Foarte adesea, una este vorba pe care o spunem omului în față și alta cea pe care o colportăm în spatele lui: din oportunism, din lașitate, din ipocrizie, din rușine, dar, uneori, și din delicatețe.
Sau îi căutăm pe ceilalți acolo unde nu sunt. Neglijăm felurimea darurilor și împărțirea lor, căutându-l pe fiecare acolo unde nu este de aflat. Celui duhovnicesc îi cerem să fie un excelent administrator, bunului gospodar să fie un mare mistic, celui care scrie bine să și vorbească la fel, elocventului să scrie ca un maestru etc. Calitățile lor le minimalizăm sau chiar le ignorăm, iar pe cele ce nu le au le socotim esențiale. O atitudine care pendulează între anihilare și idolatrie. De observat însă că, la cea mai mică adiere de iubire adevărată, judecăm cu totul altfel, mai subiectiv, oricum mai corect.
Oare ce am fost noi chemați să însămânțăm? Oare spre ce lucrare vestitoare am fost trimiși? Oare nu să binevestim? Oare nu ca să mărturisim binele oriunde l-am întâlni, spre tezaurizare în Împărăția cea veșnică? Oare dacă un ticălos, să zicem, ne face sau ne va face un anumit bine evident, vom tăinui și vom ignora acest bine numai ca să avem plăcerea unei pedepse mai mari, mai drastice? Oare nu știm că Dumnezeu le vede și le știe pe toate? Oare nu vom încerca noi să „exploatăm” cât mai mult bine din fiecare din semenii noștri, spre recuperarea și salvarea lor? Oare spre îndreptarea celui de lângă noi arătăm noi cele rele ale sale sau spre pierderea lui? Oare iubirea și dorul de îndreptare a celorlalți sunt cele care ne mână? Sau există vreo situație în care se poate abdica de la iubire.
Asta nu înseamnă desigur acoperirea și ignorarea răului, cocoloșire reciprocă, lipsă de fermitate în împotrivirea față de ticăloșiile de tot felul. Din contră! Dar „certa-mă-va dreptul cu milă și mă va mustra” (Psalmul 140, 5), noi ca și Dumnezeu nu putem dori „moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”. Nu știu dacă acestea sunt preceptele care ne animă. Și cred că ar trebui să ne anime tocmai în cazurile cele mai grave. „Bine, bine, se va spune, dar cum îi vom „dărâma” pe cei învechiți în rele, pe cei care cu ne-simțire nu contenesc a infesta, cu bună-știință, societatea și, nu arareori Biserica, cu veninul mârșăviei lor, sub cele mai diferite forme, fie ele rafinate sau grosiere? Cum vom „lupta” contra lor?” În nici un caz cu aceleași arme, ci făcând exact pe dos.
Cauterizările făcute de creștini (cei care își asumă condiția asta) pot fi și ele dureroase, aspre, chiar dure uneori, dar trebuie, totdeauna, să lase să se străvadă iubirea, și poate nu atât iubirea lor, care poate părea sau poate fi egoistă sau interesată, ci iubirea Aceluia care tot este Iubire. Anormalitatea nu poate fi combătută decât prin normalitate, dezechilibrul prin echilibru. S-ar putea replica că aceasta este teorie. Știm fiecare, doar, cât de greu este de împlinit! Dar trebuie măcar să păstrăm reperele, posibilitatea de a ne orienta, de a ne situa poziția, tensiunea spre ceea ce trebuie să fie.
Există în fiecare din noi o busolă fină, pe care adesea o ignorăm, dar care ne arată fără greș nu Steaua Polară, ci „Soarele Dreptății”. Căci despre dreptate întru iubire este vorba, până la urmă. Reciproca este și ea adevărată? Probabil, dar, în ciuda aparențelor, este mult mai greu accesibilă.
Ei, marii păcătoși (după concepția omenească, căci după cea divină întotdeauna „cel dintâi sunt eu”), au nevoie mai mare de milostivirea și rugăciunile noastre, ceilalți se mai descurcă și singuri. Este știut că exaltarea răului sfârșește nu prin a-l anihila, ci prin a-l spori, că ignorarea unui bine cât de mic sfârșește prin a-l uzurpa și a-i preda locul său răului. Contactul cu răul, în orice fel s-ar produce el (fie că-l suporți, fie că asiști la producerea lui, fie că-l provoci), te împovărează. Și cu atât mai mult folosirea lui ca armă, chiar și atunci când se pretinde că se face împotriva lui însuși. În ciuda oricăror date sociologice, binele rămâne pre-ponderent, atârnă încă mai greu. (Editorial semnat de Costion Nicolescu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 24 noiembrie 2013)
