Lăcașul salvat de cărturarul Dumitru Furtună

Astăzi, drumul bisericuțelor de lemn din Moldova se oprește la Strahova, în imediata vecinătate a Dorohoiului (județul Botoșani), acolo unde există un lăcaș ridicat de obștea satului la sfârșit de secol XVIII și care, în 1928, a fost salvat de la dispariție de preotul cărturar Dumitru Furtună.

Sat vechi, răzeșesc, întemeiat într-un căuș de vale, străjuit de dealul Polonic, Strahova a păstrat până astăzi, în ciuda apropierii sale de oraș, aerul unei comunități patriarhale. Deloc întâmplător, deci, bisericuța de lemn construită în veacul al XVIII-lea a rămas în picioare până în zilele noastre.

Înălțată pe un dâmb din mijlocul satului, de unde privirea poate ajunge până departe, spre drumul Sucevei sau spre Cobîla Dorohoiului, bisericuța pare un străjer atent, gata să protejeze întreg spațiul. În jur, la umbra crucilor, s-a strâns, în timp, încă un sat. Strahovenii de odinioară se odihnesc aici, sub streașina bisericii în care s-au botezat și au fost cununați, pecetluind tainica legătură dintre trecut și prezent.

Cu siguranță, destinul acestei ctitorii de lemn ar fi fost altul dacă, la începutul secolului trecut, preotul Dumitru Furtună, un cărturar de renume al epocii, întemeietorul Seminarului Teologic din Dorohoi, nu ar fi depus eforturi neobosite pentru a o salva. Monument istoric, lăcașul se afla atunci într-o stare de degradare accentuată. Vizitându-l și simțind pericolul iminent, părintele Furtună, ajutat de elevii seminariști, l-a renovat din temelii.

Grație acestei munci susținute, azi satul Strahova are încă în picioare nu doar bisericuța străbunilor, ci și o parte importantă din istoria sa. „Bisericuța asta e simplă, e făcută după puterea oamenilor. Cred că asta te cucerește cu totul la un lăcaș de lemn”, consideră părintele Marius Onofrei, parohul de la Strahova.

O legendă a locului spune că bisericuța ar fi existat încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare și că voievodul însuși, venind la Cobîla (cabela), satul vecin, unde existau grajdurile domnești, să-și vadă caii, ar fi coborât să se închine și aici. Nu există însă date care să confirme această ipoteză.

Bisericuța este atestată documentar în 1756, așa cum se arată și în pisania de la intrare, realizată în 1928. „Această biserică s-a făcut la 1756, martie, de poporanii din Stracova, iar în anul 1928, noiembrie 21, s-a înnoit după chipul ei vechiu și ca un semn de sufletească legătură cu un sat de drept credincioși creștini din preajma orașului Dorohoi, prin osârdia preotului econom stavrofor Dumitru Furtună, directorul seminarului nostru din Dorohoiu, ajutat de Ilie Airinei și de săteanul C. Pălimariu.”

Stilul arhitectural

Lăcașul este construit din bârne de stejar, pe tălpi de stejar și temelie de piatră, iar acoperișul este de draniță. Pereții sunt blăniți cu scândură atât la interior, cât și la exterior, tehnică frecvent întâlnită în cazul construcțiilor de lemn, la care se recurgea în special pentru protecția de curenți și umezeală. „Cred că în 1928 biserica a fost modificată radical. A fost consolidată, poate chiar refăcută integral. Nu s-au păstrat, din păcate, foarte multe date referitoare la istoricul ei. Tot atunci a fost blănită cu scândură pe interior și exterior. De asemenea, partea de sus a catapetesmei a fost pictată cu elevii de la seminar”, explică pr. Marius Onofrei.

Cele mai recente reparații au fost făcute în ultimii ani, fiind înlocuită scândura cu care era blănit exteriorul, consolidată fundația și înlocuită dranița de pe acoperiș. „Am vrut să mă asigur că la exterior totul este bine făcut, tocmai din dorința de a putea conserva cât mai bine interiorul”, explică părintele Onofrei.

Icoanele împărătești, cele mai vechi odoare

Din păcate, cele mai vechi icoane și obiecte de cult păstrate în acest lăcaș nu merg, în timp, mai departe de 1928, data refacerii sale generale.

Catapeteasma este așezată pe un perete construit din zid, așa cum este și peretele despărțitor, cel mai probabil cu rol de susținere a lăcașului. Partea de jos a catapetesmei prezintă o pictură destul de veche și valoroasă sub aspectul stilului. Cele mai prețioase odoare păstrate sunt icoanele împărătești.

Strahova, fostul sat Strachina

În lucrarea „Legendele Dorohoiului”, Elena și Octav Guțic consemnează că, în vechime, denumirea satului era Strachina, după forma depresiunii în care se închegase așezarea: „În jur se întindeau pădurile de pe cumpăna apelor ce desparte bazinul Siretului de cel al Jijiei. Cu câteva secole în urmă, în aceste păduri hălăduiau în voie jivinele sălbatice, dar și oamenii oropsiți de soartă care, în disperare, deveniseră tâlhari și haiduci. Negustorii slavi, mai ales cei ucraineni și polonezi, care cumpărau pe vremuri iepe din crescătoria de la Cobîla Dorohoiului, vecină cu satul Strachina, înspăimântați de vecinătatea codrilor, au dat vechii localități Strachina numele de Strahova (strah – spaimă, frică)”.

Oficial, localitatea Strahova este atestată documentar în 1746, cu 10 ani înaintea bisericii. „În decursul veacurilor, satul a aparținut, din punct de vedere administrativ, comunelor Șendriceni, Lozna sau Broscăuți. În istoricul lui Ghibănescu se arată că Strahova și Trestiana erau o singură moșie și aparțineau boierilor Calimachi”, explică pr. Marius Onofrei. (Reportaj semnat de Otilia Bălinișteanu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 2 noiembrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente