De praznicul Schimbării la Față a Domnului, una dintre cele mai vechi așezări monahale din Banat, Mănăstirea Săraca, și-a sărbătorit hramul istoric. La această zi de sărbătoare, numeroși credincioși și-au îndreptat pașii spre mănăstirea de la marginea localității timișene Șemlac, pentru înălța cereri și rugăciuni Bunului Dumnezeu, alături clerici și monahi din întreg cuprinsul eparhiei.
Bucuria praznicului a fost încununată de prezența în mijlocul obștii conduse de arhim. Climent Vântu, starețul așezământului, a Preasfințitului Paisie Lugojanul, Episcop- vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, după cum ne-a precizat George Giurgiu.
Cu acest prilej, Preasfinția Sa a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul de vară al mănăstirii, fiind înconjurat de un impresionant sobor de preoți și diaconi de la parohiile și mănăstirile învecinate.
În cadrul slujbei, Ierarhul a binecuvântat prinoasele aduse de credincioși în cinstea marelui praznic al Schimbării la față a Domnului nostru Iisus Hristos, iar după Sfânta Liturghie a oficiat o slujbă de pomenire pentru viețuitorii mănăstirii trecuți la cele veșnice. Totodată, Preasfințitul Paisie a sfințit noua trapeză a mănăstirii, ridicată prin râvna și osteneala obștii călugărilor de aici și cu ajutorul credincioșilor.
Răspunsurile la sfintele slujbe au fost date de grupul coral Theophoros al Arhiepiscopiei Timișoarei condus de diac.dr. Ion-Alexandru Ardereanu.
Prima atestare documentară, în 1270
Momentul exact al întemeierii mănăstirii nu se cunoaște, dar prima atestare documentară datează din anul 1270. Mai târziu, la începutul secolului al XV-lea, surse franciscane menționează mănăstirea, numind-o „pepinieră de schismatici”, cu alte cuvinte centru de rezistență la încercările de catolicizare a creștinilor din Banat.
Biserica Mănăstirii Săraca a fost (re)zidită din piatră și cărămidă în 1443 de către călugărul Macarie de la Tismana, trimis aici de Sfântul Nicodim (de la Tismana), și apoi renovată în 1730, de către Giuriciko Lazarevici și fiii săi, Nicolae și Chiriac. Arhitectural, biserica este în formă de cruce greacă cu brațele libere; absida altarului este semicirculară și naosul acoperit cu o turlă octogonală. La exterior, biserica este lipsită de orice decorație, având forme masive și o volumetrie foarte sobră. Pridvorul actual a fost adăugat în secolul al XIX-lea.
La începutul secolului al XVIII-lea, mănăstirea adăpostea o școală, unde se învăța pictura de icoane.
Mănăstirea funcționează până în 1778, când, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, este închisă, monahii obligați să plece, iar odoarele mănăstirii (cărți, icoane, obiecte de cult) sunt transferate la Mănăstirea Mesici de lângă Vârseț (Voivodina – Serbia). În anul 1782, autoritățile austriece scot la licitație clădirile mănăstirii, care sunt cumpărate de către Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timișoara. Mănăstirea va rămâne în proprietatea familiei Ostoici timp de 150 de ani, timp în care se părăginește, dobândindu-și (re)numele de „Săraca”.
În anul 1932, Mănăstirea Săraca este cumpărată de Episcopia Caransebeșului și redevine așezământ monahal. Desființată din nou în urma decretului comunist din 1959, va funcționa ca parohie până în 1990, când se reia viața monahală. În anul 1963 au început lucrările care au dus la restaurarea completă a bisericii și a picturii.
Construcția noului paraclis a fost începută în anul 2000 cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Nicolae, Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului, iar lucrările de pictură au fost finalizate în anul 2007 și binecuvântate de Preasfințitul Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei.
