Nu fac parte dintre ucenicii apropiați ai părintelui Galeriu. Deși am fost duminică de duminică la Biserica „Sfântul Silvestru” de-a lungul ultimilor săi șase ani de viață, am fost întotdeauna un simplu anonim, unul din masa de oameni care umplea mai întotdeauna până la refuz biserica.
Amintirile și gândurile mele sunt așadar „din rândul doi”, de la distanța la care m-am aflat mai întotdeauna față de sfinția sa – poate relevante însă tocmai din această perspectivă, anume a celor mulți, foarte mulți, asupra cărora influența harismatică a părintelui s-a manifestat de departe, de la distanța emisiunilor televizate, conferințelor publice, înregistrărilor audio și video, sau chiar a predicii sau a slujirii sacerdotale din biserică. Am cunoscut cu adevărat Biserica relativ târziu, la începutul anului 1997, când eram în anul patru de facultate și aveam 22 de ani, într-un context în care în circumstanțe personale foarte dificile am alergat la Dumnezeu într-un mod destul de „utilitar”, ca la o ultimă soluție de salvare, fără să știu prea mult despre El și aproape nimic despre viața eclesială. Iar Biserica am cunoscut-o la „Sfântul Silvestru”, unde am ajuns – aș fi zis întâmplător, dar mă opresc amintindu-mi că părintele obișnuia să repete că „nimic nu e întâmplător, ci totul e proniator” – într-o zi de ianuarie, căutându-l însă nu pe părintele Galeriu, despre care nu știam mai nimic la acea vreme, ci pe nu mai puțin vrednicul său coslujitor, părintele Nicolae, cel care avea să ne devină mai târziu părinte duhovnicesc, naș de cununie și naș al celor patru copii pe care ni i-a dăruit Domnul. Ajunși însă la biserică, s-a întâmplat și cu noi după cuvântul Psalmistului, „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps 33,8) – am gustat și am rămas la El, am gustat și am rămas în obștea de la Sfântul Silvestru. Iar gustul cel bun al lui Dumnezeu și al Bisericii Sale l-am simțit în mare măsură grație personalităților formidabile ale celor trei preoți slujitori din acea vreme: părintele Galeriu, părintele Nicolae (Bordașiu) și părintele Ștefan (Alexe).
Părintele „ardea” vorbind în fața ascultătorilor
Pe părintele Galeriu l-am cunoscut așadar la Liturghiile duminicale. Auzisem și înainte de dânsul, îl văzusem în treacăt la televizor sau în balconul Pieței Universității, dar nu am „cuplat” la cuvântul și prezența sa până când nu l-am văzut slujind și mai ales până când nu l-am auzit predicând în biserică.
Despre cuvântările extraordinare ale părintelui s-a vorbit și s-a scris mult, chiar și lucrări științifice din sfera teologiei practice – deși, paradoxal, predica părintelui spărgea toate canoanele omileticii de școală (cu care aveam să mă întâlnesc mulți ani mai târziu, când am studiat și eu Teologia), începând cu regula celor 10 minute și terminând cu tipologiile și structurile omiletice din manuale. Nu mă voi opri așadar decât la două impresii personale despre predicile sfinției sale. Primul atribut care îmi vine în minte este „incandescente”. Incandescent era într-adevăr cuvântul său – părintele „ardea” vorbind în fața ascultătorilor și, așa arzând, transmitea nu atât o idee, ci mai curând o stare, o trăire a credinței în Cel propovăduit de o tărie și intensitate extraordinară. Ascultându-l, ceva se zguduia înlăuntru – o tresărire indefinibilă a sinelui celui mai profund acolo unde părintele obișnuia să ne repete că se află chipul lui Hristos cel „de nedistrus”, adâncul cel pus „în vistierii” (Ps. 32, 7) al fiecăruia dintre noi. Aveam să conștientizez mai târziu că focul de care ardea și pe care îl transmitea părintele nu era „din lumea aceasta”, ci era puterea Duhului care lucra împreună cu el – ilustrând în fapt „pe viu” versurile inspirate ale lui T.S. Eliot – pe care nu întâmplător le cita părintele, anume că: „Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut;/Până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit;/Până limba nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi numit;/ Până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit;/Până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut”.
Al doilea gând despre atributele predicii sale este că avea darul și – probabil și intenția – de a te trage mereu dincolo de tine. Să asculți predica părintelui Galeriu nu era ușor; să încerci să o urmărești și să o înțelegi de la un cap la altul, abia cu greu posibil. În primul rând nu dura niciodată mai puțin de un ceas și nu rareori îl depășea cu mult, nemaivorbind de faptul că începea cam pe la ora la care în alte părți se termina toată slujba. În al doilea rând, discursul nu era linear, ci abunda în volute, excursuri și trimiteri către toate cele patru zări ale teologiei, literaturii, științei și filosofiei. Nu în ultimul rând conținutul era înalt teologic, aparent fără grija de a menaja în vreun fel nivelul înțelegerii comune. Toate acestea făceau din predica duminicală o provocare căreia, vrând-nevrând, trebuia să îi faci față – cu încordarea atenției totdeauna, cu frustrarea ratării unor sensuri câteodată. Însă, paradoxal, în ciuda dificultății, predica părintelui atrăgea ca un magnet, trăgându-te de fapt în mod constant dincolo de limitele tale – iar enorma diferență de nivel teologic dintre vorbitor și ascultători avea ca efect în acest context deschiderea unui uriaș apetit pentru sporirea înțelegerii celor dumnezeiești. Apetit care, odată deschis, a trimis mulți silvestreni trecuți de prima tinerețe pe băncile facultăților de teologie.
O prezență caldă în biserică
Lăsând la o parte predica, cealaltă imagine pregnantă care îmi revine în amintire cu încă mai mult drag și dor este cea a prezenței sale în biserică – caldă, senină, zâmbitoare și izvorâtoare de pace. În mod special, binecuvântarea cu mâna pe frunte, întotdeauna însoțită de un zâmbet binevoitor și o privire plină de iubire, și nu arareori pe neașteptate de o sărutare părintească – pe care părintele o împărțea din belșug tuturor celor care făceau coadă așteptând să îi înmâneze prinoasele și pomelnicele aduse la altar sau miruirea de la sfârșitul Liturghiei. Și nu mai puțin binecuvântarea minunată cu care încheia mereu cuvântul final de după sfârșitul slujbei – de obicei rezervat chestiunilor administrative și organizatorice, dar care la părintele devenea câteodată o mică predică de după predică: „Bucurie divină și inima în lumină senină! Amin!”
La fel de dragă îmi e amintirea părintelui săvârșind Taina Cununiei noastre – îl văd rostind în felul său inimitabil binecuvântările („Binecuvântează-i pe dânșii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam și pe Sarra †¦”), sau explicându-ne cu drag simbolistica inelului. Apoi a venit șocul accidentului vascular și greaua suferință a parezei care i-a urmat, în ciuda căreia părintele a făcut un teribil efort de a mai vorbi o dată în biserică – cu greu, foarte greu, din scaunul cu rotile, foarte slăbit și reușind cu greu să rostească un ultim cuvânt către mulțimea familiei sale parohiale – o aducere aminte, dramatică în acel context de emoție intensă, a sintezei teologice din Evanghelia după Ioan (17, 3): „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis”.
După aceea, părintele a încetat să ne vorbească în biserică, însă, în dorul după cuvintele sale, mulți am descoperit curând comoara unui mare număr de înregistrări, mai ales audio – nu numai predici, ci și conferințe absolut extraordinare -, care, cu mult înainte să devină disponibile din abundență pe internet, circulau pe casete audio, copiate din om în om. Din acel moment, părintele a început să fie prezent foarte des în mașina noastră – mai ales la drumurile lungi – și trebuie să mărturisesc că am înțeles mult din învățăturile sfinției sale (de pildă, despre cele două morți și două învieri sau despre cele trei lumini) mai bine în mașină pe drumul spre Suceava sau Brașov decât cu ani în urmă pe viu în biserică.
Se împlinesc, iată, 10 ani de la trecerea sa la Domnul. Însă în chip minunat s-a întâmplat ceea ce în curând vom cânta la troparul Adormirii Maicii Domnului: „Întru adormire lumea nu a părăsit…”, dacă ar fi să ne amintim doar că de 10 ani fotografia și numele său sunt nelipsite în Biserica „Sfântul Silvestru”, după cum nelipsite sunt și lumânările, florile și rugăciunile de la crucea mormântului din curtea alăturată, după cum nelipsite mai ales sunt cuvintele și modelul părintelui ca reper și îndreptar în cele mai diverse situații din viața noastră – de la relațiile interumane cele mai concrete până la nedumeririle teologice cele mai subtile. Ceea ce nu e de mirare dacă luăm aminte că de fapt viu și lucrător e dânsul, renăscut de 10 ani în Împărăția lui Dumnezeu, drept care putem încă cu dreptate să-i spunem la această aniversare: „Să ne trăiți, părinte!”. (Articol apărut sub semnătura lui Tudor Radu și publicat în cotidianul „Ziarul Lumina” din data de 10 august 2013)
