Calendar Ortodox, 18 noiembrie

Sfântul Cuvios Nectarie Protopsaltul

Sfântul Cuvios Nectarie s‑a născut pe pământul binecuvântat al României, în orașul Huși, în anul 1804, primind la botez numele Nicolae. Părinții săi, Vasile și Joița Crețu, au avut opt copii: doi băieți, care au îmbrăcat haina monahală la Mănăstirea Neamț, și șase fete, dintre care trei au ales să devină călugărițe la Mănăstirea Văratec.

După adormirea părinților săi, Nicolae a rămas în grija fratelui său, schimonahul Atanasie, care ucenicise opt ani pe lângă Sfântul Cuvios Gheorghe, la Mănăstirea Cernica de lângă București.

La îndemnul Părintelui Atanasie, Nicolae a mers să deprindă cântarea psaltică la școala arhiereului grec Grigorie Efesiu de la Mănăstirea Golia din Iași, devenind unul dintre cei mai buni psalți ai acelei școli. Și-a urmat apoi fratele la Mănăstirea Neamț, unde a intrat ca frate începător.

După o perioadă de încercare, a fost tuns în schima cea mică, primind numele Nectarie. A fost rânduit canonarh și psalt la strană.

Starețul, cunoscând smerenia lui, a hotărât să-l hirotonească diacon. Sfântul Nectarie, simțindu-se nevrednic pentru această mare cinste și văzând stăruințele părinților de a primi hirotonia, a luat binecuvântare și a plecat, împreună cu fratele său, la Mănăstirea Ciolanu, din ținutul Buzăului.

După doi ani, și în această mănăstire a fost rugat să primească hirotonia întru diacon. De aceea, împreună cu Părintele Atanasie, a plecat la Mănăstirea Căldărușani de lângă București, unde a primit tunderea în schima cea mare.

Cei doi frați, Nectarie și Atanasie, au viețuit într-un loc retras, la Schitul Cocioc, unde se nevoia, în acea vreme, și Sfântul Cuvios Macarie, marele dascăl de psaltichie românească. Din viețuirea și învățăturile Sfântului Macarie, mult folos duhovnicesc au primit cei doi frați.

În 1835, ei s-au îndreptat spre Sfântul Munte Athos, unde au locuit la Schitul Buna Vestire de pe teritoriul Mănăstirii Xenofont. Un an mai târziu, au plecat amândoi în pelerinaj la Ierusalim, rămânând la Locurile Sfinte șase ani.

În anul 1842, Sfântul Nectarie și schimonahul Atanasie s-au întors în Sfântul Munte și s-au stabilit la Schitul Sfânta Ana, de pe teritoriul Mănăstirii Marea Lavră.

În schit erau 20 de chilii românești, cu mari nevoitori isihaști. În acest loc a învățat Sfântul Nectarie să sculpteze cruciulițe pentru a-și cumpăra cele necesare hranei și pentru a-și plăti datoriile către mănăstire.

Văzând că Sfântul Nectarie este un bun psalt, multe mănăstiri îl chemau să cânte la privegherile hramurilor, unde îi uimea pe toți și era asemănat cu Sfântul Ioan Cucuzel. Odată, Sfântul Nectarie a fost chemat la hramul unei Mănăstiri din Athos.

După ce s-a sfârșit privegherea, a fost invitat să participe la agapa de hram alături de un cântăreț bisericesc venit din afara Sfântului Munte. După un timp, psaltul grec a fost rugat să interpreteze o cântare foarte frumoasă, iar Sfântul Nectarie a fost rugat să o scrie pe note, apoi să o cânte după notițele sale.

Cuviosul a psalmodiat cu fidelitate cântarea, uimindu-i pe toți. Atunci acel cântăreț s-a umplut de invidie și mânie, încât i-a pregătit un pahar de vin cu otravă pe care i l-a oferit Sfântului Nectarie. Cuviosul l-a băut și îndată a început să se simtă rău.

I-a spus fratelui său ce s-a întâmplat, iar Părintele Atanasie a luat candela de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Portărița și i-a dat-o Sfântului Nectarie să bea din ea. Sfântul a băut untdelemnul și, cu multă amărăciune în suflet, a spus: „Preasfântă Fecioară, izbăvește-mă! M-au otrăvit!”. Maica Domnului, ajutătoarea grabnică, sprijinul neîntârziat și doctorul celor ce o cheamă, de îndată i-a dăruit vindecarea.

De atunci Sfântul Nectarie a încetat să mai meargă la hramurile mănăstirilor la care era invitat.

În jurul anului 1854, el și fratele său l-au urmat pe Cuviosul Nifon Ionescu, cel ce s-a ostenit la ridicarea Schitului românesc Prodromu. Trăind Sfântul Nectarie în schit, era cel dintâi la biserică, unde cânta ca un înger.

La slujbă, mulți oameni veneau să-l asculte. Cu toate acestea, pe cât era de lăudat, pe atât se smerea, privind în jos și înălțându-și mintea la cele cerești. De multe ori stătea smerit în strană, cu ochii plini de lacrimi, răpit în rugăciunea minții către Dumnezeu.

La ascultare, Sfântul Nectarie ieșea primul și ridica pietre pentru construirea Schitului, apoi le punea pe samar și pe tărgi, iar părinții începători, văzându-l, se întreceau să se ostenească mai mult. După multă trudă, părinții se odihneau, iar Sfântul Nectarie obișnuia să stea retras.

Ochii nu și-i ridica, nu vorbea mult și niciodată nu era tulburat. Căuta să nu mâhnească pe nimeni.

Dacă cineva începea discuții deșarte, Cuviosul se făcea că a uitat sau a pierdut ceva și se ducea la chilia sa. Pentru aceasta, a atras dragostea tuturor părinților și fraților. Când primea ascultare, rostea cuvânt de folos în biserică sau la masă, ca un vorbitor preaînțelept.

După sfințirea bisericii mari a Schitului Prodromu, Sfântul Nectarie s-a retras la liniște, la Chilia Sfântul Mina din Pustia Viglei, alături de fratele său iar, după adormirea părintelui Atanasie, s-a stabilit într-un loc retras, aflat pe teritoriul schitului, lângă mare.

În anul 1896, a trecut printr-o mare încercare. Văzând lucrarea sa duhovnicească, diavolul, vrăjmașul de obște al mântuirii oamenilor, a vrut să-l omoare, însă Dumnezeu nu a îngăduit una ca aceasta.

Coborându-se la mare să spele un prosop, s-a împiedicat și a căzut între pietre. A zăcut rănit o noapte, sub ploaie și vânt. A doua zi a fost găsit de părinți, care l-au luat și l-au dus pe un catâr la bolnița schitului, unde a fost îngrijit vreme de trei luni, până și-a revenit.

A trecut la cele veșnice în 18 noiembrie 1899.

Strălucind în virtute, evlavie, dragoste și smerenie, Cuviosul Nectarie a bineplăcut lui Dumnezeu, a fost pildă monahilor, prin viețuirea sa cea întocmai cu îngerii, și s-a făcut vas ales al darurilor Duhului Sfânt, primind de la Dumnezeu harisma teologhisirii prin cuvânt și cântare psaltică, precum și darul lacrimilor și al rugăciunii neîncetate.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Troparul, glasul al 3-lea

Sfinte Nectarie, chemând în inimă cu înţelegere numele Domnului, te-ai luminat şi te-ai sfinţit în liniştea din pustie. Glasul tău a bucurat plinătatea Bisericii, iar prin osteneala ta moștenire sfântă ne-ai dat, prin care te cinstim, Cuvioase, și cerem a ta rugăciune.

Alt Tropar, pentru Schitul Prodromu

A Prodromului privighetoare care mângâie întregul Athos, că Hristos ți-a dăruit glasul îngeresc, te-ai ostenit cărând pietre cu mâinile, ca să zideşti lăcaş sfinţit celor de un neam, iar cu darul tău să-l luminezi prin cerești cântări; de aceea te cinstim, Sfinte Nectarie.

Sfântul Mucenic Platon († 302)

S-a născut în orașul Ancira (azi Ankara) din Galatia, Asia Mică, din părinți creștini. Atât el, cât și fratele lui Antioh au învățat de mici Sfânta Scriptură și au fost obișnuiți cum împlinirea poruncilor dumnezeiești.

Sfântul Mare Mucenic Platon a fost prins propovăduind pe Mântuitorul Iisus Hristos și dus înaintea judecătorului Agripin.

A fost îndemnat să jertfească idolilor, dar Marele Mucenic Platon a refuzat și supus fiind supliciilor a primit moarte mucenicească pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos rugându-se: „Mulțumescu-Ți Domne Iisus Hristoase, că m-ai apărat de vicleșugurile vrăjmașului și m-ai învrednicit să-mi săvârșesc bine alegerea nevoinței pe care am răbdat-o pentru Tine și acum Te rog primește cu pace sufletul meu”.

Tropar Glas 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Ascultă troparul aici!

Sfântul Mucenic Roman diaconul († 303)

Era originar din Palestina și a slujit ca diacon la biserica din Cezareea. În timpul persecuției împăratului Dioclețian se afla în Antiohia Siriei propovăduind pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Cum Asclipiad ,conducătorul orașului, voia să dărâme biserica creștinilor de acolo, Romano a îndemnat lumea să se împotrivească. La o sărbătoare a păgânilor, Sfântul Mucenic Romano a ieșit înaintea lui Asclipiad strigându-i înșelarea de care este orbit, mergând la idoli și nevăzându-l pe adevăratul Dumnezeu Iisus Hristos. Pentru acest fapt a fost supus chinurilor și în cele din urmă Sfântul Mucenic și-a dat sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos.