Încă din Constituția instituită în 1948 de către regimul comunist era invocată libertatea religioasă. Era o exprimare obișnuită în normativul laic, dar în spatele căreia se ascundeau multe impedimente la adresa Bisericii. Practic, una se invoca și alta se făcea. Bisericii i se cerea fidelitate față de regim, dar, în același timp, i se luau tot mai multe drepturi. În spiritul noii constituții și al legislației instituite mai ales în august 1948, Bisericii i s-a impus un cadru normativ nou, aprobat abia în 1949, după mai multe condiționări care au condus inevitabil la restricționarea activității misionare bisericești într-un spațiu restrâns, tot mai marginalizat de cel public. Bisericii i s-a impus să-și desfășoare activitatea între zidurile mănăstirilor și în curțile parohiilor. Dar și aici ochiul vigilent al partidului unic își făcea simțită prezența. Și parcă nu era îndeajuns pentru un regim care își propusese ridicarea terorii la rang de instituție. Partidul și-a dorit, după modelul sovietic, să cunoască îndeaproape activitatea Bisericii, chiar în interiorul spiritualului, constituind o instituție care se pretindea moștenitor al vechiului Minister al Cultelor. Ce era nou? În cadrul acestui minister partidul a cerut înființarea unui corp de inspectori care să fie prezenți în permanență pe lângă episcopi și preoți, deci în teritoriu. Un al doilea lucru care s-a schimbat a fost interpretarea conceptului de „supraveghere și control”, inițiat încă din vremea lui Cuza, după principiul: dacă statul bugetează Biserica, atunci trebuie să o și controleze. Numai că în regimul comunist, acest concept a cunoscut o evoluție. Împuternicitul de culte avea puterea de a se exprima aproape în orice problemă pe care un episcop sau un preot o ridica: de la o simplă aprobare de reparare sau restaurare de biserică la orice întrunire preoțească prevăzută de statutul Bisericii; la controlul cheltuielilor din aparatul bisericesc, inclusiv donațiile credincioșilor; organizarea de pelerinaje; săvârșirea de sfințiri și orice alte slujbe care i-ar fi putut atrage pe credincioși sau, după limbajul epocii, „ar fi sustras pe cetățeni de la muncile câmpului”. La orice întrunire preoțească împuternicitul de culte era prezent, alcătuia ordinea de zi, avea drept de veto și refera superiorilor de la București, pentru măsuri. Împreună cu reprezentantul partidului de la nivel local, împuternicitul se exprima la numirea preoților în posturile parohiale și asupra desființării unităților de cult. La nivelul ierarhiei activitatea era supervizată de directorul Relații Culte din Departamentul Cultelor, de președinte și vicepreședintele acestei temute instituții. Nu întâmplător această instituție era denumită „Securitatea preoților”. În mediul monahal supravegherea era asigurată de către împuterniciții de culte care adeseori mergeau în mănăstiri, interzicând și făcând presiuni pentru anumite manifestări cultice. Aceștia au avut un rol proeminent în aplicarea măsurilor de limitare a personalului monahal la sfârșitul anilor â50. Ei au fost cei care, atât înainte de instituirea Decretului 410, cât și după, mergeau în mănăstiri, unde desființau atelierele meșteșugărești și cereau stareților și starețele să-i oblige pe călugări și călugărițe să părăsească așezământul. Așa multe mănăstiri au fost închise ca lăcașuri de rugăciune, funcționând însă ca muzee. De asemenea, ghidurile turistice și ghizii erau verificați de către Departament, astfel încât aspectul religios să nu fie exagerat în detrimentul celui cultural. După 1960, aceiași funcționari supravegheau mănăstirile ca personalul monahal să rămână în limitele Decretului 410.
Un alt palier urmărit îndeaproape de cei de la departament a fost învățământul teologic. Acesta fusese reformat după 1948 în spațiul eminamente bisericesc, ca un deziderat mai vechi al Bisericii. Numai că acest proces de învățământ începuse să ia amploare, aspect care amenința construcția socialismului. Atunci Ministerul Cultelor a inițiat reformarea cadrului normativ pentru funcționarea învățământului teologic. După 1955, învățământul teologic era sub controlul departamentului, ceea ce presupunea că această instituție a statului se exprima în: alcătuirea programelor școlare, conținutul cursurilor, fixarea numărului de locuri la admitere (seminar, institut, magisteriu), stabilirea orarului la cursuri, încadrarea profesorilor sau organizarea de conferințe și de excursii cu studenții. În ultimii ani ai regimului comunist, acest control al departamentului devenise obsedant, aproape orice aprobare trebuind să primească avizul organelor de stat, adică ale Ministerului de Interne-Securitatea. Departamentul Cultelor devenise instituția care practic dicta Bisericii. Dar Biserica rezista prin ceea ce nu i se putea lua: rugăciunea continuă și atașamentul față de credincioși. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 1 martie 2013)
