CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a douăzeci și șasea după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) (Luca 12, 16-21)
(…) Lumea e făcută cu o existență și cu un sens lipsite de integritate, pentru ca să-și găsească această integritate în plenitudinea de existență a lui Dumnezeu. Sfinții Părinți orientali au spus că toate cele create sunt numai existente, singur Dumnezeu este existența existentă. Aceasta vrea să spună că lumea este o existență neexistentă deplin, prin sine, putând exista deplin numai prin Dumnezeu, singurul existent deplin prin Sine. Amestecul de existență și non-existență al lumii și deci de sens și non-sens al ei, privită în ea însăși, își găsește sensul când e considerată ca cerându-se prin însăși constituția ei după completarea prin plenitudinea de existență și de sens a divinității.
Înțelegerea acestui caracter al lumii ne este deschisă de aplicarea la lume a noțiunii de dar.
Lumea e darul lui Dumnezeu, ca subiect cu o conștiință și putere supremă, către oameni. Lucrurile imprimate de o raționalitate, dar inconștientă, n-ar avea nici un sens prin ele însele, dar au un sens când se ia în considerare aspectul lor utilizabil pentru o rațiune conștientă. La fel, darul nu se produce prin el însuși și nu-și are sensul în el însuși, dar are o raționalitate utilizabilă pentru cel ce-l primește. Însă darul nu satisface deplin prin el însuși, ci are un sens deplin numai prin faptul că aduce cu sine în raționalitatea lui utilizabilă mărturia iubirii persoanei care-l dă, ca un vehicul care poartă cu sine această iubire ce voiește să procure ceva de folos persoanei pe care o iubește. Lumea nu are un sens dacă nu e înțeleasă ca darul lui Dumnezeu către oameni. Dar tocmai pentru că e dar, își are faptul că ea este în același timp nedeplină în ea însăși, amestec de existență și neexistență, de sens și non-sens, de raționalitate și inconștiență, de utilitate și de inaptitudine pentru a răspunde ca un subiect conștient omului, care este subiect conștient. Ea nu ne satisface deplin prin ea însăși, prin utilitatea ei mărginită, dar ne satisface prin faptul că e darul și mărturia iubirii lui Dumnezeu, prin legătura personală pe care o realizează între oameni și Dumnezeu, care poate să susțină în veșnicie ființa oamenilor. Ea nu e factor de comuniune și susținătoare prin ea însăși, a omului în eternitate, dar e mijloc de comuniune, semn al interesului lui Dumnezeu pentru om, asigurare a interesului lui Dumnezeu de a ne ține în veci ca parteneri de comuniune, chiar dacă nu prin forma aceasta a lumii. Dacă n-ar avea acest caracter în amestecul de sens și non-sens prezent în lume, ultimul cuvânt l-ar avea non-sensul. Dar, în fapt, acest lucru este imposibil, pentru că sensul nu poate fi anulat în rădăcinile lui de non-sens. Prin faptul însă că e dar, chiar non-sensul trecător din ea devine sens. În mod special, lumea ca dar pune în lumină valoarea persoanei umane căreia i se acordă de Dumnezeu ca dar. Iar din valoarea persoanei umane câștigă lumea însăși o valoare, în calitate de dar acordat acestei persoane.
(…)
Ca dar al lui Dumnezeu către noi, lumea devine loc și punct de întâlnire între noi și Dumnezeu. Lumea nu ne este ea însăși sursă de creștere în vederea veșnicei existențe, dar existența ei ne dă asigurarea unei iubiri care ne garantează veșnica existență și ne mijlocește comunicarea acelei iubiri.
Prin sine, universul e mut, dar prin el grăiește un subiect suprem iubitor. Lumea își poate pierde pentru om semnificația de dar al lui Dumnezeu, din cauze pentru care creștinismul are o explicație, dar atotputernicia Celui ce a creat-o îi poate reevidenția această semnificație și o poate ridica, prin colaborare cu omul, la calitatea de vehicul spre veșnicie.
În orice caz, dacă lumea este darul iubirii lui Dumnezeu, noi nu trebuie să disprețuim acest dar, ca mijloc între El și noi, ca punte de întâlnire. Nici n-o putem face de altfel. Oricât de mult ne-am retrage în noi înșine ca să găsim pe Dumnezeu, nu putem sări peste lume, căci și noi înșine suntem articulați în lume.
Darul lumii ne este, cu alte cuvinte, necesar. Tot ce este în lume ne este, direct sau indirect, necesar, afară de răul care poate fi legat de lume, dar nu ține de ființa ei. Dar tot ce e în lume trebuie să luăm ca dar al lui Dumnezeu, deci ca semn al iubirii lui Dumnezeu, prin care trebuie să vedem pe Dumnezeu, să ne deschidem cunoașterii iubirii Lui. Trebuie să mâncăm, dar, mâncând hrana trupească, trebuie să ne deschidem prin recunoștință celui ce ne-o dă, și prin aceasta trebuie să ne hrănim și spiritul cu iubirea Lui și cu iubirea noastră față de El, făcând dintr-o realitate materială un prilej de creștere spirituală.
Am menționat înainte că mâncând rodurile pământului, folosind materia și legile naturii pentru a ne deplasa în lume, noi hrănim și spiritul cu rațiunile imprimate în materie, în legile ei de organizare, în lucruri și în legăturile dintre ele, ne hrănim cu marele organism al raționalității lumii, în care sunt articulate rațiunile particulare în nesfârșita lor ramificație și pe care omul le poate combina în nesfârșite alternative, fără să iasă din cadrul marii raționalități a lumii. Dar dacă lumea este darul iubirii lui Dumnezeu, raționalitatea lumii, care constituie urzeala ei ce se ramifică, poate fi combinată la nesfârșit de om, este modul în care raționalitatea divină mai presus de rațiune face accesibilă raționalității umane folosirea acestui dar. În raționalitatea lumii se reflectă negrăita raționalitate a iubirii divine. Lumea întreagă cu urzeala ei rațională este revelația văzută a raționalității iubirii divine.
Omul, mâncând deci hrana trupească, își hrănește totodată spiritul nu numai cu raționalitatea lumii, ci și cu rațiunile iubirii divine, cu Logosul divin, cel de oameni iubitor. El este pâinea vieții celei spirituale și eterne. Cine se oprește numai la hrana trupească nu se hrănește cu hrana învierii, ci rămâne supus morții, căci lumea văzută în ea însăși, ca ultima realitate, e amestecată cu non-existența, sau în ea ultimul cuvânt îl are moartea (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă explicare a rugăciunii Tatăl nostru. P.G. XC, 871-910).
Lumea întreagă e menită să fie descoperită astfel ca partea văzută a unui sacrament universal și continuu și toate actele omului ca împărtășiri sacramentale de Dumnezeu. Considerarea lumii ca dar al lui Dumnezeu, sau ca vehicul al iubirii Lui, și considerarea ei ca parte văzută a unui sacrament al harului lui Dumnezeu e unul și același lucru.
Dar omul arată că a descoperit acest sens al lumii numai când nu e considerată ca ultima realitate și nu se oprește la împărtășirea de ea. Iar aceasta o face când mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ce folosește din lume, când le folosește pe toate cu mulțumire către Dumnezeu. Un dar arată că își împlinește funcția de dar, adică funcția de descoperitor al iubirii celui ce-l face, numai când e primit ca atare, când cel căruia îi este adresat îl primește cu mulțumire, face din actul primirii un prilej de a-și manifesta și el iubirea sa, recunoscătoare ca răspuns la iubirea ce i s-a arătat. Altfel darul nu mai e un mijloc de comuniune, nu mai e înțeles ca dar, între el și cel ce-l dă se intercalează întunericul. Cel ce primește un lucru ca dar, mulțumind pentru el, depășește interesul exclusivist pentru lucru și se lansează sufletește spre dăruitor.
Aceasta se arată în faptul că cel ce primește darul dăruiește la rândul său ceva dăruitorului. Dar cum lui Dumnezeu omul nu-I poate da altceva decât din ceea ce a primit, omul dovedește că înțelege lumea ca dar și sacrament când le întoarce lui Dumnezeu, de astă dată ca semn al iubirii lui recunoscătoare, ca purtătoare a iubirii Lui. Dumnezeu însă întoarce omului din nou cu daruri cele ce I se oferă, învăluite într-o nouă manifestare a iubirii Lui, într-o nouă sau reînnoită binecuvântare. „Dar peste dar.” Și astfel are loc un circuit neîncetat între Dumnezeu și om prin lume, între iubirea mereu reînnoită și sporită între ei. Din ce descoperă omul mai mult frumusețea și foloasele superioare ale lucrurilor, din aceea I le aduce cu mai multă mulțumire și cu o mai mare iubire lui Dumnezeu și din aceea Dumnezeu i le întoarce cu o mai mare iubire și binecuvântare, pentru că omul e în stare să le înțeleagă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a scos în relief această reciprocitate de dăruire între Dumnezeu și oameni, dar și deosebirea dintre dăruirea lui Dumnezeu și dăruirea oamenilor (Quaest. ad Thalas. 51).
Dăruirea omului e un act de jertfă. Pentru că, deși dăruirile aduse de om nu sunt bunuri originale ale lui, omul, aducându-le, se lipsește de ele sau schițează intenția de a se lipsi. Din partea lui Dumnezeu sunt însă numai daruri, pentru că Dumnezeu în bogăția Lui fără margini nu Se lipsește de nimic dăruindu-le. Astfel, fiecare om e chemat să fie preot al lui Dumnezeu (Alexander Schemann, For the Life of the World, New York, 1963). Dar omul jertfindu-le lui Dumnezeu, ele i se întorc de la Dumnezeu încărcate de o nouă binecuvântare, ca un sacrament reînnoit. Jertfa omului se întoarce ca un dar reînnoit al lui Dumnezeu. Jertfa omului și darul lui Dumnezeu sunt cele două reverse ale acțiunii dintre Dumnezeu și oameni. Orice bun al omului și el însuși e jertfă, întrucât e îndreptat de la om la Dumnezeu și primit de Dumnezeu ca să devină dar sau sacrament reînnoit, întrucât e îndreptat de la Dumnezeu spre om și primit de acesta încărcat de o nouă binecuvântare. La început e darul sau sacramentul, ca apoi să urmeze neîncetat perechea jertfă-darul sau sacramentul. Omul se împărtășește ca de un sacrament de jertfa adusă de el lui Dumnezeu.
Pentru că jertfa e adusă de om lui Dumnezeu ca mulțumire pentru tot ce i-a dat Dumnezeu, ea este o euharistie. Dar tocmai de această euharistie omul se împărtășește, întrucât i-a devenit omului un nou dar de la Dumnezeu, întrucât prin mulțumire s-a deschis primirii darului lui Dumnezeu cu adevărată înțelegere.
Astfel, lumea este simultan un sacrament al iubirii lui Dumnezeu către oameni și o euharistie, o liturghie a oamenilor către Dumnezeu. Pentru oameni aspectul de sacrament și cel de euharistie a lucrurilor sunt inseparabile, sau le descoperă și le practică pe amândouă ca atare, sau nu descoperă și nu practică pe nici unul.
Dar redând lumea și chiar pe sine însuși lui Dumnezeu, omul pune și ceva de la sine. Pune pecetea sa umană (de jertfă). Pecetea pusă pe prescura adusă la Liturghie e un simbol în această privință. Pune pecetea înțelegerii și muncii sale înțelegătoare. El umanizează prin aceasta creația și I-o întoarce lui Dumnezeu umanizată. El actualizează potențele lumii; el organizează lumea, pentru ca să se poată folosi de ea cât mai mult. Dar, organizând-o și actualizând-o, îi scoate la iveală utilitățile și frumusețile ascunse și posibile, cuvintele iubite și inteligibile ale lui Dumnezeu întrupat în rațiunile ei actuale și virtuale („Despre lume ca cuvânt, sau ca discurs al lui Dumnezeu către oameni”, a se vedea: Walter Kern. Zur theologischen Auslegung des Schöpfungsglaubens, în Mysterium Salutis, Band II, Danzinger Verlag, 1967, p. 47l). Chiar prin aceasta descoperă însă noi motive de laudă a lui Dumnezeu și de mulțumire către El. Rodurile pământului, pâinea, vinul, untdelemnul, strugurii, oferite lui Dumnezeu, sunt o sinteză între darul lui Dumnezeu și munca și înțelegerea omului. La toate acestea se aplică parabola talanților, pe care Dumnezeu voiește să-i ia înapoi cu dobândă. Lumea este astfel nu numai un dar, ci și o îndatorire pentru om. Dar talanții întorși lui Dumnezeu cu dobândă sunt întorși iarăși omului spre o fructificare în continuare. Economia, arta, cultura pot fi înțelese ca o dobândă prin care omul fructifică creația, și istoria poate fi înțeleasă ca o istorie a eforturilor umane de a fructifica darul lui Dumnezeu în alte și alte roduri, chiar dacă omul nu și-o interpretează sau nu vrea să și-o interpreteze totdeauna astfel, și chiar dacă aceste roduri nu sunt toate bune și folositoare, și chiar dacă eforturile omului în istorie nu sunt totdeauna închinate unor scopuri bune, lumea este via unor nesfârșite posibilități, pentru nesfârșitele posibilități ale inteligenței umane, dată de Dumnezeu slujitorilor săi, cu obligația de a lucra bine și de a manifesta prin actul simbolic al oferirii unora din rodurile ei lui Dumnezeu, voința de a lucra spre cel mai bun folos al lor, ascultând de îndrumările Lui.
Omul însuși se înțelepțește continuu prin experiențele câștigate în lucrarea acestei vii. Și tocmai în aceasta stă bucuria lui Dumnezeu: să vadă fructificată creația Sa de om spre folosul omului, să vadă pe omul însuși înțelepțit și îmbogățit prin această lucrare. Căci prin aceasta iese și mai mult la iveală bogăția dărniciei Lui, iubirea și înțelepciunea Lui pusă în ea spre folosul omului, ca un tot mai bogat temei pentru lauda Lui.
Omul poate pune o pecete a sa pe lume, pentru că lumea, ca dar al iubirii lui Dumnezeu către oameni, nu e un produs al necesității, ci un produs contingent al libertății divine. Dacă ar fi un produs al necesității, n-ar putea exista libertate în ea și ea s-ar desfășura ca un proces cauzal inexorabil. Dar ea e făcută ca să sepoată manifesta prin ea libertatea divină și libertatea umană într-un permanent dialog. Cauzalitatea universală nu este un proces în care să nu se poată interveni la nici un punct al ei, ci din acest punct al ei se deschid nenumărate direcții posibile, pe care le pot alege libertatea divină și libertatea umană. În acest sens, lumea poate deveni la tot pasul, prin ceea ce face omul din ea, un dar al omului către Dumnezeu, dar și un mijloc de manifestare a refuzului omului de a o actualiza în acord cu voia lui Dumnezeu – de a recunoaște legătura sa cu Dumnezeu prin ea. Nesfârșitele linii active ce pornesc din spiritul uman prin libertatea lui, pentru a se dezvolta prin alegerea și realizarea nesfârșitelor combinații aflate virtual și pasiv în lume, reprezintă o participare a omului la continuarea creației, făcând să se pună în lucrare noi energii divine, să se producă noi relevări ale lui Dumnezeu, să se actualizeze noi sensuri ascunse în lume, dar și o extindere a existenței în nimicul care înconjură lumea. Însuși nimicul nesfârșit care înconjoară lumea face posibilă o extindere a creației, înmulțire a sensurilor ei din bogăția divină.
Dacă lumea se ține în existență prin puterea lui Dumnezeu, dacă în țesătura ei rațională, complexă și elastică se reflectă discursul mereu viu al iubirii divine, coborât prin raționalitatea lumii la nivelul înțelegerii umane, atunci lumea e un fel de corp al acestui discurs al lui Dumnezeu, al Logosului divin și al energiilor lui Dumnezeu, dintre care unele sunt actualizate în lume, altele gata să se actualizeze ca răspuns la alegerile altor și altor posibilități ale lumii de către fiecare om și de către toți laolaltă.
Dar lumea este în același timp corpul mai larg al fiecărui om. Pentru fiecare om ea este un corp natural și necesar, nu un corp liber creat și menținut, cum e pentru energiile divine. Prin imaginile lucrurilor sesizate de ochii omului, lucrurile înseși sunt puse într-un oarecare mod în legătură cu ei, prin undele puse în mișcare de prezența lor și care ating retina ochilor omului; prin toate sunetele sesizate de urechile omului, lucrurile înseși sunt puse într-o legătură cu omul, prin undele sonore care vin de la ele să atingă urechile lui. În senzațiile corpului său, omul are implicate modurile specifice în care se fac sensibile toate lucrurile. Materia care e prelucrată de laboratorul corpului nostru restrâns pentru a și-o asimila e pregătită și se află într-o continuitate activă cu materia cosmosului întreg. Fiecare om participă la cosmosul întreg și niciunul nu poate fi scos de la această participare. Fiecare om explică orice lucru în contextul general al lumii și-și face o reprezentare a lumii întregi, îmbrățișează spiritual lumea întreagă. Lumea întreagă e comună tuturor oamenilor și e personală fiecăruia, e corpul lor comun și în același timp personal, putându-l actualiza fiecare după modul lui personal numai în colaborare cu toți; e discursul lui Dumnezeu adresat întreg fiecăruia, dar și tuturor la un loc, putându-l înțelege fiecare ajutat de înțelegerea tuturor. Oamenii sunt promovați material și spiritual, în specificul lor, de cosmosul întreg, colaborând toți la actualizarea potențelor lui pentru fiecare. Ei trebuie să devină conștienți de aceasta, să recunoască dreptul tuturor la această participare la cosmosul întreg, dar și necesitatea colaborării tuturor pentru a-l face întreg de folos tuturor. Ei trebuie să-și recunoască frățietatea lor în această participare comună și egală la cosmosul întreg și în această colaborare, de care depinde însăși existența lor. Ei trebuie să recunoască cosmosul ca un bun comun, ca loc de întâlnire al tuturor, ca sursă de existență și de dezvoltare egală pe seama tuturor, dar și datorie comună de a-l dezvolta. Lumea e sursă comună și sarcină comună. Nici unul nu poate fi scos de la participarea în întregimea lui. Dar, în același timp, nici unul nu poate să se sustragă de la dezvoltarea lui ca sursă de existență a tuturor. Căci fiecare își însușește întregul discurs al iubirii lui Dumnezeu prin lume, dar fiecare îl trăiește sau răspunde după râvna și talentul lui, actualizează după voia și priceperea lui alte posibilități din textul general al lumii, ajutat de alte energii divine, corespunzătoare acelor posibilități și disponibile pentru actualizarea lor. Iar aceasta e o contribuție personală de folos pentru îmbogățirea tuturor.
Prin chipul propriu ce-l dă fiecare lumii, fiecare dăruiește lumea ca un dar al său tuturor și o primește de la toți. Desigur, orice chip al lumii e prescurtat și de aceea se progresează în el. Dar pentru aceasta fiecare trebuie să fie lăsat și ajutat să iasă în toată lumea, să se folosească de toată lumea, căci lumea e suficientă pentru această folosire a ei de toți. Fiecare trebuie lăsat să facă aceasta pentru a dezvolta complet existența sa, dar și pentru a pune pecetea pe ea și pentru a aduce contribuția sa la dezvoltarea potențelor sale pentru necesitățile tuturor. Nici unul nu are dreptul să confiște părți mai mari din lume, căci prin aceasta ele rămân nedezvoltate deplin. Dar oamenii n-au nici măcar dreptul să împartă lumea în parcele ermetic închise folosului comun. Fiecare trebuie să folosească lumea întreagă și să contribuie la dezvoltarea întreagă a ei, dar pentru toți și împreună cu toți. Chiar dacă au în grijă specială unele parcele, trebuie să le folosească nu numai spre folosul lor, ci și spre folosul comun, împlinindu-și obligația dărniciei. Fiecare trebuie să considere lumea întreagă ca a sa, dar pentru a o dărui, cu pecetea pusă de înțelegerea și munca sa, pe ea, celorlalți. Dreptul la folosirea lumii întregi e și o răspundere pentru lumea întreagă, fiecare trebuie să se dăruiască prin aceasta pe sine însuși tuturor și trebuie să fie lăsat sau ajutat să se dăruiască pentru a se împlini. Prin tot ce gândesc și lucrează oamenii în fiecare zi trebuie să se mențină un circuit continuu al iubirii între ei. Numai în acest caz oamenii se întâlnesc deplin în lume și o realizează. O lume împărțită rigid, în parcele, pune granițe de netrecut între oameni, și lumea nu mai e loc de întâlnire și mijloc de comuniune. Dar nici o lume socotită numai ca obiect al unui drept comun, și nu și al unei datorii și al iubirii reciproce, ca obiect de dăruire continuă între oameni, nu mai e o lume de întâlnire și iubire.
Astfel, dacă lumea este un sacrament al iubirii lui Dumnezeu, ea trebuie să fie și un sacrament al iubirii reciproce între oameni, un sacrament al comunității. Căci e un sacrament care trebuie să se săvârșească în comunitate, pentru întărirea comunității. Lumea vehiculează iubirea lui Dumnezeu față de comunitatea panumană și trebuie ca atare să vehiculeze și iubirea tuturor oamenilor față de Dumnezeu și întreolaltă.
În cântările Bisericii Ortodoxe de la Bobotează se anunță scufundarea Sfântului Duh în apele universului, făcându-le curățitoare și de viață făcătoare. Lumea întreagă va deveni mediu al Duhului iubirii între Dumnezeu și oameni și al iubirii oamenilor întreolaltă, când va căpăta pentru noi fluiditatea apei, care se mișcă cu ușurință printre toți și din care beau toți, fără să se epuizeze. Lucrurile lumii trebuie să-și piardă pentru noi rigiditatea pe care le-o dă posedarea lor egoistă și avară. Trebuie să treacă ușor de la unul la altul, să se miște între toți, să se miște de la noi la Dumnezeu, cum se mișcă de la Dumnezeu la noi. Aceasta se va întâmpla când sunt tratate în mod practic ca daruri. Atunci fluiditatea iubirii comunicante le va face și pe ele fluide. Aceasta echivalează cu eliberarea lor din lanțurile imobilizatoare ale „deșertăciunii” de care vorbește Sfântul Apostol Pavel (Rom. cap. 8) sau ale non-sensului.
Dacă Dumnezeu a dăruit lumea oamenilor pentru a le arăta iubirea și pentru ca ei să se umple de iubire, tratând-o de asemenea ca dar, atunci iubirea aceasta a lor, tratarea lumii ca dar trebuie să se manifeste nu numai față de Dumnezeu, ci și întreolaltă, iar pornirea de jertfă trebuie să se manifeste între ei, prin veștejirea de către fiecare a pornirii sale egoiste de a reține lumea exclusiv pentru sine și în voința de a o recunoaște nu numai lui, ci fiecărui semen al său. Legătura între dăruirea lumii lui Dumnezeu și celorlalți oameni se simbolizează în practica credincioșilor ortodocși, ca să dăruiască din cele oferite lui Dumnezeu semenilor săi, sau de a socoti că ceea ce dăruiește semenilor săi dăruiește lui Dumnezeu.
*Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Darul lui Dumnezeu către noi”, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul XLVI, 1970, nr. 3-6, pp. 260-267. (Sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”)
(Predică preluată de pe www.ziarullumina.ro și publicată în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 17 noiembrie 2013)
