Să porți mănăstirea în suflet secole la rând, crezând din toată inima că Dumnezeu a tăinuit-o în pământ pentru a o salva de la pustiire, și să-i auzi clopotul cel mare bătând în noaptea de Înviere, acolo în pământ, este cea mai tulburătoare mărturisire de credință pe care am auzit-o. Cu inima lor, creștinii din Țara Chioarului au purtat așezământul ascuns până în prezent, așezându-l pe temelie nouă la Habra, în Episcopia Maramureșului și Sătmarului, la numai 7 km de Baia Mare, la marginea țării lor voievodale, în hotarul comunei Groși, lângă satul Ocoliș.
Nu știu cum arată Mănăstirea Habra și împrejurimile ei vara. Dar acum, în acest ochi de iarnă maramureșeană, privită de pe drumul care urcă pentru a coborî domol o coamă de deal spre sfântul așezământ, mănăstirea pare o spărtură de curcubeu întrupat în câteva culori de pământ. Și peste toate se așterne chipul strălucitor al unei rugăciuni, care dă locului adâncime și taină. Adică ce caută credinciosul însetat de veșnicie.
Din acest motiv, aproape că nici nu mai contează locul exact pe care s-a aflat ridicată cu veacuri în urmă vechea mănăstire, căci în prezentul ei, privită de sus, descoperim și trecutul și intuim chiar și viitorul ei. Ca să înțelegem toate acestea, e suficient să punem urechea pe pământ și să ascultăm sunetul clopotului care anunță Învierea Domnului.
Rugăciune pentru „rămânerea țării noastre”
Acum 400 de ani, se știa că pe colina Habrul, „de la marginea Țării Chioarului, de deasupra Băii Mari”, de lângă colinele Călugărești și Galilei, exista un lăcaș de închinăciune din „vechime”. Mănăstirea, căci despre o mănăstire este vorba, se numea Habrul sau Habra. Cum era de altfel consemnată și în documente. Dintr-o scrisoare a Episcopului Serghie al Maramureșului, aflăm că aceasta era a doua ca însemnătate în acest spațiu sacru, după Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail de la Peri”, fiind înzestrată, ca și prima, de aceiași voievozi maramureșeni, Balc și Drag, nepoții descălecătorului Dragoș Vodă.
Pentru vina clerului ortodox din Transilvania de a-l fi sprijinit pe domnitorul Mihai Viteazul, după uciderea acestuia la 9 august 1601, au urmat represaliile. Episcopul Efrem de Habru îl urmase pe domnul întregitor și semnase împreună cu alți episcopi devotați actul sinodal din Suceava, la 2 iunie 1600. Așa a dispărut mănăstirea.
Menirea din vechime a așezământului era aceea de a se ruga „pururi sfinților, pentru rămânerea țării noastre”, cum reiese din memoriul trimis din Baia Mare autorităților austriece, la 15 septembrie 1614, de „noi, toată preoțimea și nobilimea românească din ținutul Băii Mari, Chioarului și Sătmarului” în cauza refacerii mănăstirii „care s-a pustiit de tot, așa că de opt ani n-o mai locuiește nimeni†¦” Petiționarii cereau dreptate și să li se restituie pământul mănăstirii, „acel loc pentru rugă sfântă”.
Din această tulbure perioadă datează și legenda că Dumnezeu a ascuns biserica în pământ și că dacă pui urechea în noaptea de Înviere se aud clopotele cum cântă acolo.
Legenda mai spune că cineva a vrut să ia clopotul, să-l ducă în altă parte, „și s-a drugălit și a ajuns tot în mlaștina unde se afla biserica! Și clopotul de acolo cântă”, cum relatează maica stareță Iustiniana Călini, care mai spune: „Au fost aproape 400 de ani de când mănăstirea a rămas doar în sufletul credincioșilor care nu puteau concepe, în mintea lor simplă, că cineva a putut să distrugă o mănăstire”.
Credința oamenilor a reconstruit mănăstirea
Din această uriașă credință, încă din primăvara anului 1990, s-a reluat obiceiul secular al pelerinajului de Paști pe Habru, unde legenda spune că la miezul nopții de Înviere, „deasupra bisericii înghițite de mlaștină ardeau pe locul sfânt flăcări și se auzea clopotul vestind Învierea”. Aici s-a așezat o cruce, iar la 16 februarie 1996, la cererea Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, s-a aprobat reînființarea mănăstirii, cu hramul „Învierea Domnului”.
La 25 august 1996, Preasfințitul Iustin, Episcop-vicar la Episcopia Maramureșului și Sătmarului, a sfințit piatra de temelie a noii mănăstiri și, de atunci, cu trudă și credință, noul așezământ a continuat să se dezvolte. S-a îmbogățit și cu un al doilea hram, în 1999, „Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureș” dat paraclisului în care se slujește în prezent.
„Credința oamenilor de aici și vrednicia părintelui protopop Ioan Colțan, parohul Groșilor, fac atât de special acest loc. Eu așa consider, pentru că au fost aproape 400 de ani de când mănăstirea a rămas doar în sufletul credincioșilor, fără nici un zid, fără nici o piatră. Această credință a ajutat practic la reconstruirea mănăstirii actuale.
Deocamdată, noi suntem cinci maici. O obște în formare. Avem mai multe ascultări, o mică gospodărie, un atelier, o grădină, câteva animale. Toate maicile sunt tinere.
Nu puteam totuși să venim direct din lume să ne apucăm de mănăstire fără să avem experiență. Noi am venit aici de la Mănăstirea Timișeni, de lângă Timișoara. Așa a rânduit Dumnezeu.
Documentele spun că zidurile mănăstirii au fost distruse. Se menționează chiar și numele unui nobil maghiar care a luat toate bunurile din această mănăstire și se vorbește și despre scufundare.
Oamenii din satele din jur, Groși, Ocoliș, Satu Nou de Jos, Chechiș, Cărbunari, Dumbrăvița, Recea, vin la noi pentru că simt că aceasta este mănăstirea pe care o poartă în suflet din neam în neam.
Ne dorim foarte mult să începem pictura, să ne fie bine tuturor. Când semenii noștri sunt bine, sunt sănătoși, voioși, atunci și pentru noi este cea mai mare bucurie”, mărturisește maica stareță Iustiniana Călini.
Trezirea învierii noastre în credință
Am plecat de la Habra în îngânarea zilei cu noaptea, când lumina se preschimbă în taină. Și, din sfială, nu am îndrăznit să mă așez cu urechea la pământ. Dar sunt convins că acolo, în adâncuri, clopotul mănăstirii ascunse vestește cu sunetul lui nu numai Învierea Domnului, ci și pe cea a mănăstirii. Și, de ce nu, și nevoia învierii noastre în credință, căci nu putem străbate veacul rătăciți, rupți de cer și de speranță, ca niște străini pierduți în trupurile lor trecătoare†¦
