnul a chemat-o la El, a lăsat un mare și adânc gol sufletesc în urmă. Am înțeles atunci că golul lăsat de o persoană nu se poate umple cu prezența unei alte persoane, ci rămâne gol definitiv. Un gol care te absoarbe parțial și pe tine, și te mută cu mintea și sufletul în cer, alături de persoana dragă.
Iar doamna Mărioara ne-a impresionat și după deces, pentru că i-am găsit în noptieră șapte scrisori de la diverse mănăstiri din țară, inclusiv de la renumita Mănăstire Frăsinei, scrisori ce cuprindeau confirmări ale faptului că fuseseră plătite slujbe de pomenire pentru șapte ani, slujbe care aveau să fie începute imediat ce se va primi înștiințare de ziua trecerii la Domnul.
Doamna noastră ne lăsase cu discreție o misiune de îndeplinit, iar pentru noi a fost o binecuvântare să răspundem dorinței unui suflet atât de ales.
Doamna Gina, 97 de ani
Altă doamnă despre care vreau să amintesc se numea Gina și avea 97 de ani. Nimic nu trăda însă vârsta, se mișca la fel ca o tinerică și era de o ospitalitate extraordinară. Oricine ne trecea pragul avea impresia că doamna Gina era adevărata gazdă aici. Se trăgea dintr-o familie de negustori armeni și fusese educată cum să se poarte cu oamenii.
În prezența ei te simțeai important, tratat cu multă atenție și interes, cu afecțiune chiar. Îi plăcea cu adevărat să iubească oamenii și găsea întotdeauna ceva frumos la fiecare.
Era și foarte pacifistă, știa cum să risipească cu ușurință o ceartă. De exemplu, dacă două colege se certau, ea asculta argumentele ambelor părți și răspundea la fiecare: „Se poate….” cu așa un ton încât imediat colegele începeau să râdă și uitau cu totul de ceartă.
Toată lumea o iubea, atât colegele din cămin, noi – maicile din cămin, voluntarii sau oricine ne trecea pragul. Știa cum să se facă plăcută și nu puteai să nu o iubești. Deși au trecut mai mult de 13 ani de când a plecat dintre noi, a rămas o prezență caldă și dragă, de care mai vorbim încă atunci când ne depănăm amintirile.
Oamenii preferă centrele sociale ale Bisericii
Care este secretul succesului în îngrijirea vârstnicilor? Care este nevoia lor cea mai profundă și cum să răspundem la ea?
Răspunsul este simplu: secretul succesului în îngrijirea vârstnicilor depinde de dragostea, atenția, respectul, răbdarea, aprecierea, empatia, mai pe scurt de comportamentul nostru creștinesc, singurul care poate să răspundă cel mai eficient la nevoia lor cea mai profundă, aceea de a fi iubiți și acceptați așa cum sunt.
Iar pentru a avea un comportament creștinesc autentic, avem nevoie de o educație creștinească dreaptă, care, după cum ne învață Sfântul Părinte Paisie Aghioritul, presupune trei lucruri: în primul rând puține cuvinte; în al doilea rând multe exemple; și în al treilea rând mai multă rugăciune.
De ce este important că Biserica înființează astfel de instituții? Ați văzut cazuri în care bătrâne s-au întors la Dumnezeu prin șederea la acest cămin în ultima parte a vieții?
Biserica continuă de fapt activitatea social-filantropică practicată încă din primele veacuri creștine și care are ca temei iubirea lui Dumnezeu față de oameni, iubire care justifică Întruparea și Jertfa de pe Cruce și care ne cheamă și pe noi, în calitate de membri ai Trupului lui Hristos, să imităm această iubire, iubirea aproapelui devenind, astfel, semnul distinctiv al creștinului.
De aceea, Biserica s-a îngrijit mereu de nevoile materiale ale oamenilor, ea fiind atât organism religios, cât și un organism social, care se preocupă și de bunăstarea lor pământească.
Creștinii consideră ajutorarea bolnavilor, a orfanilor, săracilor, și văduvelor ca fiind cea dintâi îndatorire a lor, iar această lucrare filantropică se mai numește și „liturghie după liturghie” sau „liturghia fratelui”.
Centrele rezidențiale destinate îngrijirii persoanelor vârstnice, deschise de către Biserică, se bucură azi de aprecierea și de încrederea oamenilor, care le preferă de multe ori în locul centrelor private sau al celor de stat. Această atitudine pozitivă ne responsabilizează și mai mult atât în fața lui Dumnezeu, cât și în fața oamenilor.
Calea spre tămăduirea sufletului
O îngrijire corectă trebuie să țină cont de faptul că omul este un întreg dualist, trup și suflet. Astfel, activitățile noastre nu sunt centrate doar pe satisfacerea nevoilor materiale și fizice, ci mai ales pe sprijinirea sufletelor care ni se încredințează din mâna lui Dumnezeu.
Multe persoane vârstnice care vin la noi aduc cu ele un munte de frământări și un ocean de suspiciune, gânduri negative, depresii, anxietate și multă, multă tristețe.
Fiecare are însă propriul drum pe care va merge liber și, deși găsesc aici tot ce au nevoie pentru tămăduire sufletească, de multe ori trec ani până când sufletul se sensibilizează și reușește să se ridice deasupra graniței mărginite ale orizontului material.
De multe ori mă gândesc că doamnele noastre aflate în această situație seamănă cu bogatul din Evanghelie, care nu făcea nici o diferență între suflet și trup, considerându-le din aceeași esență și având aceleași nevoi. „Suflete al meu – spunea el- bea, mănâncă și te veselește”, ca și cum sufletul ar avea trebuință de mâncare și băutură materială.
Am să vin cu câteva exemple.
Doamna pe care suferința a îmblânzit-o
Am avut o doamnă care a împlinit acum, recent, de Praznicul Nașterii Maicii Domnului, șase ani de când a plecat dintre noi. A locuit 10 ani în căminul nostru, o perioadă în care a avut un comportament greu de corectat, fiind o persoană dificilă atât pentru noi, cât și pentru propria ei familie.
În ultimul an al vieții a ajuns să fie imobilizată total la pat, dar suferința și neputința, în loc să o înverșuneze sau să o înrăiască precum ne-am fi așteptat, au transfigurat-o complet, devenind un om bun, cald și rugător.
Nu știm dacă frica de apropierea morții sau contactul mai intim cu noi sau Sfintele Taine – Spovedanie, Împărtășanie, Maslu – au lucrat asupra ei sau poate că toate împreună, cert este că a ajuns de nerecunoscut și ne-a lăsat în suflet nădejdea că se mai pot îndrepta oamenii chiar și la adânci bătrâneți.
„Să nu fericești nici un om până ce nu-i vezi moartea ” – spune cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah, așa și doamna noastră a trecut la Domnul la începutul Anului Bisericesc, precum sufletul ei a pus început bun și, de asemenea la o zi de mare însemnătate pentru Biserică – Praznicul Nașterii Maicii Domnului.
„A fost un om bun ” obișnuim să spunem atunci când cineva din cămin moare în zi de duminică sau de sărbătoare, și așa ne-a rămas în amintire această doamnă despre care am povestit.
Și exemplele pot continua, pentru că am avut multe persoane care și-au descoperit aici liniștea în Dumnezeu și au murit apoi senin, având sfârșit creștinesc, în pace și fără durere, asistate de noi, maicile îngrijitoare și de părintele duhovnic.
Jocul, verigă de legătură între generații
Recent, am asistat, împreună cu dumneavoastră, la o activitate în care vârstnicii au vorbit și s-au jucat cu copiii veniți în vizită la ei. De ce este importantă legătura aceasta dintre generații? Ce beneficii au vârstnicii și ce beneficii au copii din aceasta?
Este foarte importantă această legătură dintre generații și spun aceasta din convingere și din propria experiență, pentru că și bunicii mei și-au pus amprenta pe sufletul meu mai mult decât părinții.
De multe ori povestesc doamnelor din cămin ce m-a învățat bunica mea sau cum era bunicul meu, așa că înțeleg că Bunul Dumnezeu a pus o legătură aparte între bunici și nepoți.
În privința activităților menționate, la care ați asistat și dumneavoastră, am fost oarecum sceptică dacă vor funcționa, dar, spre uimirea mea, am constatat că și vârstnicilor le place uneori să se joace precum copiii. Poate că acum jocul este veriga de legătură dintre generația aceasta de copii și cei în vârstă.
Pornind de aici putem constata ca beneficii, în primul rând familiarizarea de ambele părți, apoi poate că vor apărea și atașamente care se vor continua cu vizite. Nu-i nimic întâmplător, iar contactul cu un bătrân nu poate fi decât constructiv pentru un copil, care prin fire este receptiv la tot ce-l înconjoară.
Aceasta m-a impresionat cel mai mult la atelierul amintit: vedeam numai copii de diferite vârste, fericiți și bucuroși unii de ceilalți!
Secretul bucuriei
V-am văzut permanent binedispusă, deși aveți o misiune care pare dificilă din afară și interacționați cu persoane apăsate de suferință. Care credeți că este secretul bucuriei dumneavoastră?
Întrebarea pare desprinsă din romanul „Pollyanna”. Și răspunsul este tot pe acolo: secretul bucuriei mele constă în străduința de a descoperi ce a pus Dumnezeu bun în tot ce mă înconjoară, în tot ce întâmpin zi de zi, în persoanele pe care le îngrijesc și în oamenii cu care interacționez.
În al doilea rând, bucuria este și darul lui Dumnezeu, pe care El îl împarte cu mărinimie tuturor celor care ajută semenii și aceasta se poate constata de către oricine.
În al treilea rând, bucuria vine și din atmosfera religioasă care mă înconjoară și pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, vine din prezența lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfinților Părinți și a sfinților îngeri.
Îmi vine în minte o poezie pe care o știu din copilărie și care vă poate răspunde mai nuanțat la întrebare. Poezia se numește „Modestie” și, spre rușinea mea nu-i cunosc autorul:
„Nu țin s-ajung un soare, Doamne,
Dar tot mai mult mă străduiesc
Să fiu măcar o lumânare
Și, luminând, să mă topesc.
Nici fluviu cu bogate ape
Nu voi pe lume ca să fiu,
Ci izvoraș ce stinge setea
Drumețului, aș vrea să fiu.
Mesteacăn ’nalt, cu umbră deasă,
Eu n-aș vrea lumea să mă vadă,
Prefer să fiu cireș cu roadă
Trăind smerit într-o livadă.
Aș prefera să fiu chiar numai
Atom în cosmosul imens,
Dar să trăiesc doar pentru alții
Din zi în zi tot mai intens.”
Vârsta la care viața însăși devine nevoință
Ce oferă vârstnicii societății, atunci când depășim viziunea utilitaristă despre om și trecem în plan spiritual?
Pentru că vorbiți de planul spiritual, aduc în discuție faptul că azi avem nevoie mai mult ca oricând de bătrâni cu viață sfântă.
Sfințenia vieții se poate realiza cu mai multă ușurință la această vârstă, pentru că, la bătrânețe, omul scapă în mod firesc de tentațiile din exterior, îmbogățindu-se în viața lăuntrică.
Oricât ai vrea să te mai bucuri de lumea aceasta la bătrânețe, neputințele, slăbiciunile, bolile te împiedică, iar durerea și suferința devin uneori însoțitori permanenți. Ajungi acum să privești lumea cu alți ochi, mai meditativi, mai contemplativi.
Trist este însă faptul că majoritatea bătrânilor nu-și înțeleg această condiție. Ei privesc mai mult la greutățile vârstei decât la oportunitățile oferite de aceasta. Cei bătrâni ar trebui să se bucure, pentru că au ajuns anii pe care alții nu i-au apucat.
Bunul Dumnezeu nu dă tuturor bătrânețea, de aceea, cei care o primesc ar trebui să se arate recunoscători, pentru că au acum șansa de a se mântui cu mult mai multă ușurință.
Bătrânețea este o binecuvântare, pentru că reprezintă o perioadă din viață când nevoința nu se mai cere, viața însăși devenind o nevoință.
Deci postul, metaniile sunt trecute cu vederea, singura asceză cerută acum fiind doar rugăciunea. Rugăciunea permanentă o poate face orice bătrân în orice condiții și ea va atrage harul și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra celor din jur.
Căminul pentru bătrâne al Mănăstirii Christiana
La ora actuală, centrul deține 22 de locuri de cazare repartizate în șapte camere cu 1-4 paturi.
Dotări
- cabinet medical;
- cabinet stomatologic;
- sală de fizioterapie;
- sală de recuperare;
- sală de socializare și petrecere a timpului liber;
- intrare specială pentru biserică, dinspre interiorul căminului, pentru facilitarea accesului la slujbele mănăstirii a persoanelor internate.
Servicii
- găzduire permanentă;
- asistență medicală;
- îngrijire permanentă;
- recuperare;
- integrare/reintegrare socială: consiliere psihologică, asistență socială, asistență;
- spirituală, activități educaționale, activități socio-culturale: serbări, activități recreative și de petrecere a timpului liber, activități de socializare, ergoterapie.
Toate serviciile sunt destinate persoanelor vârstnice pe o perioadă nedeterminată.
Mai multe informații se găsesc pe site-ul mănăstirii.
Foto credit: Basilica.ro / Raluca Ene
Urmărește-ne pe Telegram: t.me/basilicanews
