De o vreme, locuiesc la ultimul etaj într-o clădire cu vedere generoasă asupra unei părți din oraș. Dimineața privesc cu încântare bucata imensă de cer descoperit, neumbrită de nici un bloc, în timp ce seară de seară văd luminile colorate ale Capitalei până departe, spre centru. Dar cu și mai multă încântare mă uit spre cimitirul din vecinătate, trimițând un salut fără cuvinte spre „blajinii” care locuiesc vremelnic cu rămășițele lor trupești acolo, într-un oraș numai al lor, tăcut, într-o pilduitoare cumințenie, ordine și armonie. Seara, înainte de culcare, ultimul lucru pe care îl fac este să mai arunc o privire spre morminte. De fiecare dată mă înduioșez și mă bucur văzând multe candele aprinse. Roșietice, luminițele pâlpâie lângă crucile care duc numele defuncților mai departe, dar duc și nădejdea mântuirii lor, pentru că, atâta vreme cât cineva se străduiește să le aprindă lumini pe locul (impropriu spus) „de veci”, această nădejde există.
Mi-aduc aminte ce emoționant era în copilărie când, în Vinerea Patimilor, înconjuram biserica după tradiție și vedeam miile de lumânări aprinse în cimitirul așezat pe un loc mai înalt lângă sfântul lăcaș. Iar de Înviere, nu mai spun ce mare de lumină se revărsa de pe dealul cu morminte, pentru că nimeni din cei duși nu rămânea fără lumină, ba chiar oamenii aprindeau lumânări și la căpătâiele celor fără rude în viață ori absenți de la slujbă.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
