Clara Râpan: Noi Construim Catedrala, după modelul german!

O istorioară pentru cei care preferă piatra şi spaţiile foarte mari

Vrem o ţară ca afară!” a fost sloganul des auzit în ultimii 26 de ani ai istoriei ţării noastre. Visând la o ţară… ca Germania, românii şi-au ales chiar președinte un etnic german şi toate bunicuțele au învățat să-i pronunțe corect numele, de dragul „lucrului bine făcut”.

Dacă suntem așa de fascinați de modelul german al bunăstării, ce-ar fi să învăţăm de la germani cum se construieşte o Catedrală? Aş vrea să vă spun aici povestea construcției celei mai frumoase biserici din Dresda: Frauenkirche, simbolul de necontestat şi mândria unuia dintre cele mai frumoase orașe ale Germaniei. Frauenkirche este o biserică mare, terminată în 2005, care a costat 182.6 milioane Euro (calculați cu precizie germană), iar 38% au fost fonduri de la buget. Deși nu e sediu de episcopie, chiar localnicii o numesc cu mândrie „catedrală”.

Orașul Dresda este capitala landului Saxonia (de aici vine denumirea de „saşi” pe care l-au primit etnicii germani din ţara noastră, asta însemnând că avem deja ceva în comun). Dresda este supranumită „Florența de pe Elba” datorită mulțimii de monumente culturale (palate, muzee şi biserici… mari şi multe).  În 1945, înfrângerea Germaniei a adus şi furia bombardamentelor aliaților asupra multor orașe germane, iar Dresda a fost unul dintre orașele cele mai afectate: 650.000 bombe au pustiit orașul şi toată frumusețea arhitectonică, adunată în sute de ani, a fost redusă la mormane de ruine înnegrite de fum. Tot ce poți vizita astăzi în minunatul centru istoric al orașului este o reconstrucție. Pentru că Dresda a fost parte a Germaniei comuniste după cel de-al doilea Război mondial, reconstrucțiile au vizat cu precădere monumentele „civile”, statul comunist ateu nu permitea reconstrucția bisericilor.

În anul căderii regimurilor comuniste în Europa, 1989 –  avem din nou ceva în comun –  mii de oameni au ieșit în stradă la Dresda strigând „Noi suntem Poporul” şi „Libertate”… dar, cu Dumnezeu, căci locul revoluției lor a fost Catedrala Catolică a orașului. Așa cum la Timișoara în 1989, mii de tineri, educați de statul comunist fără Dumnezeu, au știut să spună în cor „Tatăl Nostru” şi nu au recitat idei marxiste învățate obligatoriu la şcoală.

1989 - Revoluția la Dresda, în Catedrala SfinteiTreimi
1989 – Revoluția la Dresda, în Catedrala Sfintei Treimi

Anul reunificării Germaniei, 1990, când partea estică, fostă comunistă, venea cu un mare handicap economic, sigur nu era momentul propice pentru construcția de biserici. Altele erau prioritățile. Ca şi cum astăzi Basarabia s-ar uni cu România şi singura grijă la… Tighina, spre exemplu, ar fi construcția unei foarte scumpe catedrale. Totuși, la Dresda, după 1990, toate bisericile monumente istorice ale orașului au fost reconstruite, cu sute de milioane de Euro. Au mers împreună cu construcțiile de biserici, palate, autostrăzi, spitale, şcoli, infrastructură etc. Nu s-au exclus unele pe altele, iar Dresda este astăzi un oraș exemplar.

Dintre zecile de biserici mari ale Dresdei, reconstruite cu sume imense, biserica Frauenkirche m-a impresionat în mod deosebit. Am intrat în această biserică mai mult pentru a căuta adăpost de vântul rece de februarie, dar priveliștea neașteptată care se deschide ca un trandafir în plină vară, m-a lăsat fără cuvinte. Daca veți căuta imagini pe internet, veți înțelege ce scriu. M-am așezat privind îndelung la cupola imensă, pictată cu sfinți, altarul bogat ornamentat, arhitectura deosebită, lumina minunată… Crezând că știu să fac deosebire între biserici, mi-am zis: trebuie să fie o biserică catolică (sfinți pe cupolă, numele înseamnă „biserica Maicii Domnului”, eram sigură c-am repartizat-o corect); dar, alte detalii m-au lămurit: Frauenkirche este o biserică luterană (confesiunea președintelui ţării noastre), iar în bisericile protestante la loc de cinste stă
„super simplitatea” şi „mega cumpătarea” când e vorba de ziduri, înțelegeți astfel mirarea mea. În biserică erau vreo 100 de persoane, turiști ca şi mine, dar se pare că am fost singura interesată să vizionez filmul de prezentare al bisericii. Am plătit biletul, am coborât într-o sală polivalentă cu vreo 100 de locuri, unde un angajat al bisericii a pornit filmul, văzându-şi apoi de alte activități. Am avut, deci, statutul „privilegiat” de a fi singurul spectator… așa că am privit, în liniște, mai mult cu sufletul, decât cu ochii, un filmuleț de vreo 30 min!

Așa am ajuns să aflu istoria reconstrucției bisericii Frauenkirche din Dresda. Din capul locului, trebuie să precizez, că e o poveste pentru cei care preferă piatra şi spaţiile foarte mari! Căci este descrisă în ghidurile locale drept „biserica cu cea mai mare cupolă din piatra de la nord de Alpi”, iar întreaga construcție are aproximativ 1 milion de pietre!

Nu fac un îndemn la ecumenism, aş vrea să vedeți în această istorioară doar puterea exemplului şi ce pot face oamenii când își propun să construiască ceva!

13 februarie 1990: se împlineau 45 de ani de la bombardarea Dresdei, 45 de ani de când în piața centrală a orașului zăcea un morman de pietre înnegrite: fosta biserică Frauenkirche, construită în 1743, la a cărei orgă cântase Johann Sebastian Bach. Multe clădiri s-au reconstruit, dar pentru biserică n-a fost „voință politică” în statul comunist ateu. Au luat atunci inițiativa un grup de cetățeni, 14 la număr. Fotografii de atunci arată această întâlnire, într-o sufragerie mobilată simplu, ca pe vremea comunismului. Lor li s-au adăugat ulterior şi alte persoane: simpli cetățeni, dar şi importante personalități ale orașului (muzicieni, artiști, arhitecți, medici, doar un pastor printre ei). A fost o inițiativă cetățeneasca prin care 22 persoane au semnat un manifest care a făcut apoi înconjurul lumii: „Strigăt de la Dresda” (Ruf aus Dresden). Acest manifest a fost adresat lumii întregi şi în special ţărilor care au participat în cel de-al doilea război mondial, cerând ajutor pentru reconstrucția bisericii distruse de bombardamente. Ideea principală, fără să citez, era aceea că bugetul public nu putea susține o astfel de inițiativă, dar ţările care au bombardat Germania şi între timp au prosperat economic, erau chemate la un gest de reconciliere şi de înțelegere a durerii poporului german, trecut şi prin comunism.

Rezultatul acestui manifest a fost neașteptat de bun: s-au înființat fundații de sprijin (prin donații, altfel… e doar vorba în vânt) în SUA, UK, Franța şi Elveția. Toate statele şi-au arătat sprijinul prin discursuri de susținere din partea oamenilor politici, prin acțiuni ale comunităților de artiști şi din partea organizațiilor economice. De neînchipuit în România, nu-i așa? Pe la noi e mai ușor să se arunce cu pietre în ceea ce vor să construiască alții. În muzeul de la subsolul catedralei se află o sculptură care arată foarte frumos implicarea artiștilor germani. Nu îmi amintesc numele sculptorului dar sculptura arată foarte artistic ce pot face oamenii în echipă (cu brațele lor, cu banii lor, cu condeiul, pensula sau cu notele muzicale): distrugere sau reconstrucție. E un îndemn pentru fiecare de a-şi răspunde la întrebarea „de partea cui sunt eu? A celui care distruge sau a celui care construiește?”

distrugere-si-reconstructie

În 1993, molozul acela compactat în 48 de ani de ruină şi uitare, a fost îndepărtat şi zeci de arheologi, arhitecți, artizani au contribuit la inventarierea obiectelor care puteau fi refolosite în noua construcție. Întreaga piață şi locații din apropiere au devenit inaccesibile pentru mulți ani, din cauza amplei activități de inventariere. Au fost refolosite 3800 de pietre din construcția originală (de aceea, biserica arată la exterior ca un puzzle, cu pietre înnegrite din loc în loc), 2000 de piese din altarul original au fost încorporate cu mare grijă în reconstrucția migăloasa, iar crucea de pe cupolă, distorsionată de incendiul din 1945 şi găsită în moloz după 48 de ani, își are locul în biserică în semn de aducere aminte. Biserica urmează planul arhitectonic îndrăzneț al arhitectului care o construise cu 250 de ani în urmă. Fiecare pas a fost o provocare, fiecare pas a însemnat multă implicare şi dăruire. Au lucrat la această construcție cu precădere localnici: arhitecți, meșteri, artiști, cu toții animați de sentimentul de mândrie locală şi dragoste pentru ceva ce le dă identitate într-o lume contemporană foarte diversă!

Catedrala Frauenkirche din Dresda
Catedrala Frauenkirche din Dresda

Marile proiecte se construiesc cu entuziasm transferat în acțiuni concrete. Unii şi-au concretizat acest entuziasm în lucrul efectiv, alții prin acțiuni de sprijin, prin donații. Iată câteva exemple de implicare internațională, care pot fi oricând transpuse în practică şi în cazul catedralei noastre:

  • s-au adunat donații de peste 70 milioane Euro numai din certificate de donator; au fost 3 tipuri de certificat: (1) certificatul standard pentru o suma oarecare, (2) certificatul simbolic „adoptă o piatră„, pentru 300 Euro şi (3) certificatul „adoptă un scaun” pentru 2500 Euro (tot simbolic, căci cei care își au numele trecute discret, în partea de jos a scaunului, nu vor sta poate niciodată acolo, doar au făcut o donație… şi sunt vreo 1600 de locuri);
  • instituția bancară care a administrat contul de donații a contribuit cu încă 7 milioane de euro şi a organizat o campanie de strângere de fonduri printre angajații din rețea, adăugând încă 1 milion de euro;
  • printr-o altă inițiativă, s-au vândut mii de ceasuri cu imaginea bisericii, care aveau încorporat în ecran o pietricică dintre cele neutilizate în reconstrucție; peste 2,5 milioane de euro s-au adunat astfel;
  • crucea aurită de pe cupola centrală a fost oferită de „Poporul britanic şi casa de Windsor”; a fost confecționată de un artizan britanic, fiu al unuia dintre piloții britanici care au bombardat Dresda. Înainte de a fi adusă la Dresda, crucea a fost expusă în marile catedrale ale Regatului Unit, timp de 5 ani, adunând astfel donații generoase pentru reconstrucție;
  • în 1998, un artist britanic, Robert H. Lee (fost prizonier de război într-un lagăr de lângă Dresda), a promovat proiectul de reconstrucție printr-o sculptură care a emoționat lumea: „Înger în lacrimi”, o sculptură în lemn care exprimă durerea şi suferința supraviețuitorilor celui de-al doilea război mondial, a reprezentat tributul personal pentru frumusețea distrusă a Dresdei, respectul său pentru poporul german a cărui durere a exprimat-o; britanicul a trăit să vadă şi biserica terminată, iar lucrarea lui se află în muzeu;
Robert H. Lee - Der Weinende Engel (Încer în lacrimi)
Robert H. Lee – Der Weinende Engel (Înger în lacrimi)

38% din banii necesari au fost asigurați din fonduri publice (aprox. 70 milioane Euro, calculați cu bună chibzuință nemțească).

  • numele donatorilor sunt înscrise, discret, în ordine alfabetică, fără sume, pe panouri din plastic transparent, care abia se văd pe fundalul de piatră al subsolului bisericii; în 1994 este un singur panou, pentru anii ce urmează sunt 4-5 panouri, semn că mesajul „a prins” şi oamenii au știut ce au de făcut.

Construcția bisericii a durat aproximativ 10 ani şi a fost terminată în 2005, cu un an înainte faţă de termenul stabilit inițial şi încadrându-se în bugetul inițial. Sărbătoarea de sfințire a început în 30 octombrie 2005, a durat 3 zile, au participat 250.000 de oameni. Nu știu cine a fost episcop atunci, cine a administrat bugetul şi dacă s-a administrat eficient, nici nu mă interesează. Mesajul acestei frumoase biserici către toata lumea a fost: „distrusă de păcat, reconstruită prin speranță”.

În 2006, Dresda a sărbătorit 800 de ani de existenţă, iar Frauenkirche a fost bijuteria arhitectonică a orașului. Până în 2012, peste 14 milioane de oameni au vizitat biserica. Pentru că întreținerea anuală şi conservarea ei, costa zeci de milioane de Euro anual, strângerea de donații continuă… fără prea mult cântec, firesc, toată lumea înțelege mersul lucrurilor.

Modelul Dresdei a fost urmat şi de alte orașe germane. Astfel s-a reconstruit în anii post-comunismului: Domul din Frankfurt şi Palatul orașului Potsdam.

Catedrala (Domul) Sf. Ap. Bartolomeu din Frankfurt-am-Main
Catedrala (Domul) Sf. Ap. Bartolomeu din Frankfurt-am-Main

Câte astfel de poveşti avem noi în istoria noastră? Te întristează, parcă, neputința propriului popor de a se coaliza in momente decisive, pentru cauze înalte. Catedrala din Iași a fost construită în 60 de ani (cu întreruperi şi poticneli)! Modestă şi înghesuita biserică românească de la Ierusalim (în care multe dintre vedetele şi artiștii noștri au călcat şi de care sigur n-au fost impresionați din cauza spaţiilor mici) are o istorie care, din păcate ne reprezintă: a început în 1906 prin inițiativa unui om de cultură ieșean, care, cu mari sacrificii a adunat bani pentru închirierea unei case pentru un paraclis; s-au făcut apoi subscripții publice, s-a pus de câteva ori piatra de temelie, dar după 34 de ani modesta biserică încă nu era gata; războaiele care au urmat au adus şi mai multe piedici, fiindcă abia în 1975 (în plin regim comunist dictatorial în Romania), biserica devine în sfârșit funcțională! Mi-e foarte greu să citesc  istoria acestei biserici, pentru că mă uit la cei de acum 100 de ani şi nu-i înțeleg, cum de nu au văzut importanţa acestei cauze, cum de nu s-au coalizat? Este extrem de frustrant să aplicăm mereu exemple de poticneli, amânări, neputințe. Mi-e drag să vorbesc despre biserica de la Ierihon, care e frumoasă ca o zi de primăvară românească, pentru că în jurul ei s-au coalizat românii de la vlădică la opincă, într-o vreme când banii nu erau mulți, noi nu eram așa de umblați prin lume şi nici pietrele hulitorilor nu erau așa de zgrunțuroase. Mă gândesc că avem şi alte exemple pozitive, de pildă rapiditatea cu care s-au construit, în doar câțiva ani, mari catedrale în Transilvania: Alba Iulia, Timișoara, Cluj-Napoca etc.! Era perioada imediat după Marea Unire, când România Mare era condusă de regi de altă credință decât cea ortodoxă, dar care au susținut credința majorității. Sau Ştefan cel Mare: a construit peste 40 de biserici şi mănăstiri, iar  construcția minunatei biserici de la Voroneț a durat doar… 3 luni, cu mijloacele de acum 500 de ani.

Ce model urmăm, e numai alegerea noastră! A fiecăruia dintre noi! Înainte de a te uita ce fac alții pentru catedrală sau împotriva construcției ei, fiecare ar face bine să se întrebe ce face el însuși pentru acest proiect al nostru! E ușor să caști gura şi să pleci urechea la tot felul de filmulețe şi texte care lovesc în construcția catedralei, prin voci şi figuri cunoscute în spațiul public. E mai greu să iei inițiativa şi să spui: DA, SUSŢIN CONSTRUCŢIA CATEDRALEI! Si apoi, să transformi în gesturi concrete această hotărâre… după modelul german al lucrului bine făcut! Urmând acest model, mi-ar plăcea să vad implicați în acest proiect artiști, academicieni, oameni deștepți de la uniunile scriitorilor, cântăreților, pictorilor etc., profesioniști din diverse domenii, instituții! Mi-ar plăcea să văd şi semne, chiar „modeste”, de susținere din partea bisericilor surori din Grecia, Rusia, Serbia, Bulgaria şi de la frații noștri români din diaspora! Ca semn de comuniune şi încurajare!

Gânduri bune vă doresc tuturor, întru Domnul nostru Iisus Hristos care S-a răstignit pentru toți oamenii, ca să putem primi în suflete bucuria Învierii!

Clara Râpan

15 Aprilie 2016, Denia Acatistului Bunei Vestiri

Acest articol nu reprezintă punctul de vedere al Patriarhiei Române, este doar o opinie a unui om simplu, fără veleități de scriitor sau jurnalist.

Nu uitați de contul pentru donații online, orice sumă: www.construimcatedrala.ro

Comentarii Facebook

Comentarii recente
  1. Bravo.cu asta ați fost tari de tot .bravo ați atins tot ce trebuie.asta înseamnă că se poate și de la voi 😀

  2. Câteva gânduri, impresii şi idei despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc…

    Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creştin-ortodox al poporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii de la cele duhovniceşti – liturgice-teologice până la cele naţionale-arhitecturale-sociale. În acest sens zidirea ei se constituie într-un simbol al permanenţei sintezei dintre Biserică şi Neam, precum şi într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale şi culturale ale poporului român. În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şi culturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni.
    Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şi afirme mereu identitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţele înaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş. Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidere responsabilă spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţei creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de către fiecare creştin. De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu, într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem. Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei neamului. Ori neamul – chiar într-o lume globalizată – ca de altfel fiecare persoană – chiar într-o lume hiper-individualizată – este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos. Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi…
    Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-o intimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei ca neînserată zi a opta. Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental-liturgică în centru prin simbolistica POTIRULUI, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei. Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte constructiv cu dinamica acesteia într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şi mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta. În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare descoperite deplin în Iisus Hristos.
    Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”. De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”. Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc peste generaţii este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată de aspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire cu valoare de simbol naţional şi universal urmaşilor. Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvârşeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică faţă de Biserică şi Neam.
    Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi a veşniciei lui. Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi…

    Stelian Gomboş

  3. Ideea uneu catedrale e buna, chiar foarte buna, dar locul unde este amplasata nu e bun. Pe fundalul catedralei va fi tot timpul casa poporului (cu semnifacatia ei dubla: epoca de aur si epoca mega-coruptiei).

    Multumesc,
    Un crestin

  4. Locatia catedralei este una dintre cele mai bune. Daca un credincios, cand trece pe langa o biserica, isi poate opri putin gandurile si se poate inchina, poate si unii parlamentari vor face la fel. Poate v-a fi un pic mai bine pentru tara si poate ca si presedintii nostri vor lua exemplul altor presedinti si in ziua nationala a Romaniei, vor merge la o slujba ortodoxa in catedrala. De exemplu presedintele Finlandei, tara luterana, merge la o slujba, in fiecare an pe data de 6 dec in catedrala ortodoxa Uuspenski. Ce legatura are acest om cu Ortodoxia? Este doar o forma de respect, fara sa aiba legatura cu credinta. In Romania problema nu este credinta, ci lipsa de respect, si din aceasta cauza sunt atat de multe discutii fara sens impotriva propriei credinte.

    Catedrala si Casa Poporului sunt relatia dintre pamantesc si ceresc.

    Din curiozitate am mers odata de jur imprejurul gardului de piatra care inconjoara cele 2 cladiri, si am observat ca o mare parte din gardul de piatra este deteriorat in partea Casei Poporului, dovada ca nimanui nu-i pasa de cum arata. La fel aleea din interiorul curtii Casei Poporului.

Lasă un răspuns


Știri recente

Ministerul Tineretului și Ministerul Educației promovează sportul în rândul elevilor. Ce competiţii organizează Biserica

Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul Educației Naționale au aprobat un protocol de colaborare privind elaborarea, organizarea, coordonarea și monitorizarea „Programului național” pentru încurajarea participării preșcolarilor, elevilor și studenților la activități cu caracter sportiv.  Scopul…