Sub numele Sfântului Ciprian ne-a parvenit o corespondență ale cărei scrisori datează toate din timpul episcopatului său. El a fost ales Episcop de Cartagina în anul 248 și a murit ca martir în anul 258, pe 14 septembrie.
Corespondența nu conține deloc scrisori cu caracter personal sau familiar. Toate sunt oficiale. Ele tratează tema unității Bisericii văzută în perspectiva reprimirii în Biserică a celor care evitaseră persecuția sacrificând zeilor. Ascultarea de episcop, ca păstrător și responsabil de învățătura de credință, este una dintre condițiile cerute credincioșilor pentru a nu cădea în schismă.
Ierarhul Ciprian i-a urmat pe scaunul episcopal lui Donatus și, în ciuda opoziției înverșunate a câtorva clerici, el a fost dus de către poporul creștin la cea mai înaltă treaptă eclesiastică fără a rămâne prea mult timp în celelalte două trepte, preoție și diaconat, și aceasta, fără îndoială, la puțin timp după convertirea și botezul său.
El datora acest succes calităților sale personale, culturii sale (era orator, după spusele Sfântului Ieronim), notorietății sale (provenea dintr-o familie bogată și influentă). Cartagina era atunci un oraș prosper și renumit. Era capitala Africii proconsulare, provincie veche, puternic romanizată. Era totodată metropola Africii de Nord. Se știe din această corespondență că episcopul de Cartagina, Agrippinus, deja adunase și prezidase cu câteva decenii mai înainte un mare conciliu african. Faima lui Ciprian se întindea mult dincolo de granițele Africii de Nord.
Din corespondența Sfântului Ciprian ni s-au păstrat 65 de scrisori scrise de el însuși, 12 scrisori venind din partea corespondenților săi, în mare parte episcopi, și alte patru scrisori care nu-l au pe episcop nici ca destinatar, nici ca autor.
Această corespondență nu conține deloc scrisori cu caracter personal sau familiar. Toate sunt oficiale. Nici una din ele nu este datată. Se ridică întrebarea: pentru ce s-au păstrat aceste scrisori?
Episcopul Cartaginei scria pentru a fi citit de un public mult mai larg decât destinatarii scrisorilor sale. Cum era obiceiul în Antichitate, cea mai mare parte a scrisorilor era destinată lecturii publice, ceea ce a contribuit la difuzarea lor. Știm că episcopul însuși își alcătuia dosare cu scrisori, admițând reproducerea și difuzarea lor.
De ce nu toate scrisorile au fost păstrate? Se poate invoca, fără riscul de a greși, că au existat pierderi în cursul transmiterii lor, dar o selecție a acestora a fost operată la început. Absența scrisorilor familiare și fără îndoială a unor scrisori cu caracter oficial se explică printr-o alegere deliberată operată mai întâi de Sfântul Ciprian, apoi de Bisericile cu care el corespondase. Au fost așadar păstrate scrisorile care interesau viața Bisericii.
Se întâmpla însă, și aceasta de mai multe ori, ca o scrisoare să fie distrusă. Se cunosc cazuri de distrugere voluntară. Ciprian spune el însuși că a făcut să dispară scrisoarea în care Novațian, falsul episcop al Romei, anunța alegerea sa. Este de asemenea foarte ciudat că în dosarul scrisorilor despre botezul ereticilor nu figurează nici una dintre scrisorile pe care episcopul Romei, Ștefan, i le-a adresat colegului său cartaginez cu care era în dezacord. Împotriva lui Ciprian, care voia ca ereticii care doreau să revină la Biserică să se boteze încă o dată, Ștefan proclama unicitatea botezului, aceasta fiind și învățătura Bisericii.
Se pune întrebarea: de ce episcopul Ciprian, autor de tratate probabil născute cea mai mare parte din omiliile sale, a recurs la acest gen epistolar în cadrul funcției sale pastorale? Răspunsul îl vom afla mai jos.
Aflat în exil, ierarhul comunică cu Biserica sa prin scrisori
Deși corespondența lui Ciprian este prima corespondență creștină de limbă latină care ne-a parvenit, ea se înscrie într-o tradiție epistolară deja bine stabilită în creștinism. În zona greacă, precedentele nu lipsesc și se întâmplă ca în scrisorile sale episcopul Cartaginei să se prezinte ca un continuator al Sfântului Apostol Pavel.
La sfârșitul lui martie, începutul lui aprilie 250, la Cartagina s-a organizat o mare manifestare la care trebuiau să participe toți locuitorii orașului pentru a aduce sacrificii zeilor Romei, conform unui edict publicat de împăratul Deciu. Temându-se să agraveze prin prezența sa ostilitatea mulțimii ușor manipulate contra creștinilor, Ciprian a părăsit orașul. De la retragerea sa, unde va rămâne până după Paștile anului 251, el comunică cu păstoriții săi prin scrisori.
La Roma, în acest timp, preoțimea conducea comunitatea. Efectiv, edictul lui Deciu a fost aplicat la Roma câteva luni mai devreme decât la Cartagina și episcopul Fabian a murit ca martir în temnița orașului la 21 ianuarie. Preoți și diaconi vor asigura suplinirea până la alegerea lui Corneliu, în primăvara lui 251. Aflând că Ciprian a părăsit Cartagina, preoțimea romană a trimis un lung mesaj episcopului, în care îl acuză de fugă în timpul persecuției și-i consideră pe preoții cartaginezi ca înlocuitori ai lui Ciprian.
Scrisoarea lor, nu se știe cum, a fost adusă lui Ciprian în exilul unde se afla. Scrisoarea nr. 20 este datată aproximativ iulie 250 și considerată ca răspuns la acest mesaj care nu îi era destinat.
El justifică în această scrisoare comportamentul de la plecarea sa; el nu a abandonat turma sa cuvântătoare, ci a continuat să o păstorească. Pentru a convinge de acest lucru, el atașează curierului său un număr de 13 scrisori pe care le-a compus pentru credincioșii săi, însoțindu-l de un scurt comentariu.
În unele scrisori, episcopul deleagă funcția de conducere clerului său, cum era obiceiul în caz de absență, totodată ghidându-i prin povețele sale. În altele adresează felicitări, încurajări și învățături despre martiriu celor care au fost opriți de la mărturisirea credinței lor. Exilați sau eliberați, mulți din acești mărturisitori s-au purtat urât și Ciprian i-a criticat ferm în scrisoarea nr. 13.
Scrisoarea 11 este o invitație presantă la rugăciune făcută întregii comunități pentru ca persecuția să înceteze: „Ceea ce am făcut, vi le-am spus în cele treisprezece scrisori pe care le-am expediat în funcție de împrejurări. În aceste scrisori, povețe adresate clerului, îndemnuri făcute mărturisitorilor, reproșuri aduse exilaților când aceasta a fost necesar, mesaj adresat adunării frățietății pentru a o convinge să implore mila lui Dumnezeu nu au lipsit din partea noastră, cel puțin în măsura în care, în respectul regulei credinței și a fricii de Dumnezeu, mijloacele noastre modeste, sub inspirația Domnului au putut să se silească pentru aceasta”.
Dar în aprilie 250, odată cu sosirea la Cartagina a proconsulului, persecuția a devenit mult mai dură. A fost fixată o dată la care toți locuitorii trebuiau să fie prezenți pentru a sacrifica zeilor păgâni. Creștinii care au refuzat au fost aruncați în închisoare, în condiții mult mai inumane decât predecesorii lor, așteptând judecarea lor de proconsul. Au fost interogați și torturați. Unul dintre ei, Mappalicus, a murit în 17 aprilie 250. Alții nu au putut rezista de foame, de sete, de căldură și de boală. Episcopul le trimite scrisoarea nr. 10, elogiu înflăcărat și expozeu teologic despre martiriu, socotit o luptă alături de Hristos care se înscrie în lupta lui Dumnezeu contra diavolului.
„Și când veniră chinurile, cu care frații noștri au fost chinuiți deja sau cu care au fost ținuți în închisoare pentru a fi chinuiți, cuvintele noastre au ajuns până la ei pentru a-i întări și pentru a-i odihni.”
Lapsii și martirii
Mulți creștini se supuseseră edictului și primiseră din partea autorităților romane un atestat că sacrificaseră zeilor. Alții crezură că nu trădau cu nimic credința lor mituind pe cei care aveau sarcina de a elibera „bilete de sacrificiu”. Pentru episcopul lor, unii ca și ceilalți sunt considerați ca apostați, ei au săvârșit un păcat iremisibil, ceea ce îi exclude din Biserică. Ei fiind numiți lapsi, adică „căzuți”. În același timp (și intransigența Bisericii africane s-a mai îndulcit cu siguranță), exista posibilitatea iertării, cu condiția de a intra în categoria penitenților puși la ușa Bisericii până când vor îndeplini o adevărată penitență în timpul impus de episcop, care consta din rugăciune, post, șederea în picioare și fapte bune.
Dar mulți nu vrură să se supună acestui tratament și se întoarseră către mărturisitori, viitorii martiri pentru a obține de la aceștia niște „bilete de pace” (libelli pacis). Se credea efectiv că martirii, de vreme ce sunt primiți dintr-odată în ceruri și destinați să participe la judecata din urmă alături de Hristos, puteau încă de aici să ierte toate păcatele.
Episcopul îi cinstea prea mult pe martiri și pe mărturisitori ca să nu-i menajeze, dar în scrisoarea nr. 15 el le reamintește ferm regula penitențială, legea evanghelică după spusa lui și denunță ceea ce s-ar putea chema „traficul cu indulgențe”.
„De asemenea, aflând că cei care și-au murdărit mâinile și buzele lor prin sacrilegiu și nu și-au pătat conștiința lor prin certificate mincinoase, agresează pe martiri în orice loc și recurg la rugăminți deplasate și amabile pe lângă mărturisitori pentru a-i corupe astfel încât, fără discernământ, fără un examen prealabil al fiecărui caz, sunt eliberate în fiecare zi mii de bilete, contrar legii lui Hristos, atunci eu am compus o scrisoare pentru a aduce pe martiri și pe mărturisitori, prin povețele mele, atât cât pot, la învățătura Domnului”.
Aceasta era activitatea episcopului aflat în exil între lunile aprilie-iunie 250. Până la sfârșitul lui aprilie 251, când el va putea reveni în final la Cartagina, Ciprian se va strădui întotdeauna prin intermediul scrisului să ridice Biserica sa decimată de persecuție și roasă în interior de schisma preoților favorabili reintegrării imediate a lapsilor.
El va umple golurile lăsate în clerul său de schismatici, admițând spre hirotonie din rândul oamenilor simpli un număr de candidați.
(Traducere din franceză de Augustin Păunoiu, după „La correspondance de Saint Cyprien, Simone Deléani”, Université Paris-X-Nanterre, Connaissance des Peres de l’Eglise, nr. 107, Lettres monastiques, sept. 2007)
Corespondența, mesaj al spiritualității creștine
Toate scrisorile care ne-au parvenit de la episcopul Ciprian nu sunt culegeri de măsuri și de reguli, însoțite de justificarea lor.
Găsim în corespondența marelui ierarh african scrisori de laudă și de mângâiere adresate mărturisitorilor, un scurt tratat despre Sfânta Euharistie (scrisoarea nr. 63). În ansamblul epistolar transpare de o manieră sau alta profunda spiritualitate a autorului care, fără nici o îndoială, se îngrijește să o împărtășească corespondenților săi și, dincolo de ei, întregii Biserici. El știe că Duhul Sfânt locuiește în slujitorii Săi și, participând prin alegerea sa ca episcop la sfințenia bisericii, posedă această harismă împreună cu mărturisitorii și martirii ei.
Spiritualitatea scrierilor episcopului nu se manifestă doar sub acest aspect, familiar la cei din vechime, dar atât de derutant pentru modernitate. Ea este marcată de pecetea iubirii și a smereniei. Niciodată un episcop roman nu s-ar considera servus (slujitor, sclav) pus de Dumnezeu în fruntea unei comunități creștine. Formula praepositus servus (sclav pus în frunte) care se aplică lui însuși pune într-o altă lumină episcopatul lui Ciprian și corespondența sa. În mod paradoxal, aici este vorba de paradoxul creștin bine definit de Sfântul Pavel, rigoarea, prioritatea acordată disciplinei și ascultarea față de Dumnezeu și față de episcop se conjugă cu dragostea față de Dumnezeu și față de oameni, cu smerenia, cu blândețea, cu răbdarea.
Corespondența conține scrisori unde se exprimă o compasiune adevărată cu privire la frații care suferă din cauza exilului și persecuției. Asprimea judecății episcopului este temperată de blândețea păstorului. Persoana este întotdeauna distinctă de act, vinovatul de greșeala sa. În scrisoarea adresată lui Fidus (scrisoarea nr. 64), episcopul condamnă comportamentul colegului său care, împotriva regulii, a restabilit în funcție un preot care abjurase credința și, pe nedrept, i-a păstrat postul de preot care îi fusese rânduit înainte de persecuție.
O scurtă formulă ca sacramentum unitatis este suficientă pentru a descoperi că unitatea Bisericilor nu ține doar de consensul episcopilor, ci ea este o taină, o taină a unirii inimilor, găsind izvorul său în misterul divin al iubirii trinitare.
Scrisoarea, legătură între comunități
Se poate spune că autorul este pătruns de grija unirii inimilor (concordia) și de unitatea sufletelor (unianimitas) atât în interiorul Bisericii sale, cât și în întreaga (catholica) Biserică, după chipul primei comunități din Ierusalim, după cum mărturisesc Faptele Apostolilor 4, 32: „Iar inima și sufletul celor ce au crezut erau una”. Existența schismelor a aprofundat reflexia episcopului african. La Cartagina, preoții care-i repuseseră pe lapsi în drepturi fără a aștepta decizia episcopului vor forma foarte repede o grupare separată. Biserica Romei, la rândul său, era sfâșiată de schisma lui Novațian. Pentru a rezuma succint gândirea lui Ciprian, asemănătoare în acest punct celei a Sfântului Irineu, unitatea Bisericii se sprijină pe două fundamente:
a) ascultarea de episcop, succesor al Apostolilor, păstrător și responsabil de învățătura de credință și b) consensul episcopilor. Suntem în epoca în care primatul Romei este în parte recunoscut, dar ca un primat de onoare, și nu unul juridic. Scrisorile alcătuite de Sfântul Ciprian au ajutat la edificarea consensului între episcopi, la împăcarea bisericilor locale între ele. Scrisorile permit ierarhului cartaginez de a face să adere la deciziile sale pe episcopii africani al căror primat este. Ciprian constituise un dosar cu scrisori care cuprindeau măsuri provizorii luate pentru reconcilierea lapsilor, dosar care ajunsese la colegul său, Caldonius, și la numeroși episcopi aflați nu numai în Africa, „pentru ca la toți să existe o unitate de acțiune și de gândire conform învățăturilor Domnului”. În această perioadă tulbure, în care schisma va sfâșia multe comunități africane din cauza lapsilor, era urgent să se obțină consensul cel mai larg posibil. Și aceasta atât în comunitatea din Cartagina, cât și în celelalte biserici. Foarte devreme, Ciprian prevăzuse să regleze cazul lapsilor în cadrul unui sinod care să se reunească imediat ce persecuția se va termina și el se va putea reîntoarce în comunitate. Este așadar sigur că la întoarcerea sa după Paștile anului 251 sinodul anunțat s-a reunit. A fost luată decizia de a-i supune pe cei vinovați unei penitențe, a cărei durată ar depinde de gravitatea greșelii; cei care luaseră parte la sacrificii în cinstea zeilor nu erau iertați decât dacă se aflau pe patul de moarte. Doi ani mai târziu, în 253, în fața pericolului unei noi persecuții, sub succesorul lui Decius, Trebonius Gallus, episcopul de Cartagina convoca un nou sinod care hotăra iertarea tuturor lapsilor a căror penitență era efectivă. Deciziile acestor două sinoade au fost aduse la cunoștință celorlalți episcopi. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 31 iulie 2011)
