Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor) (Luca 6, 31-36)
Iubirea desăvârșită este aceea care este în stare să meargă până la moarte și să treacă prin ea pentru cei iubiți. Astfel, iubirea adevărată este bărbăție, este eroism, și nu simplă moliciune și petrecere în stări de satisfacție egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din dorința de slavă deșartă, din disperare sau din alte motive.
Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ceea ce dă jertfei noblețea supremă, sublimul.
Învățătura dogmatică a Bisericii ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și a murit pe cruce pentru a împlini rânduiala dreptății și mânat de iubirea divină pentru om. În cadrul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta adâncime și bogăție de sensuri, încât nu poate fi epuizată de nici o viziune și de nici o descriere omenească și nici de toate la un loc.
Explicația dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omenești nu se mistuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră este în stare să le domine deplin cu înțelegerea. Cine poate înțelege deplin sfatul lui Dumnezeu? Trebuie să stea la baza întrupării și jertfei Domnului o constelație plenară de motive, de toate nuanțele și adâncimile, deși mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de generali, dreptate și iubire.
Stăruind, cu ajutorul lui Dumnezeu, asupra unuia sau altuia din acești termeni, s-ar putea să se găsească numai în el atâta bogăție de motivație a faptelor mântuitoare ale Domnului, încât să ni se pară că ar ajunge singur să le explice. Aceasta însă nu constituie în nici un caz un indiciu că nu-și are și celălalt termen însemnătatea sa în motivația întrupării și jertfei de pe Golgota.
În acest articol voiesc să insist puțin în special asupra iubirii ca motiv și ca explicație a jertfei și iubirii care au ridicat frământarea omenească la gradul și la sensul de istorie.
Pentru care motiv (pentru care motiv încă?) s-a săvârșit marea durere de pe dealul Căpățânii, ce simbolizează culmea încăpățânării omenești în rău? Iată ce ne mai spune în această privință, spre o plăcută mulțumire și edificare a sufletului, o privire mai atentă în ființa iubirii. Iubirea desăvârșită trebuie să meargă până la moarte, și cine are o iubire atât de desăvârșită față de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajunge să fie declarată; ea trebuie arătată, se cere arătată. Dumnezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubește – și aceasta este mare lucru când îl știm sigur -, ci și pentru că prin Sine iubirea Lui tindea să facă maximum pentru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei necesități, căci iubirea este totuși act de voință. Iubirea în gradul suprem este aceea care persistă chiar când ființa iubită o hulește, o urăște și, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iubește desăvârșit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moartea, în asemenea caz, nu este numai o manifestare a grozavei decăderi morale în care se află omul, ci și ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-și arăta infinitatea ei, imposibilitatea de a fi supusă prin ceva. Nesfârșirea iubirii, când se întâlnește cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moarte. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se întâmple și ultima latură a alternativei pentru a-și arăta iubirea incredibila ei măreție și rezistență. Triumful iubirii se arată parcă mai mult prin moarte. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se arată încă toată puterea ei. Iubirea care a trebuit să suporte moartea și-a vădit mai mult biruința decât cea care n-a avut ocazie să meargă până acolo. Infinitatea iubirii, infinitatea puterii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubește riscă sau jertfește totul și arată că, dacă ar avea nu o viață, ci nenumărate, pe toate le-ar jertfi pentru ființa iubită.
Dar iubirea este unitatea de măsură pentru viață. Cu cât iubirea este mai mare, cu atât viața este mai adâncă, mai multă. Iubirea pornește totdeauna din surplus de viață; iar nepăsarea ei față de moarte este însăși conștiința suveranității vieții față de moarte. Este un mare lucru pentru viață să nu se simtă umilită, copleșită, înfricată de moarte. Atitudinea aceasta, de superbă sfidare a morții, nu se poate explica decât printr-o abundentă concentrare de viață în acest punct, printr-o covârșitoare siguranță a neînsemnătății morții în fața vieții. Biruința asupra morții se obține nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieții peste ea.
Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viață, iubind? Și cine n-a experiat veștejirea dorului de a fi și de a activa, când nu are iubire față de nimeni? Interesul față de alții întreține gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alții nouă. Prin iubire trăim și ne mișcăm și suntem. Deficiența de iubire roade zi de zi la temelia vieții noastre. Dacă am avea iubire desăvârșită unii față de alții, n-am mai muri. Am trăi veșnic și nu ne-am plictisi.
Iubirea lui Iisus Hristos s-a urcat pe cruce din pricina desăvârșirii ei. Dar aceeași desăvârșire, fiind suprema concentrare de viață, biruiește asupra morții și altfel decât prin simpla sfidare a ei. Biruiește răzbind, dincolo de moarte, la o nouă viață. Jertfa supremei noblețe, fiind manifestarea cea mai deplină a iubirii nesfârșite, este prin însuși acest fapt o biruință sigură a vieții asupra morții. Mormântul acceptat din iubire este semnul supremei încordări a vieții și izvorul înălțării ei desăvârșite. Prin moarte se calcă într-adevăr asupra morții. Prin moarte biruiește viața.
Iubirea, prin urmare, face legătura între moarte și înviere. La înviere duce numai jertfa adevărată, pentru că numai moartea din iubire desăvârșită este jertfă adevărată.
Calitatea acestei jertfe adevărate n-a avut-o decât Iisus Hristos, pentru că numai El S-a lăsat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i și lăsându-le deschisă calea mântuirii, chiar săvârșind ei această faptă. De aceea numai El a înviat. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o astfel de jertfă, trebuia să fie Dumnezeu. Iubirea desăvârșită este una cu Dumnezeu.
Dar iubirea Lui, desfășurată în toată plinătatea ei în văzul lumii, pe Golgota, este singurul mijloc și pentru mântuirea oamenilor de păcat. Iubirea supremă nu este numai singura putere care răzbește prin moarte, ci și cea care deschide zăvoarele sufletului nostru încuiat în vraja răului. Unde iubirea nu poate face nimic, nu există altă putere care să mai poată ajuta.
„Tot răul se săvârșește prin închiderea eului în fața lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această singularizare cu adevărat pentru a intra în relație cu tu, cu Dumnezeu și cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire.” 1
Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iubirea divină s-a apropiat cu toată intensitatea ei de noi. Jertfa aceasta s-a săvârșit în cercul societății omenești, pentru oameni. Pe muntele încăpățânării omenești s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iubirea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iubirea divină învinge și păcatul în cei ce vor să-și deschidă sufletul în fața lui Iisus Hristos și însăși această revărsare a iubirii Lui în om, fiind suprema intensificare de viață, învinge și moartea din el.
Iubirea lui Iisus concentrându-se întreagă în favoarea noastră, în interesul nostru, prin întrupare și prin moarte, rămâne aproape de noi, așa cum iubirea și grija noastră rămân, analogic, în jurul celui pentru care am făcut mari jertfe și am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta și ridica.
Ea ne solicită în toată clipa vieții pământești să ne deschidem inima, să ieșim din învârtoșarea egoismului și să răspundem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la ușa sufletului, nevăzut, dar ușor de simțit, așa cum stăruie uneori câte o ființă omenească superioară care prin îndelungată răbdare, suferind orice ofensă din partea noastră, ne iartă toate, ne prețuiește, ne încurajează, ne înțelege, știind că doar în felul acesta ne poate face mai buni și în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilității noastre, devenită excesivă prin păcat.
Scoaterea sufletului din izolare prin iubirea lui Hristos și așezarea lui în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de dușmănie împotriva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este întunecat în lăuntrul și pe fața lui. Poporul spune just de un om prietenos, nedușmănos, fără gânduri ascunse, că este om cu sufletul și cu fața deschisă. Este o lumină în el și pe fața lui, care se comunică și altora. Un suflet sincer și deplin deschis nu poate avea însă omul decât întru Hristos, atârnând prin credință cu ființa lui întreagă de Dumnezeu Cel devenit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor piedici pe care i le ridică intrigile și învârtoșările omenești. Și când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul și fața lui nu mai sunt numai „deschise”, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătății și ale unei prezențe de dincolo de fire în conștiința lui. Cine intră în raport cu tu, cu Dumnezeu și cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină”2, precum vine la viață. Iubirea, lumina și viața – împreună cu adevărul – sunt una.
În acest sens sunt Paștile sărbătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.
Și numai dacă ne vom umple și noi de iubirea care nu alege și nu se tulbură de nimic, ne vom umple și de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina Învierii, dar nu vom simți nimic, întocmai ca un orb căruia i se vorbește de lumina zilei. Numai de vom fi intrat cu adevărat, prin împărtășire cu Trupul Domnului, în comuniune de iubire cu El și cu semenii, vor fi Paștile și pentru fiecare din noi o biruință a iubirii, a luminii și a vieții.
De ce ne îndeamnă doar cântările bisericești:
„Să ne luminăm cu serbarea (prăznuirea), și unii și alții să îmbrățișăm; să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere”.
Nu există luminare fără îmbrățișare.
* Pr. Dumitru Stăniloae, Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere complete”, Ed. Basilica, București, 2013, pp. 758-764 (sublinierile din text aparțin redacției).
Note: 1 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
2 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 29 septembrie 2013)
