Părintele Petru Marcel Suciu, slujitor în Hunedoara, şi-a prezentat povestea de viaţă în emisiunea „Cu nume și prenume din Hunedoara”, transmisă pe canalul de YouTube al postului local Independent TV.
Electrician de mină
El a relatat că a lucrat ca electrician de mină, urmând cumva la început profesia părinţilor săi. „Tata a lucrat la mină şi aşa am ajuns în Valea Jiului. Tata a fost maistru miner, mama centralistă la mină, şi amândoi au ieşit la pensie”.
Nu erau opţiuni de a avea altă carieră la vremea respectivă, mărturiseşte el. „Dacă voiai să fii cu părinţii, nu prea aveai opţiuni. Nu te încânta profesia. Şi atunci, ca şi acum, fiecare se gândea cum să scape de acolo”.
Şcoala Gimnazială şi Liceul le-a făcut la Vulcan. „Din clasele 11-12, noi ştiam ce este mina. Făceam practică pe teren. În a 9-a şi a 10-a învăţam la şcoală în atelier”.
Revoluţia l-a prins în armată şi a fost eliberat un an mai târziu. Întrucât exista un contract între liceu şi mină, s-a angajat.
Prima zi
Părintele îşi aminteşte că, deşi angajat, „nu intrai de la început în mină”. „Era o perioadă de instructaj, însuşire a normelor de protecţie a muncii. Apoi, urma efectiv un fel de testare şi în subteran. „Nu erai încadrat din prima ca electrician. Trebuia să treci prin toate punctele de lucru care îi privesc pe electricieni. La suprafaţă este un atelier electric cu mai multe compartimente. Stagiile puteau dura „mai mult sau mai puţin”.
El a lucrat la suprafaţă o bună perioadă de timp, pentru că nu exista suficient personal la motoare. „Orice motor care intra în mină trebuia verificat, pentru că minele din Valea Jiului sunt grizutoase, sunt mine unde toate utilajele electrice respectă nişte norme de protecţie foarte înalte, pentru că gazul ăsta grizu, amestec de metan cu cărbune, la o anumită concentraţie se poate aprinde. Şi atunci toate utilajele electrice pot face scântei. Şi ca să fie protejate de scântei ele sunt îmbrăcate în nişte carcase. Utilajele care urmau să intre în mină erau verificate, primeau un certificat de conformitate şi apoi erau introduse în mină”.
5 ani, 9 luni şi 11 zile
Aceasta este perioada lucrată în mină de Părintele Petru Marcel Suciu. Dintre care 3 ani în schimbul 1 într-o anumită echipă.
Cum era de aşteptat, activitatea minieră nu este una lipsită de pericole. Părintele a rememorat câteva experienţe, care îi puteau fi fatale.
„Am prins un cutremur în mină şi a trebuit să ieşim prin scările de la puţ. E o experienţă terifiantă şi pentru cei care lucrează de multă vreme; am prins şi foc în mină”.
„Puţul e spaţiul pe unde circulă lifturile. Pe lângă acesta, într-o parte e un spaţiu auxiliar. În caz de urgenţă să poţi ieşi pe acolo. Din 3 în 3 metri sunt platforme şi între ele sunt scări. Tot acolo sunt şi cablurile electrice, de telefonie, ţevile de apă, de aer comprimat. Puţurile sunt foarte vechi. După multă vreme ţevile mai curg, plouă de sus, scările de metal ruginesc, scările de lemn putrezesc. Între scări şi golul de lângă e o plasă, dar aceasta rugineşte”.
Un alt pericol în mină e reprezentat de benzile de cauciuc care transportă cărbunele. „Se mai prind de tamburi şi se face fum, care e toxic”.
„…Puţul 6, unde trebuia să fac revizia, era la vreo 3 km de puţul 10 şi mergeam singur prin subteran”, îşi mai aminteşte Părintele, care a spus că la un moment dat i-a sărit o bucată mare de metal direct în picior.
Ca urmare a acestor situaţii de risc imprevizibile, au murit mulţi mineri în timpul în care a activat Părintele Suciu. „Am pierdut mulţi ortaci; la ultima explozie un văr; sunt colegi care astăzi trăiesc, pentru că au făcut schimb cu alţi colegi…”.
De la mină la haina preoţească
Părintele a fost întrebat cum s-a produs schimbarea interioară care l-a determinat să se îndrepte spre preoţie.
Senin, a mărturisit că au fost mai mulţi factori importanţi şi a început să vorbească despre fiecare.
„Am avut un accident de maşină. Nu conduceam eu. Aveam 23 de ani. Cumva, lucrurile s-au zdruncinat atunci”.
Întrucât reuşise să avanseze profesional, supraveghea şi intervenea în caz de vreo defecţiune pe partea electrică, a avut mai mult timp, pe care l-a dedicat lecturii.
„Am citit mult. Am început să merg la biserică. Colegii au văzut schimbarea asta. Când am intrat pe schimburi, aveam mai multă vreme de citit. Am citit mai ales literatură teologică. Chiar m-am trezit cu părintele paroh acasă să iau nişte ore să predau religia”.
„Apoi, am vrut să dau la teologie. Aveam 26 de ani. Nu aveam gânduri de căsătorie. Mergeam la mănăstiri prin Moldova, am fost şi cu bicicleta. Mama se speriase, credea că mă călugăresc. Aveam şi gânduri de călugărie, dar nu eram decis”.
„Mama a zis să dau la teologie şi apoi să mai văd. Şi a avut dreptate. După ce am intrat la teologie, în anul 2 m-am căsătorit”.
Părintele povesteşte cu umor ce a fost întrebat şi ce a răspuns la testul psihologic susţinut la admiterea la teologie.
„M-au întrebat cine m-a determinat să merg la teologie şi le-am răspuns: mama m-a trimis la teologie”.
„Am intrat cu bursă, am avut bursă în toţi anii, apoi am urmat cursurile de masterat, acum sunt şi la doctorat”, mai spune el.
Profesor de religie şi preot
Părintele, care a precizat că a păstrat legătura cu zona de minerit, are şi acum cunoştinţe care lucrează acolo, a plecat de la mină în 1995.
După admiterea la teologie, a dat examen de titularizare la religie. „Am ales să predau la Liceul de informatică din Petroşani”.
„După un an, a venit propunerea din partea Arhiepiscopului Timotei de a mă hirotoni în Parohia Vulcan, tocmai în parohia unde slujea preotul care a venit să-mi propună să mă duc la teologie”.
„Arhiepiscopul Timotei m-a hirotonit, am renunţat la catedra de religie, am slujit în Vulcan 10 ani de zile”, mărturiseşte Părintele.
”Ce facem cu oamenii?!
Cu un sentiment de nostalgie după activitatea de odinioară, în ultima parte a interviului Părintele trage un semnal de alarmă în privinţa angajaţilor din mine.
„Minele nu sunt rentabile nicăieri în lume, dar ele sunt considerate obiective strategice. Peste tot minele sunt subvenţionate. Dar, într-adevăr, unele sunt mai rentabile decât altele”.
„N-am auzit de programe de recalificare a oamenilor care lucrează în mine. Închidem minele, dar ce facem cu oamenii?!”, întreabă clericul.
Cu toate acestea, el încheie într-o notă optimistă:
„Niciodată nu trebuie să deznădăjduim!”.
Foto credit: Facebook / Petru Marcel Suciu
Abonează-te la newsletter şi fii la curent cu noutăţile!
Vă mulțumim că citiți Basilica.ro.
