Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la Sfânta și Marea Vineri

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur pentru Sfânta și Marea Vineri:

„Părintele Meu, de este cit putință, treci de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Mt. 26, 39).

Eu cred că mulți se întreabă pentru ce Hristos a grăit aceste cuvinte; și cei necredincioși vor răstălmăci aceste cuvinte, spre a întinde cursă fraților noștri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atât năvălirea acelora să o respingem, cât și pe frații noștri săi scăpăm de neliniște și de strâmtoare, să observăm aceste cuvinte mai de aproape, să ne oprim la tâlcuirea acestui loc și să pătrundem în înțelesul lui cel adânc.

Căci citirea și audierea cuvintelor nu ajută la nimic, dacă ele nu se și pricep încă. Și vistiernicul acela al împărătesei Candakiei citea, dar cât îi lipsea ucenicul lui Hristos, care să-i tâlcuiască cele citite, el nu înțelegea. Ca nu același lucru să vi se întâmple și vouă, fiți cu băgare de seamă la cuvintele noastre, ațintiți-vă priceperea voastră și primiți cuvântarea mea cu suflet plin de luare aminte și râvnitor.

Ochiul vostru să se uite cu agerime, duhul vostru să fie ațintit și sufletul vostru să se curățească de toate grijile cele pământești, pentru ca noi să nu aruncăm cuvântul lui Dumnezeu în spini, nici pe piatră și nici pe cale, ci să cultivăm un ogor gras și roditor, spre dobândirea unui seceriș bogat.

Dacă veți asculta cuvintele mele așa, veți înlesni lucrarea mea, iar voi înșivă fără osteneală veți afla cele despre ce vă vorbesc. Ce zice locul din Biblie, care astăzi ne preocupă? „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”.

Ce va să zică el cu aceasta? Noi trebuie să dăm înțelesul cuvintelor, înainte de a le tâlcui mai departe. Așadar, ce voiește el să zică? Voiește să zică: „Părinte, de este cu putință, treacă de la mine”.

Ce zici tu? Prin urmare, nu știa El, oare, de este aceasta cu putință sau nu? Cine cutează a adeveri aceasta despre Hristos, măcar că cuvintele par a însemna aceasta? Însă nu trebuie să ne agățăm de un cuvânt, ci să pătrundem în înțelesul, în scopul celui ce vorbește, să învățăm a cunoaște pricina și timpul grăirii sale, și toate acestea a le combina, spre a descoperi înțelesul cel ascuns.

Dar cum putea înțelepciunea cea veșnică și negrăită, cum putea Cel ce cunoaște pe Tatăl, precum Tatăl cunoaște pe Fiul, cum se putea ca Acesta să nu știe de trebuie a pătimi sau nu? O astfel de știință, că cineva trebuie a pătimi, negreșit, nu este mai însemnată și mai înaltă decât știința înțelepciunii celei lăuntrice și a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaște cu desăvârșire. El zice așa: „Precum Tatăl Mă cunoaște pe Mine, și Eu cunosc pe Tatăl” (In.10, 15).

Dar ce vorbesc eu despre Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu? Chiar profeților nu le era necunoscut, de trebuia să pătimească Iisus sau nu, ci ei au spus mai înainte, foarte lămurit și hotărât, că aceasta trebuia să se întâmple cu toată siguranța. Ei au știut și au predicat că Hristos va fi răstignit, pentru ce se va face aceasta și ce binecuvântare va curge de aici pentru omenire, că El se va îngropa, dar va învia; a știut vânzarea Iudei, judecata cea nedreaptă și celelalte, toate acestea descriindu-le întocmai. Și Acela care a trimis pe profeți și le-a poruncit să vestească toate acestea, El însuși să nu le fi știut oare? Ce om cu judecată va zice aceasta? Așadar, tu vezi că acele cuvinte nu trebuie cineva să le înțeleagă cu ușurință.

Dar nu numai partea aceasta dintâi a cuvintelor acelora dă de gândit, ci și graiurile următoare, încă și mai mult. El zice: „De este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”. Așadar, se pare că nu numai că nu știa de este aceasta cu putință sau nu, ci pare încă a se feri de moartea cea de pe cruce. Căci cuvintele Sale par a avea acest înțeles: „De este iertat, aș voi să scap de cruce și de moarte”.

Și cu toate acestea, când Petru, căpetenia Apostolilor, zisese lui Hristos: „Milostiv fii Ție, Doamne, să nu fie Ție una ca aceea, ca să fii omorât” (Mt. 16, 22), El l-a mustrat cu cuvinte foarte aspre, zicându-i: „Du-te de aici, satano, că sminteală îmi ești; că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Mt. 16, 23).

Nu demult, Hristos fericise pe Petru pentru mărturisirea lui (Mt. 16, 17), iară gândirea de a nu fi răstignit I se păruse Lui așa de nebunească, încât pe Apostolul, pe care îl fericise și căruia îi dăduse cheile împărăției cerului, acum îl numește Satană, căci a zis: „Milostiv fii Ție, Doamne, și să nu se întâmple Ție moarte pe cruce”.

Cum oare să nu voiască acum a fi răstignit Acela, care așa de tare mustrase pe ucenicul Său și așa de aspru îl înfruntase, pentru că îi zisese: „Să nu te răstignești?”. Și cum putuse El, în pilda despre păstorul cel bun, să pună ca o faptă bună, de căpetenie, moartea Sa pentru oi? El a zis așa: „Eu sunt păstorul cel bun; iară păstorul cel bun își pune viața pentru oi” (Ioan. 10, 11).

Și apoi adaugă la aceasta: „Iară năimitul, care nu este păstor, lasă oile și fuge, când vede lupul venind”. Dacă însușirea păstorului cel bun este de a-și pune viața, precum însușirea nămitului este de a nu face aceasta, apoi cum putea tocmai Cel ce S-a numit pe Sine păstor bun să se roage a scăpa de moarte? Cum a putut El să zică: „Eu [sufletul] de la Mine Însumi îl pun” (Ioan. 10, 18)?

Dacă pui tu sufletul tău propriu, de bună voie, cum poți ruga pe altul să te apere de moarte? Încă și în alt loc zice Hristos: „Pentru aceasta Tatăl Mă iubește, că Eu îmi pun sufletul Meu, ca iarăși să-l iau” (Ioan. 10, 17). Iară dacă El nu voiește a se răstigni, ci se ferește și roagă de aceasta pe Tatăl, apoi tocmai pentru aceasta, cum poate el să fie iubit de Tatăl?

Dragostea purcede tocmai din conglăsuirea voințelor. Și dacă Hristos nu ar fi voit să se răstignească, cum putea Pavel să zică: „Umblați întru dragoste, precum și Hristos v-a iubit pe voi și S-a dat pe Sine la moarte pentru noi” (Efes. 5, 2)? Însuși Hristos zice că El voiește să se răstignească: „Părinte venit-a ceasul, preamărește pe Fiul Tău” (In. 17, 1). Prin preamărire înțelege El răstignirea. Dacă El altădată ruga moartea de la Tatăl, cum de se ferește El acum de dânsa?

Iară cum că prin preamărire înțelege El răstignirea, ascultă ce zice de aceasta Evanghelistul Ioan: „Încă nu era Duh Sfânt, că încă nu se preamărise Hristos” (In. 7, 39). Înțelesul acestor cuvinte este acesta: Harul lui Dumnezeu nu se dăduse, căci mânia lui Dumnezeu nu se ridicase deasupra oamenilor și Hristos nu mersese încă la moartea cea de pe cruce. Adică crucea a stârpit mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor, a lucrat împăcarea, a prefăcut pământul în cer, a unit pe oameni cu îngerii, a dărâmat tăria morții, a surpat puterea diavolului, a stârpit puterea păcatului, a eliberat lumea din rătăcire, a reîntors adevărul, a speriat duhurile cele rele, a dărâmat capiștele idolești, a răsturnat jertfelnicele lor, a mânat fumul jertfelor, a sădit fapta cea bună și a întemeiat bisericile.

Crucea este voința Tatălui, cinstea Fiului, bucuria Sfântului Duh, dar și mărirea Sfântului Pavel, care zice: „Să nu fie mie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14).

Crucea este mai luminoasă decât soarele și mai strălucită decât razele soarelui. Chiar de s-ar întuneca soarele, crucea totuși strălucește; și soarele se întunecă, pentru că se covârșește de sclipirea crucii. Crucea a rupt zapisul ce era asupra noastră (Col. 2, 14), a nimicit temnița morții și ne-a dat cea mai desăvârșită dovadă de dragoste a lui Dumnezeu: „Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară” (In. 3, 16). Și Pavel zice: „Fiind noi vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10).

Crucea este o tărie nebiruită, o pavăză neînvinsă, siguranța bogaților, norocirea săracilor, ocrotirea celor prigoniți, înarmarea celor năpădiți, liberarea de patimi, temelia faptei celei bune, semnul cel mărit și minunat. Crucea iarăși a deschis raiul, a vârât într-însul pe tâlharul și a introdus în cer neamul omenesc, care era aproape să se prăpădească, nici măcar de pământ nefiind vrednic. Așa de multe bunătăți ni s-au împărtășit și ni se vor împărtăși prin cruce, și Hristos să nu fi voit să se răstignească! Spune-mi, cine ar putea adeveri aceasta?

Iară dacă El, într-adevăr, n-ar fi voit să se răstignească, cine l-ar fi silit, cine l-ar fi nevoit? Pentru ce oare a trimis El înainte pe Profeți, ca să prevestească că El se va răstigni, și că El voiește aceasta; pentru ce i-a trimis înainte, dacă El nu voia să pătimească? Și pentru ce a numit el crucea „pahar”, dacă nu avea plăcere de dânsa? Căci prin aceste cuvinte El arată cât de mult dorește crucea. Adică precum cel însetat poftește un pahar, tot așa dorea El răstignirea. De aceea a zis El: „Eu doar am dorit să mănânc cu voi aceste paști” (Lc. 22, 15). Și El a zis aceasta nu fără temei, ci pentru că după cină îl aștepta răstignirea.

Deci cum putea Acela, care numise răstignirea preamărire și pedepsise pe Apostolul Său pentru că voia să-L oprească de la moarte, cum putea Acela, care prin pilda păstorului celui bun arătase lămurit că va merge la moarte pentru oile Sale, care declarase că avea așa mare dor de dânsa și că se duce la moarte de bună voie, cum putea El să se roage ca să nu-l atingă moartea? Dacă El însuși n-ar fi voit să moară, nu s-ar fi putut oare împiedica vrăjmașii Lui de la prigonirea lor? Dar tu vezi că El de bună voie merge întru întâmpinarea lor. Și cand ei L-au întâlnit. El i-a întrebat: „Pe cine căutați!”. Ei I-au răspuns: pe Iisus.

Și El a zis către dânșii: „Eu sunt”; atunci ei s-au ferit și au căzut la pământ (In. 17, 4-6). Așadar, după ce El mai întâi i-a lovit cu orbire și le-a arătat că El putea scăpa, atunci S-a predat pe Sine lor, pentru ca tu să vezi că nu prin silă sau de nevoie, sau prin puterea prigonitorilor Săi, ci de bună voie și nesilit a răbdat acestea, precum cu mult mai înainte se hotărâse. Pentru aceea profeții au fost trimiși înainte, pentru aceea patriarhii au prevestit aceasta și pentru aceea crucea cu mult mai înainte a fost arătată și preînchipuită, prin cuvinte și prin fapte.

Cu toate acestea, ceea ce acum urmează în cuvintele lui Hristos, ne pune pe gânduri și mai mult. Adică, după ce Hristos a zis: „De este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”, El adaugă: „însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”. Aici, chiar după literă, se întâlnesc două voințe. Tatăl voind ca El să fie răstignit, iară El nu. Noi vedem în toate celelalte locuri ale Sfintei Scripturi că Hristos de-a pururea voiește la fel cu Tatăl, de-a pururea este în conglăsuire cu Dânsul.

Căci când El zice: „Părinte, păzește-i pe dânșii, ca să fie una, precum si Noi una suntem” (In. 17, 11), El cu aceasta nu zice alta decât că voința Tatălui și a Fiului sunt cu desăvârșire asemenea. Și când zice: „Graiurile, care Eu le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc, ci Tatăl este Cel ce grăiește întru Mine” (In. 14, 11), iar prin aceasta arată aceeași. Când zice: „Eu de la Mine însumi nu am venit” (In. 7, 28) și: „Nu pot Eu să fac de la Mine nimic” (In. 5, 30), El nu voiește să zică că n-are putere la aceasta, ci voiește a arăta lămurit că în vorbele, faptele și în toate lucrurile voia Lui și a Tatălui sunt cu desăvârșire deopotrivă.

Căci cuvintele: „Eu nu grăiesc de la Mine” arată nu lipsa de putere, ci conglăsuirea lui cu Tatăl. De unde însă vine că El acum zice: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”; pentru ce oare Mântuitorul lumii zice așa? Vă rog să fiți cu mare băgare de seamă. Era foarte greu de a crede în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Această covârșire a iubirii Sale de oameni și mărimea pogorârii Sale erau înspăimântătoare, cerându-se multe dovezi pentru ca ele să fie socotite adevărate.

Căci gândește, numai, ce va să zică a auzi și a afla că Dumnezeu cel negrăit și netrecător, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii și nu se poate pipăi, Acela „în mâna căruia sunt marginile pământului” (Ps. 94, 4), care „caută spre pământ și-l face a se cutremura, Cel ce se atinge de munți și ei fumegă” (Ps. 103, 32), a cărui strălucire, chiar când ei se pogoară, nu o pot suporta heruvimii, ci își acoperă fețele cu aripele lor, că Acesta care este cu mult mai înalt decât toate gândurile și decât toate cugetele, întrecându-i pe îngeri, pe Arhangheli și pe toate puterile cerești, să voiască a se face om și să primească trupul cel format din pulbere, să intre în pântecele fecioarei și să petreacă acolo nouă luni, a se adăpa la pieptul ei și a suferi toate întâmplările omenești – nu este oare aceasta de cea mai mare mirare?

Iară pentru că ceea ce avea să facă era atât de miraculos și neobișnuit, încât mulți n-ar fi putut crede, de aceea Dumnezeu a trimis mai întâi pe profeți ca să prevestească aceasta; și a profețit încă Patriarhul Iacov, când a zis: „Din vlăstare fiul meu te-ai înălțat, te-ai culcat și ai adormit ca un leu” (Fac. 49. 9).

Încă și Isaia a zis despre Dânsul: „Iată fecioara va zămisli și va naște fiu, și se va chema numele lui Emanoil” (Is. 7, 14). Și în alt loc zice el: „Văzutu-l-am ca un prunc și ca o rădăcină pe pământ însetat” (Is. 53, 2). Încă și David a vorbit despre venirea Lui în trup prin cuvintele: „Pogorî-se-va ca ploaia pe lână și ca picătura ce cade pe pământ” (Ps. 72, 6), pentru că El a intrat în pântecele mumei sale fără a fi fost băgat în seamă și fără vuiet.

Însă toate aceste prevestiri ale înomenirii Sale nu erau încă de ajuns, ci pentru ca El să fie socotit om cu adevărat, s-a supus la toate cele omenești. De aceea nu s-a înfățișat El deodată ca om crescut, ci s-a născut și s-a nutrit de mumă-Sa, a crescut și a sporit, pentru ca prin toate acestea să fie crezută omenirea Lui cea adevărată. Ba încă nu s-a oprit la această dovadă, ci a suferit cu trupul Său toate slăbiciunile firii omenești, a însetat și a flămânzit, a dormit și a ostenit, ba a mers și la cruce și a pătimit atât de mult, pe cât poate vreun om pătimi.

De aceea a căzut de pe fața Lui sudoarea ca picăturile de sânge, pentru aceea s-a întristat și s-a descurajat. Deci, precum El flămânzea și ostenea, dormea și mânca și bea, tot așa și pregeta a muri, și prin aceasta a arătat adevărata Sa omenire; căci dragostea către viață este sădită în firea omenească. Așadar, spre a arăta că trupul, pe care El l-a luat, nu este nălucire, nici părere, de aceea El a pus la iveală înaintea noastră patimile Sale.

Acesta este un temei. Afară de aceasta, pot să vă mai aduc și un altul, care este tot așa de însemnat; care este acesta? Hristos a voit să învețe pe oameni toate faptele cele bune. Iară cine voiește să dea învățătură dreaptă, trebuie să învețe nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte. Aceasta este învățarea cea mai bună. Când cârmaciul stă lângă învățăcelul său, arătându-i cum să țină cârma, unește vorba cu exemplul; el nu numai vorbește, nici numai lucrează, ci le unește amândouă. La fel face și zidarul. Pune pe învățăcelul său lângă sine și îi arată, prin cuvânt și prin faptă, cum trebuie să zidească.

Tot așa fac și ceilalți meșteri, învățarea și exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindcă Hristos a venit ca să ne învețe toate faptele cele bune, de aceea El învăța ce trebuie a face și totodată și El însuși făcea; căci El zice așa: „Cine va face și va învăța așa, acela mare se va chema întru Împărăția cerului” (Mt. 5, 19).

Iată, El voia ca noi să fim smeriți și blânzi, și a învățat aceasta cu cuvintele, însă El a învățat aceasta și prin faptele Sale, căci după ce a zis: „Fericiți cei săraci cu duhul, fericiți cei blânzi” (Mt. 5, 3-4), a arătat prin faptele Sale cum trebuie a împlini această datorie. El a luat fota, s-a încins cu dânsa și a spălat picioarele ucenicilor Săi (In. 13, 4-5). Ce a putut să fie asemenea acestei smerenii?

Așadar, El a învățat această faptă bună nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta. Tot așa a arătat El cu fapta blândețea și păciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste față de sluga arhiereului, dar a zis numai atâta: „De am grăit rău, mărturisește de rău, iară de am grăit bine, de ce Mă bați?” (In. 18, 23).

El a poruncit a ne ruga pentru vrăjmași, dar iarăși ne-a învățat și aceasta prin faptele sale. Căci când spânzura pe cruce, a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Lc. 23, 34). Așadar, precum El ne-a poruncit nouă să ne rugăm pentru vrăjmași, așa s-a rugat și El însuși, măcar că și fără de aceasta El putea să-i ierte, prin propria Sa putere.

Iarăși a poruncit El să facem bine celor ce ne urăsc, să binecuvântăm pe cei ce ne clevetesc. Și aceasta a făcut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, măcar că ei îl huleau, ca și cum ar fi El însuși cuprins de demon. El grămădea binefacerile asupra prigonitorilor Săi și a introdus în Împărăția cerului pe cei ce au voit să-L răstignească. Mai departe zice El către ucenicii Săi: „Să nu purtați la brâiele voastre nici aur, nici argint, nici aramă” (Mt. 10, 9); și El a împlinit și aceasta, precum singur zice despre Sine: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi, iară Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul” (Mt. 8, 20).

El ne-a învățat și cum să ne rugăm. Apostolii au zis către Dânsul: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc. 11, 1); și de aceea El Însuși se ruga, pentru Ca ei să învețe de la Dânsul a se ruga. El însă trebuia să le arate lor nu numai că trebuia a se ruga, ci încă și cum să se roage. De aceea, El le-a dat și formula rugăciunii: „Tatăl nostru, carele ești în ceruri” și celelalte.

Fiindcă El ne-a poruncit a ne ruga: „și nu ne duce în ispită”, adică în primejdie, ne învață aceasta însuși și cu fapta, când zice: „Părinte de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”, prin care învață pe toți credincioșii a nu se arunca singuri în primejdii, ci a aștepta năpădirea vrăjmașilor, iar atunci a arăta toată bărbăția. Ei nu trebuie a se grăbi înșiși și a se expune primejdiei.

Așadar, fiindcă El voia să învețe pe ucenicii Săi a se ruga, se roagă și El însuși, după firea Sa cea omenească, nu însă după cea dumnezeiească. Iară ca om s-a rugat El, pentru ca să ne învețe că trebuie să ne rugăm pentru izbăvirea noastră din primejdii. Iară dacă izbăvirea noastră va fi cu neputință, atunci să respectăm hotărârea cea dumnezeiească. De aceea a zis El: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu”.

Aceasta nu trebuie a se înțelege ca și cum El ar avea altă voință decât Tatăl; și cuvintele acestea trebuie să fie învățătură pentru oameni, ca ei, chiar când sunt în necaz și în primejdie, când tremură și nu le place a muri, totuși trebuie să supună voința lor voinței Lui Dumnezeu.

Pavel știa aceasta și a și împlinit-o. El a rugat pe Domnul ca să depărteze ispitele de la dânsul și a zis: „De trei ori pe Domnul am rugat” (II Cor. 12, 8), dar fiindcă aceasta nu era voia Domnului, el a adăugat: „de aceea binevoiesc întru neputință, în nevoi și în prigonire” (II Cor: 12, 10). Voiesc să vă spun aceasta mai lămurit.

Pavel era înconjurat de multe primejdii și s-a rugat ca să se mântuiască de dânsele. Dar a auzit cum Dumnezeu i-a zis: „Destul îți este harul Meu, că puterea Mea întru neputințe se săvârșește” (II Cor. 11, 9); și după aceea el a știut care era voia lui Dumnezeu, supunându-și voia sa voii lui Dumnezeu.

Așadar, Hristos amândouă acestea ne-a învățat prin rugăciunea Sa, să nu ne aruncăm înșine în primejdii, ci să ne rugăm pentru depărtarea primejdiei. Dacă ea totuși ne-a ajuns, să o întâmpinăm cu bărbăție și cu răbdare și să supunem voința noastră voinței lui Dumnezeu. Deci, știind noi acestea, să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită: iară dacă am căzut în ea, să cerem de la Dumnezeu răbdare și putere și totdeauna să supunem voința noastră voinței Lui.

Atunci vom petrece viața aceasta de acum în liniște și vom dobândi bunătățile cele viitoare; cărora fie să ne învrednicim prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, acum și pururea și în vecii vecilor ! Amin.

Foto Credit: Basilica.ro

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente