Din punct de vedere al rubricilor liturgice, Duminica Fiului Risipitor se desfăşoară în acelaşi mod ca şi cea a Vameşului şi Fariseului, identitatea lor formală evidenţiind astfel complementaritatea tematică. Inutil să reluăm aici interpretarea parabolei fiului risipitor dezvoltată mai sus în capitolul despre metanoia, să notăm însă graţie concluziilor care au putut fi trase cu privire la sensul ascezei, că fiul risipitor poate reveni la sine însuşi mai întâi, iar mai apoi la Tatăl, nu numai conştientizându-şi îndepărtarea şi risipirea, dar şi parcurgând cu osteneală calea care l-a îndepărtat de patria sa. Această cale e tocmai cea a celor 40 de zile de post şi rugăciune care întăresc şi adâncesc întoarcerea la sine a primelor mişcări ale căinţei. Detaliul care ni-l arată pe Tatăl „venind în întâmpinarea” fiului Sau pentru a-l primi în casa familială e extrem de sugestiv şi exprimă în chip desăvârşit ce am încercat să arătăm aici cu referire la fiecare virtute sau detaliu liturgic şi ascetic analizate până acum: pustia Postului Mare e deopotrivă prilejul unei anticipări cotidiene, a Paştelui şi a realizării sincrone a ceea ce timpul liturgic nu prezintă decât diacronic.
Duminica Fiului Risipitor dezvoltă în principal o învăţătură privitoare la căinţa, dar şi la iertarea dumnezeiască ce decurge de aici şi la restaurarea omului în demnitatea sa originară de „fiu”. După sinaxarul lui Nichifor Calist, ea a fost instituită de Părinţi pentru ca păcătoşii să nu cadă în deznădejde „văzându-se pe ei înşişi” şi dându-şi seama de îndepărtarea lor, ci să dobândească curaj trecând la „practica” efectivă a căinţei şi a virtuţilor legate de ea cu certitudinea că Dumnezeu le va da milostenia Sa venind în întâmpinarea tuturor celor ce se pocăiesc fierbinte. După Sfântul Grigorie Palama, milostenia dumnezeiască sugerată de Duminica Fiului Risipitor e completată şi echilibrată de comemorarea „înfricoşatei Judecăţi” din duminica următoare; fiindcă Dumnezeu, în care dreptatea şi mila coexistă într-un mod indisociabil, face ca întotdeauna timpul asprimii să fie precedat de timpul milosteniei şi compasiunii. Echilibrul între cele două aspecte ale acestei antinomii pe care am constatat-o ca una de primă importanţă în spiritualitatea Triodului, e, aşadar, menţinut în sânul perioadei pregătitoare în planul succesiunii (diacroniei) reflectând astfel ordinea permanentă a manifestării înţelepciuni lui Dumnezeu.
Duminica Fiului Risipitor marchează, pe de altă parte, momentul în care începe răsturnarea sensului ciclului liturgic săptămânal: săptămâna care-i urmează nu se mai numeşte Săptămâna Fiului Risipitor, ci Săptămâna Lăsatului de carne. Deşi în timpul acestei a noua săptămâni dinaintea Paştelui până la începutul Postului Mare se revine la regulile normale ale postului, dispensa săptămânii precedente e completată de uşurarea slujbelor: suprimarea unei catisme a Psaltirii la Utrenie, omiterea Mijloceasurilor şi a Canonului Maicii Domnului la Pavecerniţă.
(Informaţii preluate din Triodul explicat – Mistagogia timpului liturgic, autor ieromonah Makarios Simonopetritul, ediţia a III-a, Editura Deisis, Sibiu, 2008)
