„Omul nu moare niciodată la nivelul cuvântului; el rămâne nemuritor prin cuvânt, vorbește și după moarte…”, mărturisea Sfântul Ioan de Kronstadt în cartea „Viața mea în Hristos”. Câte cuvinte nemuritoare viază printre oameni, cele pe care le-au lăsat după ei cei duși dintre noi, cuvinte care continuă să trăiască, care rămân mereu vii și lucrătoare în cei ce le pun la inimile lor… Mai jos ne vorbește părintele Cleopa de la Sihăstria despre pregătirea pentru veșnicie.
Fraților, să ne gândim la sfârșitul nostru. Sfârșitul meu e sfârșitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă privește că lumea va mai trăi?
Dacă eu mă duc la groapă mâine, pentru mine lumea s-a terminat și eu mă duc în lumea cea veșnică. Cu ce mă duc? Cu ce am pus în traistă!
Răsărim în naștere, asfințim în moarte
Când pornești la drum, ți-ai pus merinde de acasă, ți-ai pus ceapă, ți-ai pus cozonac, ți-ai pus o sticlă cu vin sau cu apă, ți-ai pus încălțări, ți-ai pus brâu, ți-ai pus căciulă, ți-ai pus bundiță de frig. Toate ți le-ai pus în traistă. Când stai la popas, ce scoți din traistă? Ce-ai pus! Nu? Aceea și găsești. Vom găsi un pahar de apă dat în numele Domnului, o vorbă bună, o milostenie făcută. Dacă am ajutat pe fratele nostru, dacă ne-am rugat pentru cei ce ne-au necăjit să le facă Dumnezeu bine, nu rău; dacă n-am pomenit numele diavolului, dacă ne-am rugat, dacă am postit, dacă am privegheat, dacă am citit Sfintele Scripturi, dacă am ajutat pe cel necăjit, pe cel sărman, dacă am îmbrăcat pe cel gol, dacă am primit pe cel străin. Toate le vom găsi dacă le-am pus în traistă, pe drumul cel veșnic.
De la naștere la mormânt – zice un filosof grec – este o clipă. Cel ce a văzut naștere vede și groapa, negreșit. Ne-am născut, trebuie să murim în chip sigur. Pornim de la naștere și numai până la groapă ajungem. De aceasta suntem siguri. A răsărit soarele, merge la amiază, merge la apus, aceasta este viața noastră. Am răsărit în naștere. Înaintăm negreșit și asfințim în moarte. Aceasta să ne fie pururea în minte. Toți murim, cum zice Isus Sirah. Toți murim, dar avem un drum la mijloc, nu știm cât.
De aceea Hristos a spus: „Luați aminte, privegheați și vă rugați, că nu știți când va fi acea vreme!” Eu știu că am să mor, dar nu știu când. Acesta-i lucru înfricoșat. Poate acum, poate peste un ceas, și ce am să iau cu mine? Îngerul păzitor care m-a îndemnat să fac bine și faptele mele bune sau rele, acelea merg cu mine și prin vămi și la Hristos și la judecată. (…)
Frații mei, fericit și de trei ori fericit este creștinul acela care în fiecare ceas și în fiecare zi pune ceva în traistă pentru veacul viitor. Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune.
Când vom călători, când vom merge la vămi, când vor veni dracii să spună cuvintele și lucrurile și gândurile noastre, să putem arăta și noi: da, am făcut rău, dar m-am spovedit la duhovnic. Cine se spovedește la duhovnic, Duhul Sfânt șterge de la el tot ce a făcut. Să arătăm la judecată: da, am făcut rău, dar am făcut și milostenie, am făcut și metanie, am ținut și post, m-am spovedit, am făcut milă cu cel sărac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a greșit. Să le arătăm și noi acestea ca să se pună în cumpănă cele bune și cele rele.
Cel ce are frică de Dumnezeu are toată înțelepciunea
Astfel, de trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregătește pentru drumul cerului. Ce spune Hristos? „Împacă-te cu pârâșul tău cât ești pe cale.” Care este pârâșul? Conștiința noastră. Nu vezi? Dacă ai făcut un lucru mic, dacă ai greșit cu cuvântul, conștiința te mustră. De ce ai zis rău de altul? Dacă ai bătut, dacă ai mințit, dacă ai furat, dacă ai blestemat, dacă ai luat lucrul altuia, în orice te mustră conștiința. Conștiința îți spune tot ce-ai făcut.
Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este pârâșul. El ne pârăște de pe acum și, dacă ne împăcăm cu el, este bine. Iar împăcându-ne cu pârâșul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu, că-i glasul Lui. Și cu el ne putem împăca dacă ne spovedim, dacă ne pare rău pentru cele ce am făcut și ne hotărâm să facem fapte bune și le punem în locul celor rele de mai înainte. Așa ne împăcăm cu pârâșul. Zice Scriptura: „Împacă-te cu pârâșul tău cât ești pe cale.” O cale este viața de acum. Viața de aici se numește cale pentru că într-una călătorim pe ea. Milioane de oameni călătorim pe ea de la naștere la groapă. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a 17-a? „Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.”
Auziți pe cine-i fericește Duhul Sfânt: pe cei ce în această cale, adică de la naștere până la moarte, sunt fără prihană, adică fără păcate, pe cei ce călătoresc în calea Domnului.
„Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte.” Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vieții acesteia, se teme să gândească rău și să vorbească rău și să facă rău mai departe. Cel ce are frică de Dumnezeu are toată înțelepciunea. Căci spune Solomon: „Frica Domnului este înțelepciune.” David o numește începutul înțelepciunii. Iar Isus Sirah zice: „Frica Domnului mai presus de toată înțelepciunea a covârșit.”
Anotimpurile vieții
Omul care se teme de Dumnezeu este mai presus decât toți înțelepții veacului. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Du-te omule la mormânt, stai acolo și cugetă la cel ce a murit. Că mâine să știi că te vei face ca el.” La mormintele din cimitir vei învăța mai mult decât toate școlile filosofilor din lume. Cel mai înțelept om din lume este cel care cugetă la moarte. Dar de ce? Căci spune Isus Sirah: „Fiule, adu-ți aminte de cele mai de pe urmă ale tale și în veac nu vei greși.”
Dacă cugetăm că vom muri, sigur că ne măsurăm cuvintele, gândurile și faptele noastre și nu avem nevoie de frica oamenilor.
Știm că Dumnezeu este pretutindeni și știe și gândurile noastre. De trei ori fericiți sunt aceia care în viața aceasta scurtă se îngrijesc de suflet și se împacă cu Dumnezeu.
A trăit Adam 930 de ani și la moartea lui l-a întrebat îngerul: „Adame, cum ți s-a părut viața?” „Așa, Doamne, cum ai intra pe o ușă și ai ieși pe alta.” Șaptezeci de ani ai noștri ca pânza unui păianjen s-au socotit, căci ce este mai slab ca pânza păianjenului? „Zilele anilor noștri șaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani, și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere.” Ați auzit aceasta în Psaltire. Viața noastră trece în foarte scurtă vreme. Drumul nostru este foarte scurt.
Ce ne rămâne de pe pământ? Bogăția? Cinstea? Viața? Tinerețea? Bucuriile lumii? Ce este care nu-i vis și umbră?
Nu știi că mai deunăzi erai un copilaș? Nu vezi un copilaș mic care acum a răsărit? Ați auzit ce spune Scriptura? „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori.” A răsărit o floricică; crește floarea mai mare. Apoi gata, se mărită, se însoară, nu mai apare toamna pe cap. (…) A început a se înălbi barba, părul. Gata! Patru anotimpuri are viața noastră. Primăvara este copilăria, vara este tinerețea, toamna este bătrânețea. Și iarna gata; este sfârșitul aproape! Deci așa în felul acesta, gândindu-ne noi că suntem trecători și străini, în fiecare zi să facem ceva bun. Auzi ce spune Evanghelia? „Faceți-vă comori unde furii nu le fură și rugina nu le strică și molia nu le roade; că unde va fi comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.”
Deci, de trei ori sunt fericiți cei care în calea aceasta scurtă își strâng merinde pentru drumul spre cer. Amin. (Ne vorbește părintele Cleopa, vol. 8, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004 – Articol publicat în Ziarul Lumina din 2 decembrie 2012)
