Crăciunul ca odinioară, în Bucovina

În fiecare an, la ceas târziu de decembrie, copilul din noi retrăiește, cu aceeași intensitate, minunea Nașterii Domnului. E momentul magic în care ne amintim de colinde, de febrila stare de așteptare din preajma sărbătorii, de mirosul de cozonac și mere coapte, de povestea venirii pe lume a Pruncului Sfânt, pe care bunica ne-o spunea aproape în taină, de casele învelite cu grijă de neaua pufoasă și de Crăciunul sărbătorit așa cum se cuvine în satul în care am copilărit. Am putea retrăi un astfel de Crăciun și astăzi, în Bucovina, acolo unde sărbătoarea se așteaptă și acum în liniște, cu credință, cu bucate simple, cu tradiții ce nu s-au schimbat de veacuri, într-un décor de iarnă pe care numai Dumnezeu l-a putut închipui atât de frumos.

Cine a spus că Bucovina-i un ținut de basm n-a greșit deloc. E suficient, pentru a te convinge, să ajungi într-un sat bucovinean în buza iernii. Aici, omătul nu se sfiește, ca la câmpie, să își așeze, molatic, fulgii în nămeți ce ajung până la streașină. Totul e acoperit de neaua albă, de parcă de acolo, din ceruri, un pictor desăvârșit a trasat cu atenție tușe imaculate, grijuliu, ca nimic să nu rămână neatins de minunea iernii.

Un astfel de tablou am găsit în prag de Crăciun și la Botuș, o veche așezare bucovineană, întemeiată pe malurile Moldovei și străjuită, de-o parte și de alta, de Obcinele Feredeului. Zăpadă cât vezi cu ochii, oameni rumeni în obraji, încotoșmănați bine, după obiceiul muntenilor, copii veseli pe uliță, sănii cu cai strașnici trecând prin fața porților, totul într-o stare de liniște, de împăcare, de cumințenie, dată de așteptarea sărbătorii celei mari, cum doar în inima Bucovinei poți vedea.

Botuș e unul dintre cele șapte sate ale comunei Fundu Moldovei, o zonă renumită pentru tradițiile și obiceiurile păstrate intacte de sute de ani.

Oamenii trăiesc în ritmul firesc, al locului, după cum ‘au prins’ de la bunici și străbunici. Bucatele se fac la fel ca în urmă cu un veac, pâinea de casă e pâine de casă, iar rânduiala, în familie, se ține ca odinioară. Pentru că, în Bucovina, în fiecare casă trăiesc măcar trei generații: bunici, părinți și nepoți. Așa că zestrea de tradiții și obiceiuri nu-i chip să se piardă.

‘La noi, bucatele-s aceleași ca de demult’

Pe mătușa Rodica Țâmpău am găsit-o trebăluind prin casă. Numai ce scosese din cuptor tăvița de pâine. Că așa obișnuiește să facă ea, de când se știe: în fiecare dimineață, pâine proaspătă. Încă-i post și de dulce nu se mănâncă, așa că ne oferă pâine rumenă și măsline. Are un chip blând, luminos și mă duce cu gândul la bunica. Se mișcă repede prin mica bucătărie, încălzită strașnic cu butuci de brad, în timp ce ne povestește ce mai are de făcut pentru Crăciun. A crescut patru băieți, acum are 10 nepoți și două strănepoate și pe toți i-a învățat să respecte cu sfințenie tradiția.

Buna rânduială domnește peste tot: în casă, în felul cântărit în care povestește, în rețetele pe care ni le spune pe de rost. ‘La noi bucatele-s aceleași ca demult. De la părinții noștri am prins obiceiurile. După ce tăiem porcul, alegem carnea, punem aparte pentru cârnați, pentru piști, pentru tobă. Și cârnații, și carnea noi o afumăm, dar nu prea mult, cât să prindă gust. Pe urmă le luăm de la fum și le păstrăm toată iarna; stau foarte bine’, ne lămurește mătușica, în vârstă de 73 de ani.

Apoi, pe îndelete, ne destăinuie care-i meșteșugul după care se prepară carnea de porc la ea în casă. Că nu-i Crăciun fără astfel de bucate pe masă. ‘Eu cârnații îi fac așa: macin carnea, fac mujdei de usturoi, pun piper, sare, oleacă de praprikă dulce, ca să le deie culoare. Apoi îi pun la fum. Pentru piști fierb carnea și, separat, orezul. După ce se răcește, dau carnea prin mașină, o amestec cu orezul, piper, sare. Înainte de toate, însă, pregătesc mațele. Le spăl foarte bine, le răzuiesc bine și ies așa subțiri, ca papirul (n.r. – ca hârtia). Apoi umplu cu umplutura de piști, iar capetele le leg binișor cu ață și le pun iar la fiert 10 minute’, ne explică mătușa Rodica.

După ce termină cu preparatul cărnii, bătrânica o să facă și ceva dulce: pampuști (n.r. – un fel de gogoși), pentru colindători și nelipsitul cozonac. ‘Fac cozonaci, cu mac, cu nucă și pampuști. Astea se fac tot dintr-un fel de aluat ca de cozonac: se întinde o foaie, se taie forme cu gura paharului, se lasă la crescut și apoi se prăjesc în ulei încins. Astea-s obligatorii de Crăciun; colindătorii întotdeauna abia așteaptă să ajungă la noi, că știu că aici găsesc pampuști calde’, spune mătușa zâmbind.

‘Copiilor le sclipesc ochii de bucurie, când merg cu colinda’

În satele comunei Fundu Moldovei Ajunul e ziua emoțiilor și-a colindelor. Colindă și copiii mici, și cei mai mărișori, uneori și tinerii, ba chiar și cei mai în vârstă, care-și aduc aminte, astfel, de copilăria lor.

De altfel, întreaga zonă e cunoscută în mod special pentru tradițiile legate de sărbătorile de iarnă, atât cele specifice Crăciunului, cât și Anului Nou.

În comună există un ansamblu de dansatori, ‘Arcanul’, renumit în întreaga țară pentru repertoriul autentic, pentru port, pentru acuratețea cu care interpretează dansurile populare. ‘Copiilor le sclipesc ochii de bucurie, când merg cu colinda. Simt o emoție deosebită. Strigă la poartă: ‘Primiți cu colinda?’. Și, dacă ai spus ‘Da’, colindă cu atâta sete, încât parcă-ți transmit și ție o stare specială. Copiii au o bucurie lăuntrică nemăsurat de mare, mai mare decât o pot manifesta fizic. Îmi aduc aminte, de câte ori îi văd, de mine copil. Încă nu știam a zice bine Tatăl nostru, eram mic, înainte să merg la școală, și voiam să merg cu colinda. Și tata mi-a spus că lelea Rozalia, o vecină, o să mă pună să zic și Tatăl nostru, când mă duc s-o colind și dacă nu-l știu, n-o să-mi dea colac. Și-așa de mult mi-o plăcut și mi-am dorit să mă duc să colind și eu, cu ceilalți copii, încât am învățat și rugăciunea bine’, își amintește moș Dorin Cocârță, de 75 de ani, de loc din satul Colacu, cel mai în vârstă dansator de la Fundu Moldovei, instructor și fondator al Ansamblului ‘Arcanul’.

Carnea și cârnații se afumă cu lemn de mesteacăn

Aceeași atmosferă de pregătire a sărbătorii, aceeași bunătate și aceeași simplitate în toate am găsit și în casa Ionicăi Lițu, nana Nica, cum o știe tot satul. Locuiește, alături de băiat, noră și cei doi nepoți, Ștefănel și Verginel, într-o căsuță ca desprinsă din povești, veche de 160 de ani, așa cum se făceau odată ‘cășile’ în Fundu Moldovei. ‘Suntem a cincea generație care stăm în casa asta’, ne ghicește întrebarea nana Nica, în timp ce ne poftește să intrăm în cerdacul larg, de lemn.

În familia nanei Nica lucrurile sunt rânduite așa de când se știe. Așa a apucat ea, în casa părinților, așa i-a învățat și ea pe copii și acum pe nepoți să aștepte și să prăznuiască Crăciunul. ‘La noi în casă se postește dintotdeauna tot Postul Crăciunului. Nu se prepară mâncare de frupt deloc. Așa ne-au învățat părinții de mici. Fără ‘Doamne-ajută!’ și fără să facem Sfânta Cruce, noi de-acasă n-am plecat’, ne explică femeia.

Tocmai fiindcă e post și oamenii locului nu se abat de la regulile sale, în Botuș, porcii încep a se tăia cam cu două săptămâni înainte de Crăciun, dar nu miercurea sau vinerea. De trebușoara asta se ocupă măcelarul satului, nu așa, oricine, pentru că e singurul care știe rostul și rânduiala în tranșatul și pregătitul cărnii. Chiar dacă taie porcul, nimeni din gospodărie nu gustă din carnea felurit pregătită până în ziua de Crăciun, când întreaga familie se întoarce de la biserică. După ce ne-a lămurit în privința asta, nana Nica continuă să ne povestească despre cum se prepară bucatele tradiționale bucovinene:

‘Din carnea de porc se prepară tot felul de bunătăți: carne la covată, cu sare, chișcă cu ficat, chișcă cu orez, tobă, kraizer sau slănină paprikată, cum îi spunem noi aici, cârnați. Cârnații se fac în mai multe feluri: ori cu carne tocată mai măruntă sau mai mare, cu bucățele de slănină. Cine vrea să aibă carnea mai mărișoară în cârnați, o toacă pe un fund de lemn cu un toporaș, apoi o amestecă cu sare, cu usturoi, cu piper și o lucrează mult cu mâna, o frământă. Apoi, după ce se umplu, cârnații se pun repejor la fum. Că n-au voie să stea în covată deloc, ce să mai vorbim de a doua zi; trebuie puși la fum cât mai repede, că altfel se înăcresc. În afumătoare afumăm numai cu lemne de mesteacăn, care dau un miros deosebit’, explică femeia.

Plăcinte cu brânză iute și malai negru, specialități bucovinene de Crăciun

Prepararea bucatelor e în toi abia cu o zi înainte de Crăciun, când ulițele satului se umplu de miresme care de care mai îmbietoare. Atunci, gospodinele se întrec în a face tot ce au deprins din vechime că nu trebuie să lipsească de pe masă în prima zi a sărbătorii. ‘Cu o zi înaintea Crăciunului facem galuști, tighir (un fel de drob), friptură de porc prăjită, zamă cu carne afumată și tăiței de casă, pâine coaptă la cuptior (noi îi zicem colac), cozonac cu mac și cu nucă. Apoi, vin la rând prăjiturile tradiționale: malai negru (un fel de chec foarte închis la culoare) și plăcintă cu brânză iute (foarte sărată, adică). Se face un fel de aluat ca de cozonac și se umple cu făină de porumb și cu brânză iute, apoi se fac plăcințele poale-n brâu. Și aieste plăcinte se mănâncă cu lapte acru în ziua de Crăciun’, spune nana Nica.

Prima masă îmbelșugată o să aibă loc abia în prima zi de Crăciun, după ce postul se va fi terminat, când gospodinele de la Fundu Moldovei o să pună pe masă tot ce au pregătit. ‘După ce ne-om întoarce de la biserică, o să tai din toate aceste preparate câte puțin, o să pun galuști, zama cu carne afumată și cu tăiței de casă și o să stăm cu toții la masă’, completează nana.

Ajunul, ziua colindelor

În Bucovina, înainte de toate, Crăciunul înseamnă colindă, căci nimic nu vestește mai frumos și mai curat sărbătoarea decât această cântare, care, prin tonalitate și mesaj, se constituie într-un miracol.

În toate satele comunei Fundu Moldovei mersul la colindat e în firescul fiecărui Crăciun. De fapt, altfel nu se poate închipui sărbătoarea. ‘Ce frumos îi să te duci cu colinda! Parcă simți așa, în suflet, că trăiești sărbătoarea Crăciunului’, crede nana Nica Lițu.

Colindele, cântate de glasurile cristaline ale celor mici, când ziua se îngână cu noaptea, în Ajun de Crăciun, sub ferestrele cu flori de gheață, sunt aceleași de sute de ani. ‘Vin copiii cu mare bucurie la colindat. Noi îi primim cu daruri, cu bani, cu pampuști. Ce colinde cântam noi, când eram copii, acelea le cântă și ei acum. Toate s-au păstrat’, spune mătușa Rodica Țâmpău.

‘La noi există numai colinde cu caracter religios. Cea mai cunoscută și întâlnită este colinda ‘O, ce veste minunată’. Copiii se adună în mici cete de colindători, fac repetiții, au un repertoriu și în Ajun trec pe la casele gospodarilor să vestească Nașterea Domnului’, explică prof. Filon Lucău, un pasionat al culturii populare locale și zonale, fost profesor de limba și literatura română la școala din Botuș. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 23 decembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente