În Simbolul de credință, Biserica Îl proclamă pe Duhul Sfânt „de viață făcătorul†¦ prin care toate s-au făcut”. Cosmosul se ivește la capătul mișcării de pogorâre a lui Dumnezeu, ca lucrare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Atunci, în prima zi a creației, „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, încălzind, precum pasărea ouăle, rațiunile seminale risipite în apele primordiale. Căldura iubirii lui Dumnezeu, transmisă de aripile Porumbiței Duhului, a adus totul în existență. Omul însuși, preotul și coroana creației, e țărână însuflețită de suflarea Duhul lui Dumnezeu, și doar prin această pneuma devine „suflet viu”, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” Cel în Treime.
Părinții răsăriteni au văzut în Duhul Sfânt principiul activ al oricărei lucrări de zidire, rezidire și sfințire a lumii. Prin rugăciunea Împărate ceresc, Duhul e chemat la începutul fiecărei slujbe orto-doxe pentru a coborî veșnicia în timp, a înnoi și sfinți creația. Sfânta Liturghie, de pildă, începe cu Împărate ceresc și culminează în actul invocării Duhului pentru transfigurarea și sfințirea cinstitelor daruri și a celor prezenți („Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte” – din Rugăciunea Epiclezei euharistice).
Chipul Duhului în sfinți
Duhul Sfânt a oferit daruri comune întregii umanități, dar oferă și daruri specifice fiecărui om în parte. Darurile pe care Duhul le-a făcut omenirii întregi sunt universale, deosebite de darurile particulare sau specifice, pe care Duhul le face fiecărei persoane la nivel individual. Darurile universale au fost date o dată pentru totdeauna în vederea mântuirii tuturor oamenilor, pe când darurile personale sunt făcute fiecărei persoane în parte și rămân asupra omului dacă conlucrează cu harul și nu îngroapă talanții primiți, precum sluga leneșă.
Dacă Fiul e icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, Duhul nu-și mai are chipul în altă persoană divină. Deși coboară în lume, Duhul lucrează tainic și discret, descoperindu-se în darurile și harismele Sale, dar mai cu seamă în „pleroma” Bisericii, în sfinții Săi. Chipul Duhului nu mai este, așadar, o persoană divină, ci persoana umană transfigurată și îndumnezeită.
Cincizecimea descoperă și ne dăruiește plenar și lucrător Sfânta Treime. Prin Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica se umple de Treime. În tradiția liturgică a Bisericii Ruse, în Duminica Rusaliilor se celebrează de fapt sărbătoarea Sfintei Treimi și abia în ziua următoare, în „lunea Sfântului Duh”, e sărbătorită Pogorârea Sa. Prin Pogorârea Duhului Sfânt comuniunea trinitară se extinde în viața Bisericii pentru ca oamenii să participe la viața de comuniune veșnică a Sfintei Treimi (In. 17, 21).
Prin Duhul, omul Îl descoperă și Îl primește pe Dumnezeu de Tată: „Ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Rom. 8, 15-16). Tot prin Duhul Îl descoperim pe Iisus ca Domn: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt” (I Cor. 12, 3).
Boris Bobrinskoy semnalează că Duhul e dăruit Bisericii nu doar de Tatăl și de Fiul, ci, îm-părtășind Bisericii darurile Sale, El o adapă chiar „cu Darul lui Dumnezeu care este El Însuși”.
Prin Pogorârea Duhului Sfânt intră în timp, ca Împărăție deschisă spre zări cerești, Biserica. Astfel, Biserica însăși e darul Duhului, căci ea Îl găzduiește atât ca Dar, cât și ca Dăruitor. Biserica e darul Duhului Sfânt, ca apoi Duhul să fie darul Bisericii. În opinia Sfântului Irineu de Lyon, „acolo unde este Biserica este și Duhul lui Dumnezeu și acolo unde este Duhul lui Dumnezeu este Biserica și tot harul Său”. Aceasta înseamnă că Biserica e darul prezenței Duhului și a întregii Treimi. Ea e toposul prin excelență al prezenței și lucrării Duhului ca Duh al comuniunii. Ierarhia și sinoadele Bisericii sunt și ele daruri ale Duhului.
Tot în Biserică sunt revărsate, pentru „tot omul ce vine în lume”, și alte daruri sfinte: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Sfintele Taine și ierurgiile, ca mijloace de luminare și sfințire a creștinilor. De n-ar fi grăit Duhul prin prooroci, iar mai apoi prin Apostoli, n-ar fi existat Scripturile. Iar Sfânta Tradiție nu e altceva, după afirmația părintelui Stăniloae, decât „viața Duhului în Biserică și viața Bisericii în Duhul Sfânt”. Tainele și Ierurgiile sunt mijloace de transmitere a harului Duhului Sfânt în vederea curățirii și sfințirii celor credincioși și a cosmosului întreg. Ele sunt indispensabile mântuirii ca harul însuși.
Referindu-se la darurile Duhului, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-o omilie a sa la Rusalii: „Te întreb, care bunătate din cele ce alcătuiesc mântuirea noastră nu s-a înfăptuit prin Duhul Sfânt? Prin Sfântul Duh ne-am izbăvit de robie, am fost chemați la libertate, am fost urcați la înfiere, am fost plăsmuiți din nou, de sus, ca să spun așa, și am lepădat povara grea și urât mirositoare a păcatelor. Prin Duhul Sfânt avem soboare de preoți, avem cete de învățători. Din izvorul acesta avem și darurile descoperirilor și harul vindecărilor. De aici își au obârșia și toate celelalte cu câte se împodobește biserica”.
Duhul în darurile, roadele și harismele Sale
Darurile nenumărate și diverse ale Duhului Sfânt sunt înflorirea harului divin în suflet, împroprierea și personalizarea lui în cel ce crede lucrător. Darurile Duhului sunt, prin urmare, roadele colaborării concrete a omului cu harul divin, talanții înmulțiți în arșița și sudoarea zilei. Aceste daruri sunt primite prin Taina Mirungerii, Taina pecetluirii cu Duhul Sfânt. Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vorbește despre șapte daruri ale Duhului. Luându-le din Dom-nul Hristos („din al Meu va lua”), Duhul le sădește în suflete: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu”. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tăriei începem lucrarea virtuților. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.
Oamenii se împărtășesc în viața lor duhovnicească de darurile Duhului în măsura capacității lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în potență, talant îngropat în țarina sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Domnului.
Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lucrarea de sfințire a omului, sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22).
Darurile cu totul speciale, pe care Dumnezeu le-a dat unor creștini, mai ales la începutul Bisericii, pentru nașterea, răspândirea și consolidarea ei sunt numite harisme (facerea de minuni, proorocia, apostolia etc. – cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni ce izbeau ochiul și zguduiau sufletul, harismaticii aveau rolul, aproape constrângător, de a aduce pe cei ce nu credeau la credință. Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea limbilor) au încetat pentru că și-au atins scopul pentru care au fost date.
În sufletele curate și sfinte nu găzduiesc doar darurile cerești, ci Dăruitorul Însuși, Preasfânta Treime. Dumnezeu ne cere inimile noastre spre a locui El Însuși în ele. Cum El nu vrea din ale noastre, ci pe noi, nu ne dăruiește din ale Sale, ci ni se dăruiește El Însuși, ca „Cel ce Se împarte și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururi și niciodată nu Se sfârșește și pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. (Articol semnat de Pr. asist. univ. Jean Nedelea şi publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 23 iunie 2013)
