Ziua Națională a României este, trebuie să fie, un prilej de marcare a demnității noastre comune, în context european și mondial. Unitatea politică românească, înfăptuită la 1 Decembrie 1918, vine din trecut, dar ne trimite, cu multă generozitate, spre viitor. Atunci, adică acum aproape un secol, în anul de grație 1918, s-au reunit toate energiile vitale ale poporului român spre a forma Regatul României întregite. Deciziile luate de națiunea română, prin reprezentanții săi cei mai autorizați, aleși în chip democratic și reuniți la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, au marcat pentru vecie destinul poporului nostru. România nu s-a întregit atunci, ci, de fapt, s-a regăsit între frontierele sale firești, reunindu-i sub ocrotirea aceluiași stat, pentru prima oară în istorie, pe majoritatea românilor. Cel mai mare entuziasm național s-a manifestat în Transilvania, unde 1.228 de delegați cu drept oficial de reprezentare și de vot, în numele a mii de localități, al Bisericii, al partidelor, organizațiilor profesionale, al asociațiilor, al școlilor etc., în mijlocul a peste 100.000 de oameni strânși în ordine desăvârșită pe locurile unde Mihai Viteazul reunea pentru prima oară cele trei Țări Române, își exprimau decizia nestrămutată de unire a Transilvaniei și a celorlalte regiuni istorice românești cu România.
O mărturie clară că acele hotărâri au fost juste a venit după scurt timp, în 1919-1920, atunci când comunitatea internațională a confirmat deciziile poporului român, recunoscând pe plan juridic ceea ce se decisese în 1918. Astăzi, după aproape un secol, situația internațională s-a modificat radical. Prăbușirea regimurilor comuniste a condus la căderea „Cortinei de Fier”, la o redimensionare a Europei, la lărgirea Uniunii Europene, cu premise serioase pentru construirea unei unități de tip nou a continentului nostru. România, după o experiență istorică de includere forțată a sa în sfera comunistă, a făcut eforturi deosebite de integrare euro-atlantică, de revenire la valorile consacrate ale democrației, ale raporturilor internaționale echitabile, la respectarea drepturilor omului și ale minorităților, la demnitate și onestitate. În același timp, tranziția prelungită a dezvăluit grave carențe și tare, de la corupție până la sărăcie, care grevează asupra situației României, producând neîncredere, dezamăgire, suferințe. În plus, criza economică din ultimii ani a adâncit dificultățile pe întreg continentul european, inclusiv în zona euro, mărind euroscepticismul, sporind unele tendințe de apărare a suveranității statelor, încetinind integrarea europeană și accentuând criticile la adresa clasei politice, a partidelor politice, a guvernanților.
România este statul care adăpostește majoritatea poporului român, moștenitor al romanității orientale, format după tipicul tuturor popoarelor romanice, dar izolat sub aspect geografic de masa acestora și afirmat în cadrul spiritualității bizantine. Vicisitudinile istoriei au făcut ca românii să trăiască timp de circa un mileniu fărâmițați, divizați în mai multe state, două dintre ele cu putere politică românească. Cele mai multe ținuturi ale noastre erau însă conduse de forțe de alt tip, în cadrul cărora românii erau marginalizați, discriminați, asupriți. În urma a zece secole de asemenea experiență tristă, în secolele al XIX-lea și al XX-lea, după un efort fără precedent, s-au reunit energiile naționale și s-a format România unitară. Înaintașii noștri de la 1848 și de la 1859, de la 1877 și de la 1918 au pornit cu marea convingere că ne făuresc un viitor stabil, onest și demn, după toate umilințele trecutului de dezbinare. Cei mai de seamă politicieni, dar mai ales cei mai importanți intelectuali ai neamului nostru – laici și clerici – s-au sacrificat pentru a făuri România – adăpostul, mângâierea și alinarea tuturor românilor. Nu a trecut de-atunci nici măcar un secol! Să nu le criticăm opera înainte de vreme! România nu are nevoie de noi dezbinări, ci de un spor de democrație, de civilizație, de credință, de dragoste și, poate, chiar de descentralizare. Unitatea țării – realizată cu atâtea sacrificii și după o îndelungată și dreaptă chibzuință – trebuie să rămână neatinsă, ca tezaurul cel mai de preț lăsat de înaintași. Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Cuza și Carol I, Eminescu și Blaga, Avram Iancu și Gheorghe Pop de Băsești, Brătianu și Maniu, Ferdinand I și atâția alții ne privesc din înalturi și ne cer să le continuăm, nu să le periclităm opera. Iar opera lor este această țară, cu bune și cu rele, precum este și viața. Țara noastră este viața noastră și noi nu iubim țara aceasta nici pentru că este bogată sau sau săracă și nici pentru că este mare ori mică, ci pur și simplu pentru că este a noastră. Ziua de 1 Decembrie nu înseamnă numai unirea Transilvaniei cu România, ci mult mai mult: este momentul de glorie al acestui popor, care a fost capabil să se ridice de la supunere și umilință la mândrie, încredere, unitate și demnitate. De aceea, suntem datori să prețuim, să ocrotim și să întărim această moștenire, pe care uităm uneori s-o mai numim patrie! În ea ne sunt strămoșii și amintirile colective, din ea ne vine seva acestor părinți de demult, în ea trăim acum și de ea depinde viitorul copiilor și nepoților noștri.
Iar în această țară ne-am născut, în ea ne-am pus toate speranțele și ea este alinarea. Temeliile sale s-au pus cu un mileniu în urmă, dar rotunjimea ei sublimă s-a împlinit la 1 Decembrie 1918. Atunci a fost o clipă astrală a națiunii noastre, atunci s-au scris adevăratele „poeme ale luminii”, cum a spus profetic Lucian Blaga. „Datoria vieții noastre” (Vasile Pârvan) este să ocrotim România, s-o întărim mereu și s-o pregătim pentru un viitor demn, spre a putea fi „mănoasă și în fericire” cel puțin încă o mie de ani! Așa să ne ajute Dumnezeu! (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 1 decembrie 2013, semnat de Acad. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca)