Înspre asfințitul zilei de Vinerea Paștilor din anul Domnului 418, în catedrala de piatră dacică și cărămidă romană a Sfântului Niceta din Remesiana, era mult popor de credincioși, dimpreună cu cete de cântăreți și cântărețe, împrejurul bătrânului episcop daco-roman, care ședea adâncit pe gânduri în tronul lui arhieresc din lemn de stejar. De ani și ani, ba chiar de zeci de ani, îi învățase pe credincioșii daco-romani, până la Naisus și până înspre Aquae, Romuliana și Bononia, calea lui Dumnezeu, după Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, în limba latină vulgară sau populară, și în deplin consens și comuniune cu ceilalți episcopi ortodocși niceeni de la Sirmium și Sigindunum, Viminacium și Horreum Margi și Sardica.
Trecuseră mai bine de 100 de ani de la viziunea Sfântului Împărat Constantin cel Mare de la Pons Milvius și de la edictul eliberator de la Mediolanum din anul 313. Duhul sinoadelor ecumenice de la Niceea din 325 și de la Constantinopol din 381 prinse rădăcini de foc și de neclintit în cetatea și în eparhia daco-romană de Remesiana. În acea zi sfântă de Vinerea Patimilor, în vreme ce soborul de preoți și diaconi slujea Prohodul Domnului și după ce se citiseră cu o seară înainte cele douăsprezece Evanghelii ale Patimilor, bătrânul Episcop Niceta se adânci, parcă mai mult ca altădată, în propriile-i gânduri, cugetări, rugăciuni, amintiri și răscoliri. Își aduse aminte cu evlavie de părinții și strămoșii săi creștini, care odihneau în pământul Remesianei, de copilăria sa, de hirotonia întru diacon, preot și mai apoi arhiereu, de prietenia sa cu Sfântul Paulin de Nola și de cele dintâi întâlniri cu creștinii daco-romani de dincolo de Danubius, de la Drobeta, Dierna, Ad Mediam, Tibiscus și chiar Ulpia Traiana. Simțea că puterile i se sfârșesc și nu peste multă vreme își va da și el duhul în mâinile Părintelui ceresc, lăsându-și eparhia în purtarea de grijă a Păstorului cel Bun. Își aduse aminte de ceasul inspirației imnului „Te Deum laudamus”, din acea zi sfântă și unică a cugetării lui și adâncirii gândului smerit și înalt în cântarea cerească a serafimilor din templu (Isaia 6, 3), a îngerilor de la Betleem (Luca 2, 13-14) și a celor patru făpturi vii, pline de ochi de heruvim, de dinaintea tronului Dumnezeirii (Apocalipsa 4, 6-8). Toate aceste flori de gânduri, trăiri și simțiri duhovnicești, Sfântul Niceta le adună într-un mănunchi de „cuvinte de nespus” (II Corinteni 12, 4), pe care începuse să le traducă în dalbele flori ale celor dintâi colinde daco-romane sau străromâne, în care contemplă, într-o străfulgerare „aurul, tămâia și smirna” magilor (Matei 2, 11) de acum mai bine de patru veacuri, rânduite și ascunse simbolic sub piciorul Sfintei Mese a tainicei catedrale a mântuirii neamului daco-roman de pretutindeni.
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
