CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a 15-a după Rusalii „Porunca cea mai mare din Lege” (Matei 22, 35-46)
Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, lumina și viața, opuse întunericului și morții
[…] Cuvântul și lumina au între ele și comunică viața, întrucât Cuvântul și Lumina au între ele iubirea și bunătatea. Cuvântul, ca Fiul lui Dumnezeu, iubește pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, iar ca atare, poate arăta iubirea și bunătatea către oameni. Iubirea și bunătatea unui om se reflectă pe fața lui ca lumină, pentru că e deschis celorlalți, pentru că se dăruiește lor. Bunătatea e (prezentă) și la voința persoanei de a se dărui, ca și lumina. De aceea, cel ce-și trăiește firea adevărată e fericit el însuși, dându-se (devenind) și ca lumină, ca sens altora. Dacă iubirea și bunătatea iradiază din om ca lumină, cu atât mai mult iradiază din Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, devenit Cuvântul comunicat, revelator, luminător și iubitor, în mod accesibil, oamenilor. Iubirea Lui, văzută ca Lumină și pe fața trupească a Lui, arată că materia poate deveni mediu comunicabil al stării spirituale, poate fi transfigurată de spirit. Între materie și spirit nu se menține o opoziție sau o despărțire de nedepășit. Dacă lumina (spirituală) este existență comunicativă prin sine, iar această comunicare o face din iubire și bunătate, însăși existența conștientă are în ea bunătatea comunicativă ca lumină, sau ca o pornire luminoasă produsă și susținută de iubire. Iar Dionisie Areopagitul spune despre Dumnezeu că, prin infinitate, e într-o posibilitate continuă a revărsării vieții Sale, deși aceasta o poate activa în afară numai prin voință. Cel unit cu Dumnezeu se comunică și el și, deci, luminează din iubire, dăruiește celui căruia se comunică, viață din viața sa. Egoistul însă nu comunică nimic din sine altuia, de aceea nu e nici lumină, nici viață pentru altul. El este o existență încremenită în sine, lipsită de mișcare, o existență „moartă”. Ca atare, nu comunică viață altora, și-i lasă, de aceea, în ceea ce au ei înșiși, ceea ce se întâmplă și lor, dacă se închid în ei înșiși, neprimind nici de la alții nimic. Iar această închidere, nemișcată în sine însăși, este contrară firii omului și chiar îngerului creat. Ei se pot opri din comunicarea vieții, normală firii lor, și se pot închide în ei prin dorința amăgitoare de a se afirma numai pe ei, spre a depăși mărginirea lor, în ceea ce nu poate face Dumnezeu, care nu e mărginit, ci nemărginitul prin fire, și nu are trebuința de a spori în Sine, pe care socotește că o poate satisface prin afirmarea ei de sine, în exclusivitate.
De aceea, viața în deplinătate și fără sfârșit nu poate veni celor create decât de la Dumnezeu cel infinit în viață. Deci, după întruparea Fiului Lui, vine de la Iisus Hristos, prin cuvântul, faptele și orice dăruire și comunicare a Lui. Și tocmai prin faptul că dă viață deplină lumii, îi dă ei și lumina sau viceversa. Lumina adevărată e viață, viața adevărată e lumină. De unde nu e viață, nu vine nici lumina, sau de unde nu vine lumină, se arată ca fiind întuneric și moarte. Aceasta o spune Iisus când declară că cel ce urmează Lui va vedea lumina vieții, precum cel ce nu urmează Lui rămâne în întunericul lipsei de viață.
Întunericul nu e numai lipsa de lumină, deci și ca sens, ci și lipsa de viață în fericire sau în plinătate. Căci existența făpturilor în „moarte”, aflate în izolarea chinuitoare extremă, e cea mai mare lipsă de sens. Pentru ce trăiesc, dacă nu am bucuria vieții în comuniune cu alții? Pentru ce trăiesc, dacă trăiesc numai pentru mine, fără să pot spori în viață, fără să mă mișc spre cineva și fără ca altul să se miște spre mine? Putința de a dori să trăiască cineva, chiar și în extremul chin al izolării și monotoniei totale, proprie diavolului, dorința pe care Sfântul Ioan Damaschin o numește, totuși, un rest de bine, vine din faptul că Dumnezeu, care a dat existența, o menține chiar în această sărăcie extremă, într-o moarte conștientă; și ea are legată de ea, în făpturile conștiente, voința de a rămâne în ea sau voirea ei.
Am spus că lumina vieții e una cu bunătatea, deci cu comunicarea. Aceasta înseamnă că sporirea în viață nu o are numai cel ce o primește de la altul, ci și cel ce o dă. Aceasta se explică din faptul că el primește bunătatea, cea una cu viața, de la Dumnezeu, primind lumina Lui. Chiar pornirea de a da din bunătate e o pornire de la Dumnezeu cel bun și infinit în viața.
[…] Hristos afirmă legătura între lumină și viață, dar și cea opusă, între întuneric și lipsa vieții, deci moartea. Iar în ultima rămâne omul, când nu urmează lui Hristos, sau nu are în sine ca lumină pe Hristos. Spunând deci, indirect, că acel om nu are lumina vieții, Hristos arată că viața este lumină, iar această lumină este El. De aceea, cel ce nu urmează lui Hristos, nu are lumina, deci viața, ci rămâne în întuneric sau în moarte. Nu e vorba de un întuneric care acoperă viața, cum acoperă noaptea, în mod temporal, lumina zilei, ci de un întuneric care lipsește viața de un sens, și, prin aceasta, de conținutul ei esențial. Dacă nu mai e trăit în ea Hristos, sau dacă nu Se mai face străveziu în ea Hristos, dacă nu mai vedem ca țintă a ei, sau a vieții noastre în lume, pe Hristos, nu mai știm pentru ce trăim. Căci, fără Hristos, ca Cel ce ne asigură viața veșnică, dacă nu mai vedem viața din lume ca o cale ce ne duce spre veșnicia în Hristos și nici ca un mediu prin care trăim o legătură actuală cu Hristos, în care viața noastră se adâncește și din care se hrănește cu un conținut mai presus de cel trecător, totul devine monoton și trecător și, deci, trăit ca o moarte.
Lumea nu e anulată prin lipsa lui Hristos din ea, nici viața din ea, dar devine „moartă”. Lumea și viața din ea rămân ca un mediu posibil pentru a face pe Hristos străveziu; și prin ele se poate comunica omului, care crede în El, „Lumina lumii”, sens al lumii; ele rămân cale posibilă spre unirea deplină cu El. Pentru acel om, Hristos devine lumină a lumii și a vieții, descoperind valoarea reală a lumii și a vieții în ea, dar numai pentru că Hristos aduce lumii și vieții omului în ea o valoare pe care nici lumea, nici omul nu o au în ele înseși, ci sunt doar capabile să o primească. Pentru omul care crede în Hristos, lumea și viața omului nu mai rămân în întuneric. Pentru acel om, Hristos alungă întunericul din ea, adică din viața omului în ea, sau face ca viața omului în lume să fie o pregătire pentru viața veșnică în El, pregătire ajutată de Hristos însuși. Pentru că, în afară de lume, nu mai există nimic, fără Hristos e o lume a întunericului și a morții. Deci dacă lumea, în care nu e văzut Hristos, apare întunecată, fără sens, când Hristos e văzut în ea, așa cum e normal, arată că e capabilă să fie cunoscut Hristos prin ea, ca Hristos să devină lumina ei. Ea a fost făcută capabilă de a se face Hristos cunoscut prin ea de Cuvântul lui Dumnezeu prin creație. Cuvântul lui Dumnezeu care a creat-o o ține mai departe cu puterea Lui în existență, dar fără o comunicare vie cu El, ea e, în cazul acesta, și „moarte”.
Și dacă într-o lume în care nu aș avea împreună cu mine și alți oameni conștienți, nu aș putea trăi pentru a-i ajuta pe alții, ca să mă bucur de alții și alții de mine sau ca, ajutat de alții, să înțeleg ceva din ea, sau să fiu iubit în mod conștient de ei, cu atât mai mult dacă n-aș cunoaște pe Hristos, n-aș putea avea o viață deplină, sau o lumină care să mă facă să înțeleg rostul ei, nearătându-mi cineva că prin ea mă pot pregăti pentru o viață veșnică în El.
Dumnezeu a creat lumea prin Fiul Său din nimic, ca să o umple prin om de fericirea relației cu El, să o înveșnicească, îndumnezeind-o. Dacă un om refuză acest rost ce i l-a dat Fiul lui Dumnezeu și i-l ușurează, făcându-Se și El om, pentru el lumea rămâne fără sens. Dacă lumea ar fi din esență divină, sau ultima realitate, cu mizeriile și cu moartea ei, în baza unei legi intrinsece care-l stăpânește, el nu s-ar putea ridica din această existență fără sens (îndreptată) spre moarte. Numai dacă Dumnezeu este un Dumnezeu personal al iubirii, de o ființă deosebită de a lumii – deci nemărginită – și l-a făcut pe om ca pe cel care, prin iubirea lui, de asemenea voită, deci liberă, să se unească cu El și să se folosească și de lumea făcută la nivelul lui, spre aceasta, poate fi și omul și lumea scăpată de mizeriile care îi vin și ei și lui, prin refuzul unirii cu Dumnezeu. Putința ce a dat-o Dumnezeu lumii de a vedea omul, prin ea, pe Dumnezeu întrupat în viața veșnică, nu se realizează când omul nu vede pe Dumnezeu și aici prin ea. El rămâne atunci în moarte, dar totuși dezvoltă o gândire „științifică” ce îl poate amăgi ca (fiind) o falsă lumină.
Și pe Dumnezeu, Care dă omului asigurarea vieții veșnice, îl vede cel mai ușor prin Hristos. Căci Hristos este nu o lumină mărginită, ci lumina prin excelență, dar venită ca binele vieții veșnice în lume, prin faptul că e atât Dumnezeu, care ne asigură viața veșnică, cât și om, care a biruit moartea umanității Sale și biruiește prin aceasta și moartea noastră, a tuturor oamenilor. El este lumina lumii, pentru că a venit în lume ca Unul ce nu face parte exclusiv din ea, ci a venit de deasupra ei, aducând în ea puterea care ne ajută să scăpăm de moartea spre care lumea ne duce. El nu face parte numai din lume, ca ceilalți oameni, căci în acest caz ar umbla și El în întunericul ei. El este Dumnezeu care vine în lume, dar vine în ea ca om și, chiar ca atare, El nu e răpus de mizeriile și de moartea ei, ci le suportă cu voia, biruindu-le.
Fără Hristos, lumea n-ar fi pentru om decât cea care-i aduce puține plăceri trecătoare, urmate de greutăți, de boli greu de suportat și, la urmă, moartea totală. Hristos e Dumnezeu, care vine în lume ca om, rămânând și Dumnezeu și, ca atare, nu poftește plăcerile trecătoare, dar suportă greutățile ei (foamea, oboseala etc.) și moartea, ca să treacă prin ele El însuși ca om și să ne treacă și pe noi la viața veșnică.
Fără Hristos, ca Dumnezeu venit ca om în lume, dar rămânând și Dumnezeu, lumea este întuneric, pentru că nu ne-ar pregăti pentru viața veșnică, plină de bucuria veșniciei comuniunii cu El, ci moartea, sau totala îngustime, în veșnica monotonie și în nesfârșitul chin. Căci (lumea) e făcută din nimic, nu din ființa lui Dumnezeu. De aceea, numai în legătură cu El se umple de lumină, se face străvezie pentru adâncirea noastră nesfârșită în cunoașterea Lui și pentru comuniunea cu El și, de aceea, și pentru comuniunea între noi. Numai de (dacă) ni se face transparent Dumnezeu cel întrupat, prin lucruri și prin semeni, descoperindu-ni-se prin aceasta lucrurile ca stăpânite de El, iar oamenii putându-se scufunda în înțelegerea și în simțirea lui Dumnezeu, lucrurile ne ajută să înaintăm tot mai mult în infinitatea lui Dumnezeu, iar oamenii (să înaintăm) în iubirea Lui; numai așa toate se umplu de lumina Lui. Prin iubire și comunicare cu El, Hristos ni S-a făcut atât cale spre El, cât și țintă. Ni S-a făcut cale și țintă ca om apropiat și adevărat, dar și ca Dumnezeu care ne dă puterea să înaintăm spre El, deși suntem numai oameni. Căci ni Se dă, nu numai ca model de om, ci ne și atrage spre unirea cu Sine ca Dumnezeu și ne îndumnezeiește, sau ne umple de puterile dumnezeiești în acest scop.
Ni S-a făcut ca om, rămas ca Dumnezeu, cale și țintă, nu numai prin cuvintele omenești, dar pline de învățătura dreaptă și de îndemnuri dumnezeiești, ci și prin modelul de om ce ni l-a dat și prin puterea de a-i urma ca model. Ni S-a făcut astfel de model, iubind pe oameni. El ne-a descoperit, prin aceasta, valoarea oamenilor și ne-a dat puterea, nouă și semenilor noștri, să-i urmăm pilda viețuirii în El ca Dumnezeu făcut om. Prin toate acestea a luminat valoarea și ne-a întărit capacitatea pe care suntem chemați să o actualizăm în El.
Propriu-zis, faptul de a nu crede cineva în Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat și venit în lume, nu înseamnă că lumea s-a golit obiectiv de Hristos, sau că Hristos încetează de a fi prezent în ea, ci că acela nu mai vede pe Hristos în ea, ca lumină, pentru că ochii lui spirituali au orbit. Și, de aceea, nu mai vede nici valoarea oamenilor ca făpturi vrednice de iubit și iubitoare, deși ei au acea valoare. Aceasta nu înseamnă că lumea nu mai e mediu prin care oamenii ar putea să se ajute din iubire imitând pe Hristos ca model. Astfel, lipsa de credință în Hristos și de cunoaștere a Lui ca lumină se vede și în lipsa de iubire a omului față de semenii săi, precum cunoașterea lui Hristos ca cel ce pune în lumină valoarea oamenilor și dă putere spre iubirea lor, se vede și în iubirea unuia față de altul. Dacă însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca să ne iubească, cum nu trebuie să iubim și noi pe oameni și să nu vedem, în iubirea lor lucrătoare, iubirea lui Hristos? Aceasta o spune Apostolul Ioan într-una din Epistolele sale, explicând cuvintele lui Hristos din Evanghelia Sa: „Cine iubește pe fratele său, rămâne în lumină. Iar cel ce urăște pe fratele său, umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I In. 2, 10-11). Aceasta o spusese însuși Iisus: „Cel ce umblă în întuneric, nu știe unde merge” (In. 12, 35).
În aceste cuvinte se precizează întunericul necunoașterii de către om a lui Hristos și ca o necunoaștere de către om a unei ținte a vieții lui. Hristos, ca Dumnezeu făcut om, e model ca om, iar, înviat ca atare din morți la viața veșnică, ne-a arătat și că avem în El o țintă a vieții pământești, când o trăim după modelul Lui și când o dăruim ca jertfă lui Dumnezeu pentru semeni. Atunci ajungem la înviere, la viața veșnică întru fericire.
Întrucât din cele anterioare am văzut că Hristos se afirmă pe Sine, ca Cel ce e Calea și ca Adevărul, să vedem ce înseamnă și aceasta. Dar înainte de aceasta, să vedem cum ni S-a făcut Fiul lui Dumnezeu lumină, prin însăși întruparea Sa, arătându-ni-Se, pe de o parte, pildă de smerenie, iar, pe de alta, evidențiind valoarea dată omului prin creație și cum, prin nașterea din Fecioara, ni S-a făcut iarăși lumină, arătându-ne, pe de o parte, că e Dumnezeu făcut om și, ca atare, nu suportă crucea pentru vina Sa, pe de alta că umanitatea Sa nu e închisă fatal prin legea nașterii obișnuite în ordinea lumii acesteia.
Fiul lui Dumnezeu S-a arătat în lume ca pildă de smerenie, din iubire și ca dovadă a valorii acordată omului, deși acesta a fost creat din nimic
Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenție (acordată altuia) la altul, până la uitarea deplină a importanței proprii. Dar caracterul paradoxal al iubirii l-a evidențiat în faptul că tocmai în uitarea cuiva de sine, din prețuire a altuia, se arată mărimea spirituală a lui. Fiul lui Dumnezeu, Care e viața și puterea nemărginită, arată celui creat prin El însuși din nimic atâta iubire, că se coboară la nivelul lui, ba merge chiar până la moarte pentru el, iar, prin aceasta, dă o valoare nemăsurată celui creat prin El din nimic, arătând chiar prin aceasta că El poate investi, din iubirea Lui, chiar pe cel ce n-are nimic de la sine, cu importanță, de a-l ridica la nivelul Său. Dă omului o importanță egală cu a Sa, fără ca aceasta să-i fie impusă de ființa omului, sau de vreo substanță din care ar fi trebuit să-l producă. Aceasta e iubirea supremă: să nu fie impusă cuiva de nimic. În aceasta se arată însă și valoarea dată omului de Dumnezeu prin creație; deși l-a făcut din nimic, l-a făcut în așa fel că vede în el o făptură demnă de a o trata ca pe un egal. Mărimea atotputerniciei lui Dumnezeu se arată, în primul rând, în faptul că poate crea existențe din nimic. Dacă n-ar putea crea existențe din nimic, n-ar fi Dumnezeu, căci n-ar fi atotputernic. Dar Dumnezeu își arată atotputernicia sau însușirea atotputerniciei nu numai în faptul că aduce la existență ceva din nimic, ci și că dă unor făpturi create din nimic atâta valoare, încât să le facă partenere în iubire cu El, dar nu din necesitate, ci din voia Lui. Nici o esență panteistă, supusă unor legi emanaționiste, sau evoluției, nu are asemenea putere. S-ar putea obiecta că Dumnezeu iubește în creatura Sa ceva ce a dat El, ceva ce vine de la El, deci ceva al Său. Dar făptura conștientă creată nu are existența prin El, fără voia Lui, deci ca o necesitate, ci prin voia Lui, deci nu are în sine, ca necesitate virtuală, pe Cel ce-I place să-l iubească. Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu îi place să iubească pe om pentru că l-a făcut exclusiv cu voia Lui (deci din nimic) vrednic de iubire. Deci lui Dumnezeu nu-I place să iubească ceva ce-și primește existența exclusiv din voia Lui liberă. Vrea să le facă parte unor alte existențe de iubirea Lui pentru ele, nu pentru El. Dar își face totuși, din voința de a le face fericite prin iubirea Lui, și o plăcere a Lui, o bucurie a Lui. Îi place să le iubească, pentru că le-a făcut ca să se bucure de iubirea Lui. De aceea îi place să simtă și ele bucuria și, deci, trebuința de a-L iubi pentru fericirea lor. Când S-a hotărât să creeze existențe conștiente, deosebite de Sine, Dumnezeu S-a hotărât să le creeze și dornice de a tinde spre nemărginire, pentru că tot ce există nemărginit și creat de El, Cel nemărginit, tinde numai să crească în existență. Dar e mare taină că existențele create de El pot, prin libertatea lor, și să nu tindă spre El, ci să-și închipuie că pot spori într-o nemărginire a ființei lor proprii. Iar Dumnezeu, voindu-le liber, dar și pe ele libere, a hotărât să le creeze, contând și pe această eventualitate.
Mai concret vorbind, Fiul lui Dumnezeu l-a creat pe om în stare să se poată bucura în mod conștient de iubirea și viața Lui dumnezeiască nemărginită și să răspundă iubirii Lui cu iubirea sa liberă; a făcut firea omenească capabilă ca Persoana Lui să poată manifesta prin ea iubirea Lui față de Tatăl și față de oameni. A făcut-o cu voința ce aspiră să exprime, prin limbajul ei conștient, iubirea Lui față de oameni și să săvârșească prin firea omenească actele de iubire, până la jertfă față de Dumnezeu și față de oameni. A făcut omenescul în stare să simtă iubirea Fiului lui Dumnezeu față de Dumnezeu Tatăl și față de oameni în forma omenească. În toate acestea se arată că a făcut-o după chipul Lui. În toate se luminează că omul este făcut pentru legătura strânsă cu Dumnezeu, cu capacitatea Lui de a fi îndumnezeit după har, pentru orizontul supralumesc, deși este unit cu lumea.
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca lumină deplină omului, arătându-l capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu și frate al său, ca Fiul lui Dumnezeu, și în stare să se înalțe, prin Duhul Sfânt al Fiului, la viața neînchisă în lumea aceasta. L-a arătat făcut pentru o viețuire de comuniune cu Sfânta Treime, pentru o viețuire de intimitate cu Sfânta Treime, pentru o fericire veșnică în această comuniune. Creația, în general, s-a arătat prin întruparea Fiului făcută pentru o unitate a ei în Dumnezeu, pentru o viață comună cu viața nemărginită a lui Dumnezeu.
Însăși partea materială a creației este ridicată la umplerea ei de spiritualitatea divină prin omul care constă din suflet conștient și trup. Dacă sufletul preface materia în trup și face din trup un mediu al lucrărilor Sale, în mare parte conștiente, și poate cuprinde, în vederea Sa conștientă, o uriașă parte din lumea materială, iar, prin sufletul conștient, omul cheamă puterile dumnezeiești să lucreze prin el asupra materiei, prin suflet poate lucra și Dumnezeu, ca Spirit suprem asupra trupului și asupra universului material, pe lângă faptul că El a creat acest univers și-l susține. Planul material al existenței nu e despărțit de Dumnezeu și de lucrarea Lui.
*Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, cap. 5 și 6, Editura Anastasia, 1993, pp. 45-58. (Titlul și sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”).
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în cotidianul „Ziarul Lumina” din data de 28 noiembrie 2013)
