Ileana Toma, de profesie astronom, este autoarea mai multor romane istorice: Singurătatea lui Vlad Țepeș, Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor, Marele Capadocian. Roman creștin. Scriitoarea a vorbit pentru Basilica.ro despre legătura dintre astronomie și literatură, despre Cosmos și despre „cerul” locuit de Dumnezeu – care este sufletul omului.
S-a născut în 1935 în Basarabia, a absolvit liceul la București dând examene pentru doi ani într-unul singur, a intrat a treia la Facultatea de Matematică la doar 16 ani și a devenit cercetător la Observatorul Astronomic din București.
A făcut parte din colectivul care a realizat Catalogul de stele slabe (1972), distins cu Premiul „Gheorghe Lazăr” al Academiei Române și lucrare de referință până în ziua de azi la NASA.
A scris romane istorice și creștine „pentru că nimeni altcineva nu a făcut-o” și pentru că i-a păsat: a vrut să spună adevărul despre personaje-cheie ale istoriei românilor.
Basilica.ro: Sunteți fiică de preot basarabean. Ce înseamnă aceasta pentru dumneavoastră?
Ileana Toma: Tatăl meu era a șasea generație de preot din familie. Culmea este că strămoșii lui erau toți născuți în familii cu un singur băiat și multe fete. Bunicul, după ce a avut două fete, a avut doi băieți gemeni, Mihail și Gavriil, care au murit de scarlatină în anul în care s-a născut tata. Și tata a rămas singurul băiat al familiei – cu patru surori.
Tata nu a vrut să se facă preot. Era născut în 1901 și școala se făcea în limba rusă. Seminarul era la Chișinău, departe de Hotin, locul lui de baștină. L-au dat la liceul la Hotin, unde se învăța în limba rusă. Biserica și școala erau în limba rusă. În 1918, după Marea Unire, a terminat liceul la români și a dat bacalaureatul pe românește. Știa pe dinafară pasaje întregi din Pseudo-Kinegetikos de Al.I. Odobescu. Nu le înțelegea prea bine, dar le știa pe dinafară!
S-a dus la Cernăuți și s-a înscris la Facultatea de Matematică, deși îi promisese tatălui său că va face Teologia. Când era prin anul doi sau trei la Matematică, s-a înscris și la Teologie.
Întors din primul refugiu pentru a face un cimitir al eroilor
Basilica.ro: Ce amintiri aveți din Basarabia natală?
Ileana Toma: N-am fost un copil oarecare. Eram fata Părintelui Director. Un boier, Râșcanu, își donase moșia. A ieșit ministru al României și și-a cumpărat o moșie dincolo de Prut.
Lângă moșie era un sat ucrainean, Nahorenka, adică „La Deal”, exista un sat de coloniști veniți din Köln, care se chema Colonia. Și mai exista un sat de moldoveni care se chema Copăceanca, pentru că era pe deal și acolo erau livezile zonei. Și mai era o comunitate de polonezi și ruși care se chema Ivănușca.
Între aceste sate, Râșcanu a construit o biserică destul de mare pentru un sat – doar cu puțin mai mică decât Mitropolia din Iași și cu turla mult mai înaltă decât aceasta: biserica din Râșcani. La aceasta a adăugat două case parohiale, un liceu și un spital.
Pentru că el a construit toate lucrurile acestea, l-a numit orașul Râșcani, cu primărie și judecătorie de plasă (județ). Era reședință de plasă noua localitate, cu obligația ca al doilea preot de la biserică să fie directorul Liceului comercial și de meserii pentru băieți. Tatăl meu a fost acel preot și director la Liceului comercial și de meserii din Râșcani.
Eu aveam patru ani și jumătate când am trecut pe jos Prutul cu familia. Ne-am refugiat în țară din calea sovieticilor. În 1942 ne-am întors înapoi la Râșcani, unde tata a făcut ceva extraordinar, care a rămas în memoria tuturor oamenilor. Am scris în cartea Părintele Alexie, Preotul lui Dumnezeu.
În carte este o relatare despre Ziua Eroilor din acel an. Basarabia fusese eliberată de prima invazie sovietică. Se dăduse o bătălie și în preajma Râșcanilor. Tata a dezgropat toți morții îngropați în câmp și a făcut un cimitir al eroilor. Soldații aveau numere, astfel că tata a chemat la reînhumări toate familiile soldaților.
Au identificat numerele și au aflat de unde era fiecare erou căzut. Le-au scris familiilor, care au venit. Noi, copiii, eram pe o scenă făcută din răchită împletită și pământ și cântam la infinit „Presărați pe-a lor morminte / Ale laurilor foi, / Spre a fi mai dulce somnul / Fericiților eroi”.
Pe aceste acorduri intrau în cimitir căruțele cu sicriul și cu cei veniți din țară la înmormântare. Nu vă puteți imagina ce încărcătură a avut pentru mine spectacolul acesta.
Atunci eram elevă în clasa I, dar în următoarele decenii, oricând auzeam acest cântec vibram cu întreaga mea ființă. Când lucram la Observatorul Astronomic din București, aveam biroul într-o clădire ale cărei ferestre dădeau spre partea din spate a Parcului Carol, unde era mausoleul PCR – acum, al eroilor patriei.
Când veneau convoaiele funerare acompaniate de acest cântec, deschideam larg ferestrele, ca să-l aud. Deși erau ceremonii pentru potentații comuniști, acest cântec îmi amintea, paradoxal, în ciuda contextului atât de diferit, de Basarabia mea.
Refugiată în propria țară
Basilica.ro: Cum a fost viața dumneavoastră după al doilea refugiu peste Prut – de data aceasta în România comunistă?
Ileana Toma: Liceul la care am apucat să studiez o vreme, „Domnița Ileana”, a fost desființat după abdicarea Regelui Mihai, devenind școală de șoferi de camion!
Am fost transferată la Liceul Iulia Hașdeu, unde am devenit un pic celebră după ce, în 1952, luasem premiul pe țară la Concursul de literatură „I.L. Caragiale”.
Pe la 1 sau 2 iunie, la ora de anatomie, intră directoarea în clasă și zice: „Bîrcă, treci la Cancelarie, trebuie să vorbesc cu tine”. În Cancelarie, mi-a spus: „Mi-a venit hotărârea de ieșire la pensie. Din toamnă nu mai sunt eu directoare. Și cine va veni în loc nu te va mai primi în școală. Dacă vrei, până la 1 septembrie să dai cu cei de la Fără Frecvență ultima clasă, ca să ai o diplomă că ai făcut liceul”.
Eram refugiați din Basarabia, iar tata era preot. Aceasta era problema mea: originea nesănătoasă din punct de vedere politic în România comunistă și aflată sub sfera de influență sovietică.
Vin acasă și-i spun tatei. „Ce-o să faci?” mă întreabă el. „O să dau examen, ce să fac?” Trebuia să dau toate examenele de clasă, inclusiv la Gimnastică. Am dat examenele. Învățasem în plus numai la Anatomie și la Chimie organică, pentru că voiam să dau la medicină. Matematica în clasa ultimă se cam repeta și mă așteptam să iau notă bună cu ceea ce știam.
După ce am luat examenele, absolvind doi ani într-unul, mi-au dat o adeverință de înscriere la facultate. Vin acasă. Tata mă întreabă: „Și ce vrei să faci?” „Să merg și să mă înscriu la Facultatea de Medicină”, îi zic.
Și m-am dus singură la Medicină. O sală mare și mese puse și candidați veniți să se înscrie. Unul îmi zice: „Ce faci domnișoară? Păi cu dosarul ăsta vii să te înscrii la Medicină? Nici n-o să te afișeze unde să dai examen. Basarabeancă și cu tată preot… Ce crezi, că avem nevoie de doctori ca ăștia?” Zic: „O să-ncerc la anul”. „Nu o să-ncerci niciodată, că n-o să intri niciodată. Du-te la altă facultate, nu-ți pierde vremea”, zice el.
Așa că mi-am luat dosarul și am venit acasă. Tot pe tata l-am găsit. „Și acum ce faci?” m-a întrebat din nou. „Mă duc să dau la Filologie, că doar am luat premiu pe țară.” „La filologie???” „Da, tată.” „Știi ceva?” zice el. „Hai să vedem ce vrea Dumnezeu. Ieși din cameră, iar eu voi scrie bilete. Le băgăm în căciulă și o să tragi un bilet. Și te duci la specialitate scrisă pe bilet.”
Așa am făcut. Am tras un bilet. Scria pe el „Matematică”. Și am fost cu fratele meu și m-am înscris la Matematică. Încă nu știam că tata scrisese „Matematică” pe toate biletele. El știa mai bine decât mine atunci că la Filologie se studiau numai autori sovietici deja.
Când a fost afișat rezultatul, fratele meu nu mă găsea pe liste. A zis: „N-ai reușit, Ileana, nu te-am găsit”. Dar colegul lui, Antonescu Veronel, a zis: „Cum nu vezi, măi? E a treia pe listă!” Fratele meu era uimit: „Cum, măi? Și fără ultima clasă făcută și intrată a treia pe listă la Matematică?”
Așa am devenit cea mai tânără studentă a Facultății de Matematică de până atunci. Aveam doar 16 ani. După toate examenele, în 14 septembrie 1952, am împlinit 17 ani, fiindcă sunt născută de Înălțarea Sfintei Cruci.
Atunci, de ziua mea, am primit o carte cu dedicație de la părinți. Era o ediție jubiliară a operei lui Ion Luca Caragiale, fără îndoială extrem de scumpă, ilustrată cu grafică de Corneliu Baba și alți artiști plastici ai vremii. Mama lucra la Ministerul Artelor și i-au făcut-o cadou pictorii care au lucrat la ea.
Tata și mama mi-au scris o dedicație pe carte:
Ileana, de ziua nașterii tale, primește acest modest dar de la părinții tăi, care se roagă pentru tine înaintea Bunului Dumnezeu să-ți dea Lumina Adevărului Sfânt al Evangheliei, de care fiind călăuzită să atingi desăvârșirea posibilă pentru un om.
Părinții tăi, Alexie și Maria
București
14.IX.1953
Mie și acum mi se pare că este o cruzime să-i scrii unui copil o dedicație ca aceasta. E cam mult, nu? Nu am atins desăvârșirea.
În comunism ne-am salvat prin Eminescu și Caragiale
Basilica.ro: Cum vă explicați faptul că în plin comunism sovietic se putea cultiva atât de frumos literatura română, prin astfel de ediții ale operelor marilor clasici?
Ileana Toma: Astfel de lucruri se făceau pentru că și rușii le făceau la ei acasă, cu clasicii lor, iar noi le urmam exemplul întru totul. Dar nu sovieticilor le datorăm rezistența prin cultură.
Pe Caragiale și Eminescu mi i-au dat părinții și profesorii mei. Atunci, în anii 1950, dacă intelectualii români nu i-ar fi iubit atât pe Eminescu și pe Caragiale, să știți că noi nu am fi ieșit cu bine din comunism.
Era o tendință extraordinară de rusificare și de politizare comunistă a învățământului cum nu vă puteți imagina. Dar generațiile noastre au apucat profesorii vechi, care au profitat de aceste aniversări ale clasicilor literaturii ca să ne hrănească mintea cu Eminescu și Caragiale, ceea ce ne-a salvat.
La toate teatrele din România atunci s-a jucat Caragiale, s-au luat premii mari, a fost și turnat film din opera lui Caragiale. De Eminescu nici nu mai spun: s-au cântat lieduri pe versuri de Eminescu în vremea aceea.
Adică am avut o armată de profesori de liceu și de intelectuali de mare clasă, inclusiv în domeniul muzicii, care au salvat un tineret intelectual român cu ajutorul acestor clasici: cu ajutorul lui Eminescu, lui Caragiale, lui Enescu și așa mai departe.
„Nu sunt scriitoare”
Basilica.ro: Așadar ați intrat la Matematică și ați lucrat toată viața la Observatorul Astronomic al Academiei Române. Totuși, în a doua parte a vieții ați revenit la pasiunea pentru literatură. Ați fost o scriitoare care inițial și-a înăbușit vocația?
Ileana Toma: Frații mei nu-mi ziceau că sunt scriitoare când eram mică. Îmi ziceau că sunt poiată, ca să râdă de mine, pentru că scriam poezii.
Poeziile se fac mai scurte și mai puțin documentate – mai mult sentiment decât documentare.
Nu sunt scriitoare. Știți de ce am scris? Pentru că mi-a păsat. Eu nu am scris pentru că sunt scriitoare și nici pentru a fi scriitoare. Pe mine m-a costat scrisul acesta. Eu am scris fiindcă sunt româncă și-mi pasă. Nu am scris ca să mă descarc eu.
Am început să scriu după Revoluție, când scriau unii tot felul de bazaconii. Eu nu sunt scriitoare. Și nici matematiciană. Cărțile le-am scris fiindcă mi-a păsat. M-a deranjat când a fost creat mitul lui Dracula ca vampir și atunci am scris cartea despre Vlad Țepeș. Am scris adevărul despre Vlad Țepeș ca roman de capă și spadă.
Eram în Statele Unite când am aflat că luase Premiul Pulitzer o carte despre Petru I și am deschis și eu să văd ce scrie despre Bătălia de pe Prut. Am rămas surprinsă când am văzut menționat că Domnitorul Constantin Brâncoveanu a murit după ce a văzut că i-au fost tăiați doi dintre fii. Am fost revoltată.
Sunt convinsă că au citit și mulți români cartea, care s-a tradus în românește și traducătoarea a simțit nevoia să introducă o notă în care spunea că „după unii autori, Brâncoveanu ar fi murit după ce și-a văzut decapitați patru fii”. Foarte „frumos” că „după unii autori”… Așa că am simțit nevoia să scriu eu cum a murit Brâncoveanu, dacă lor nu le pasă.
M-a deranjat. Nimănui nu i-a păsat atunci. Toți scriitorii români… Nu le-a păsat de Vlad Țepeș și nici că se serba Halloweenul în școli și le coseau mămicile cozi copiilor de clasa I și a II-a.
„Am scris pentru că mi-a păsat”
Basilica.ro: Cum v-ați documentat pentru romane?
Ileana Toma: Eminescu să trăiască! Dar și oamenii de știință adevărați.
Dacă nu era Brâncoveanu, nu vedeam descreșterea Imperiului Otoman. În timpul domniei lui s-a întâmplat un fenomen cosmic de lungă durată: Soarele a intrat într-un minim solar și a trimis către Pământ și către tot universul mai puțină energie solară, mai puțină căldură.
Au înghețat măslinii de pe coasta Spaniei, a Portugaliei și a Italiei. Măslinii producători de ulei de măsline, care era transportat prin Sistemul Comercial Hanseatic spre țările din nord. Nu era folosit atât în alimentație, cât în iluminat, pentru că în nord unele țări au șase luni de întuneric.
Au înghețat și viile din Spania și din Franța. Să citiți Istoria Franței de Voltaire, să vedeți ce foamete a fost. Un tip din secolul XX, un tip „nebun”, ca mine, s-a apucat și a citit cartea lui Voltaire și s-a întrebat de ce au înghețat viile, care nu au înghețat niciodată.
Și a măsurat depunerile de pe toată Coasta de Apus și în Mediterana. Și a aflat că în acea perioadă nu a venit Curentul Golfului, că nu s-a încălzit suficient atunci apa din Golf, ca să poată veni încoace. Acel „nebun” a fost Jacques-Yves Cousteau. A demonstrat că nu au fost aluviuni din Golful Mexic în perioada aceea. Asta înseamnă să fii om de știință.
În acea perioadă Brâncoveanu trimitea grâu la Viena și pe Dunăre spre Apus. Și ei mureau de foame, că Hansele nu au avut comerț o perioadă de 14 ani, în care nu au primit ulei de măsline din sud. Iar italienii l-au trimis pe Del Chiaro să vadă cum de se descurcă domnitorul nostru. El de ce are grâu, și ei nu au măsline?
Măslinul intră pe rod după 25 de ani. Și au înghețat toți. Am știut aceasta de la astronomia mea și de la Cousteau. Și am scris romanul din această perspectivă.
Să știți că și turcii l-au apreciat pe domnitorul nostru. A avut un moment de secetă în care l-au ajutat. I-au dat grâu turcii, ca să supraviețuiască țăranii lui. Aveau nevoie ca Brâncoveanu să le plătească peșcheșul.
Am scris romane istorice pentru că mi-a păsat. De ce să se râdă de Vlad Țepeșul meu, când el a fost un atlet al creștinătății? M-aș bucura dacă romanul meu despre el s-ar regăsi înscris în bibliografia școlară – nu din vanitate, ci pentru a face o necesară reparație acestei figuri istorice.
Dacă nu s-a găsit altcineva printre români mai deștept ca mine, un istoric sau un scriitor, am zis „Hai că o fac și pe asta”. Cum am făcut astronomie, fiindcă tata mi-a scris biletul cu Matematică, am făcut-o și pe aceasta: am scris romane istorice.
Omul nu obține nici calendarul fără sudoarea frunții
Basilica.ro: Cum se împacă astronomia cu literatura?
Ileana Toma: Văd că astronomia a dat ceva literaturii, fiindcă cel mai important roman al meu rămâne cel despre Brâncoveanu!
Cred că astronomia se împacă de fapt cu toate științele și are nevoie de toate, așa cum toate au nevoie de astronomie. Astronomia a făcut calendarul.
Să știți că romanii au furat arta calculării calendarului de la egipteni. La Siene, în nordul Egiptului, pe Paralela 23, există o fântână de 10.000 de ani în care, la solstițiul de vară, soarele se oglindește.
Ei puteau să știe exact cât este de mare un an. Această fântână a fost văzută de oamenii lui Napoleon și atunci s-a pus problema ușurării calculului calendarului, pentru că vedeți, trebuie să asud nu doar când muncesc pământul, ci și când fac calendarul.
Pământul se rotește cam straniu și nu pot să împart într-un număr egal de zile întregi revoluția Pământului în jurul Soarelui. Toate calendarele până la acesta căruia îi zice Gregorian au avut adaosuri. Calendarul musulman măsoară 32 de ani în 31 de ani ai noștri, adică la ei toate sărbătorile se plimbă prin an în toate anotimpurile.
La evrei, în Biblie, zice: doi oameni să vadă că a răsărit cornul lunii și doi oameni de încredere să-i spună lui Rabi: am văzut Cornul lunii. Și atunci ziua aceea în care l-au văzut e întâi și a doua zi e doi. Era pe văzute. Și era calendar lunar, cu 29, nu cu 30 de zile.
Știți de ce e așa de complicat? Pentru că omul s-a crezut egal cu Dumnezeu și acum, pentru tot ce face, trebuie să-i asude fruntea!
Omul nu obține nimic fără sudoarea frunții. Nici calendarul Creației lui Dumnezeu nu-l obține fără sudoarea frunții. Păcatul, vedeți? Dacă ne vedem mari, suntem mititei.
Creștinii au doar prezent în Hristos
Basilica.ro: Se poate face misiune creștină prin literatură?
Ileana Toma: Eu fac multă. Nu pot să-i fiu suficient de recunoscătoare Patriarhului României pentru tot ce a făcut pentru mine. Nu sunt suficiente toate cuvintele de mulțumire. Roman creștin! Vă dați seama lângă cine mă pune? Eu nu sunt scriitor. Eu am scris că mi-a păsat. Pentru că nu a scris nimeni altcineva.
Primele cărți le-am tipărit din banii obținuți din meditații. Salariul meu la Observatorul Astronomic era cel mai mic salariu din cercetare, pentru că bărbatul meu era băiatul Comandorului Matei Toma, care acționase astfel încât nu a oferit Armatei Sovietice motiv să invadeze Dobrogea în 1944.
Îi sunt extrem de recunoscătoare Părintelui Patriarh Daniel pentru că mi-a făcut onoarea de a adăuga la titlul cărții Marele Capadocian și subtitlul onorant de „roman creștin”. L-am scris cu gândul la tata, care se numea Vasile, deci purta numele Sfântului Vasile cel Mare.
Prigoana din primele secole creștine, studiată pentru a documenta cartea, m-a dus cu gândul la prigoana comunistă, pe care am cunoscut-o și noi în vremurile pe care le-am trăit.
Basilica.ro: Omul sovietic zicea că a zburat în cosmos și Dumnezeu nu era acolo. Ce răspuns dă un astronom creștin la această afirmație?
Ileana Toma: Nu L-a găsit pe Dumnezeu acolo pentru că nu a avut instrumentul de recunoaștere a lui Dumnezeu. Din el lipsea Dumnezeu. În sufletul meu este Dumnezeu și eu Îl recunosc pe Dumnezeu și în pomul acela, și în dumneavoastră, și în icoana aceea și în vecina mea care, când se duce la pâine, mă întreabă: „Ați luat pâine azi? Vă iau?” „Da, ia-mi, dragă Vica”, îi răspund.
Eu Îl recunosc pe Dumnezeu. Omul sovietic nu l-a recunoscut, pentru că nu-L avea el pe Dumnezeu când a plecat în Cosmos.
Basilica.ro: Ce este esențial să le transmitem tinerilor de azi?
Ileana Toma: Ce să le transmitem mai prețios decât ce le spune Cartea? Cum se adresează Cartea către tineret: „Cinstește pe tatăl tău și mama ta”. Aceasta nu se referă neapărat la părinții tăi biologici, cât la părinții poporului de care aparții. Și înseamnă inclusiv a-ți respecta credința în care te-ai născut – „ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ”.
Basilica.ro: Unii astăzi vor să lase mai repede în urmă trecutul, ca să se îndrepte spre un viitor fără legătură cu „oamenii vechi”? Ce le-ați spune?
Ileana Toma: Tatăl și mama ta nu sunt trecut, sunt prezent. Noi nu avem trecut. Noi,creștinii, avem prezent. Hristos este prezent, este aici!
Vezi și:
Foto credit: Basilica.ro / Raluca Ene
