Joi se împlinesc 71 de ani de la mutarea la cele veșnice a Hortensiei Papadat-Bengescu, pioniera romanului psihologic românesc.
Născută în 8 decembrie 1876 la Ivești, județul Galați, într-o familie care dăduse doi generali, a fost o adolescentă visătoare, pasionată de scris, pian și pictură. Și-ar fi dorit să studieze la Paris, dar familia nu a fost de acord.
La 20 de ani, viitoarea scriitoare s-a refugiat în mariajul cu magistratul Nicolae Papadat, care avea să-i disprețuiască talentul, intelectualitatea și dăruirea.
Hortensia a născut cinci copii și și-a urmat soțul pretutindeni unde profesia îl chema, dar în timpul liber continua să creeze și să șlefuiască scrieri.
A debutat în 1912 în presa românească de limbă franceză, apoi, în timpul Primului Război Mondial, a lucrat ca soră de caritate – fapt dezaprobat de soț, dar concretizat ulterior într-un roman: Balaurul.
Debutul în volum și activitatea literară
Adevăratul debut, volumul de povestiri Ape adânci, a atras atenția lui Garabet Ibrăileanu și Tudor Vianu în 1919. În același an a devenit membră fondatoare a Cenaclului Sburătorul, unde Eugen Lovinescu i-a devenit mentor, încurajând-o să evolueze de la proza lirică spre narațiunea cu punct de vedere obiectiv.
Deși nu locuia în București, scriitoarea făcea tot posibilul să ajungă la întâlnirile cenaclului, unde își prezenta și șlefuia cele mai recente creații.
Influența acestei comunități de creatori a rezultat în cel mai important ciclu de romane ale ei: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938) și Străina (1948, pierdut).
„Romanele ciclului Hallipa […], deși scrise la intervale mari de timp și relativ independente unul de altul, alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, și trebuie considerate împreună”, explica criticul literar Nicolae Manolescu.
Românca a creat în perioada în care Virginia Woolf scria și ea în Anglia proză de analiză psihologică și explorare a universului feminin subiectiv, ambele scriitoare folosind tehnici narative avansate, cum ar fi fluxul conștiinței și explorarea complexă a timpului în structura narativă.
Diferența dintre scriitoarea româncă și cea britanică este că prima a făcut muncă de pionierat în literatura română.
Succesul
„Scriitoarea care a contribuit cel mai mult la rafinarea literaturii române, dându-i consistență și cerebralitate, urbanitate și stil, într-o perioadă când literatura română era încă rurală și inhibată, cvasiprimitivă, a fost Hortensia Papadat-Bengescu”, subliniază scriitoarea contemporană Simona Popescu.
În 1936, Hortensia Papadat-Bengescu a primit Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români, iar în 1946 i s-a decernat Premiul Național pentru Proză.
În perioada comunismului a fost grav bolnavă și incapabilă să mai creeze, trecând la cele veșnice în 5 martie 1955. Opera i-a fost redescoperită după 1965, Hortensia Papadat-Bengescu devenind unul din autorii canonici ai literaturii române.
O biografie scrisă de Ana Maria Sandu a apărut recent la Editura Humanitas.
Sursa foto: Descoperiri.ro (deschidere articol)
Surse: Enciclopedia României; Jurnalul.ro; „Experimente în romanele Virginiei Woolf şi Hortensiei Papadat-Bengescu – Timp, durată sau memorie” în Revista Academiei Forțelor Terestre, nr. 2/2006
