Grigorie Palama s-a născut, cum rezultă din indicațiile patriarhului Constantinopolului, Filotei, ucenicul lui Palama, ca primul copil al unei familii distinse, stabilită la Constantinopol. Tatăl său, cu numele Constantin, unul dintre înalții demnitari ai curții împărătești, se tunse de timpuriu în monahism, dar nu supraviețui mult acestui eveniment, ci muri, lăsând în urma sa o soție cu câțiva copilași, dintre care cel mai mare, Grigorie, de-abia număra 7 ani. Era cât pe aci să intre și mama copiilor în monahism, de n-ar fi îndemnat-o sfătuitorii ei duhovnicești să rămână lângă copiii ce trebuiau crescuți.
Grigorie a fost dat să studieze deprinderile oratoriei și cultura laică, remarcându-se curând ca unul dintre cei mai dotați copii. În gramatică, retorică, fizică și în toate studiile aristotelice se vădea îndemânatic, ager, priceput în scris și cuvântare, încât însuși Aristotel de ar fi fost prezent l-ar fi lăudat nu puțin. Împăratul își făcea planuri mari cu el, dar tânărul acesta era dominat de exemplul și de sfaturile unui tată, al cărui chip idealizat de amintirile de copil și de povestirile unei mame în doliu continuu, i se prezenta în imaginație luminat de bunătatea, de înțelepciunea și de autoritatea unei ființe supralumești. Scrierile religioase și ascetice, literatura Sfinților Părinți, graiul profetic subliniat de amenințări și frânt de emoții misterioase al pustnicilor coborâtori trecător (temporar) din Athos, îl furau ușor de la silogismele logicii sau de la canoanele gramaticii, plămădind în el hotărârea să părăsească o viață zgomotoasă de suprafață, să-și ia crucea și să se retragă în Muntele Sfânt, în sine și în Dumnezeu. Deocamdată își schimbă subit felul de trai, manifestat în îmbrăcăminte, hrană și somn, adoptând o asceză așa de aspră, încât cei ce-l cunoșteau credeau că a înnebunit. Trecând peste adolescență, părăsi cu ceilalți doi frați ai săi Constantinopolul și se stabili în mănăstirea Vatopedului din Athos, făcându-se discipol în ale ascezei lui Nicodim „bărbat minunat în viețuire și contemplare”. În post, rugăciune și veghe continuă cerea de la Dumnezeu neîncetat: „Luminează-mi întunericul, Doamne, luminează-mi întunericul„. După trei ani de supunere lui Nicodim, acesta muri, iar tânărul Grigorie trecu la Lavra lui Atanasie, petrecând și acolo trei ani. Puterea lui de înfrânare se intensifică în timpul acesta așa de mult, încât nu mai domina numai pasiunile și poftele iraționale, ci și trebuințele naturale și necesare: câte trei luni de zile nu mai dormea nopțile, ci numai puțin după prânz, „ca și când s-ar fi luptat cu trupul să se elibereze de el”.
După acești trei ani trecu la ultimul stadiu din calea ascezei și a contemplației, la cel al isihiei, al liniștii netulburate în singurătate, într-un ținut anume rezervat celor ce ajungeau până la acest stadiu, în ținutul Glosiei. Învățătorul și corifeul tuturor celor dedați în acest ținut practicii isihaste era un alt Grigorie, tot din Bizanț, devenit celebru în „isihie, înfrânare și contemplație”. Omonimului său i se atașă tânărul Grigorie, inițiindu-se de la acela „în cele mai admirabile și mai înalte îndeletniciri ale minții și în prima și cea mai perfectă contemplare a lui Dumnezeu”.
După doi ani de viețuire în isihie a fost silit împreună cu alți 12 apropiați să schimbe Glosia Athosului cu Tesalonicul, din cauza deselor năvăliri turcești care le tulburau asceza. În Tesalonic primește preoția și apoi se mută cu ceilalți prieteni pe muntele de lângă Veria, în schitul de acolo, unde au continuat practica lor, cinci zile rămânând retrași, iar sâmbăta și duminica fiind împreună la dumnezeiasca Euharistie și în convorbiri. Era la vârsta de 30 de ani și boala încă nu se legase de trupul lui nici în cea mai mică măsură. Se dedă deci la și mai mari lupte, voind să-și supună trupul cu totul spiritului; prin înfrânarea de tot felul și prin izvorul nesecat de lacrimi, își subția și curăța organul vizual al sufletului, avansând spre îndumnezeire prin rugăciunea neîntreruptă a minții și prin comuniunea și unirea harică cu Dumnezeu.
Roadele Duhului Sfânt, celui sălășluit în el, nu întârziară să izvorască din el, devenind pentru toată împrejurimea pildă de viață, sfânt, incomparabil cu ceilalți oameni. Fața lui se lumina adesea de focul Duhului Sfânt din el.
După cinci ani de viețuire pe muntele Veriei, desele expediții sârbești, care pustiau ținutul și duceau în robie populația, îl făcură să se reîntoarcă în Lavra cea mare a Athosului, în care con-tinuă aceeași viață ca și în Veria.
Metoda isihastă, în forma ei determinată, cum se practica în veacul al XIV-lea, are ca inițiator în Athos și în împrejurimi pe amintitul învățător al isihaștilor din Glosia, pe Grigorie, numit Sinaitul, pentru că a venit la Athos din muntele Sinai. Notița despre el, tipărită în Migne P. G. 150, 1237, ne spune că a înflorit pe la 1330 și că, venind în Athos de la mănăstirea din Sinai și colindând mănăstirile și sihăstriile de aici, a aflat mulți bărbați împodobiți cu înțelepciune și viață morală, dar tot zelul lor era orientat numai în direcția practică, fiind așa de neinițiați în ceea ce privește paza minții și exercițiul contemplativ, încât nici după nume nu știau în ce constă. Arzând de râvnă dumnezeiască, învăță nu numai pe cei ce trăiau cu totul în retragere, ci și pe monahii chinoviali despre înfrânarea și paza minții și despre rugăciunea spirituală.
Pe Grigorie Sinaitul îl frământa o problemă: cum să facem ca să ne simțim cu adevărat învățați de Dumnezeu direct, după cuvântul Apostolului (Ioan 6, 45), și să înțelegem astfel Sf. Scriptură și pe Sf. Părinți? Doar fiecare credincios poartă în tablele inimii lui legea Duhului scrisă și pe toți ne-a învrednicit Iisus să vorbim nemijlocit cu El. Prezența lui Dumnezeu pretutindeni, așadar și în noi, trebuie, de asemenea, să aibă și un rost, și un sens moral-religios, nu numai unul metafizic. Cauza însă pentru care ne simțim singuri, fără Dumnezeu, este în noi, nu în Dumnezeu. Când ne renaștem (prin Botez), suntem copii și de aceea nu înțelegem și nu percepem harul, nu suntem conștienți de înnoirea vieții noastre, ci ignorăm măreția cinstei și a binelui de care ne-am împărtășit. Pe măsură ce creștem însă în viața nouă, înțelegem, ne însușim în conștiință tot mai mult bucuriile primite prin renaștere (baptismală).
Din păcate, această creștere duhovnicească nu se face paralel cu cea naturală, ci cădem prin neglijență și printr-o viețuire condusă de pasiuni în nesimțire și în întuneric și nu mai știm nici cine este Dumnezeu, nici cine suntem noi sau că am devenit fii ai luminii și membre ale lui Hristos. Chiar dacă ne-am botezat când suntem mari, dacă nu ne-am da silința să creștem în viața nouă, n-am simți decât Botezul în apă, nu și cel în Duh. Deși ne-am înnoit în Duh, noi nu-l simțim în noi pentru că nu scoatem din rugină organul de percepere al celor duhovnicești, nu credem prin credința lucrătoare, ci prin cea simplă și moartă, rămânând într-o viețuire după trup. Chiar de (dacă) ne și căim, o facem numai trupește și tot numai trupește începem să împlinim poruncile, și nu duhovnicește. Iar dacă totuși învrednicește Dumnezeu pe cineva cu harul Său, îl credem că se amăgește. Astfel rămânem morți până la moarte, Duhul lui Dumnezeu nefiind în noi.
Cum poate afla deci omul pe Hristos cel primit prin Botezul în Duh?Apoi, cum va progresa, sau cum va păstra ceea ce a aflat? Pentru Grigorie Sinaitul sunt, între oamenii care caută și află pe Hristos în ei, trei stadii: începătorii află în ei lucrarea Duhului Sfânt primit în Botez, progresații află în ei luminarea dumnezeiască, văd adică pe Dumnezeu atât cât Îl încap puterile lor, iar desăvârșiții ajung la deplină curățire și înviere a sufletului.
Toate trei categoriile pot cădea din starea în care sunt.
Pentru fiecare din cele trei stadii, Grigorie Sinaitul recomandă, uneori până în amănunt, anumite acțiuni și reguli.
Lucrarea Duhului Sfânt primită în Botez se află în general prin activarea poruncilor, prin multă osteneală și după timp îndelungat. Cu cât păzim mai mult poruncile, cu atât ni se descoperă mai mult darurile Duhului Sfânt. Pe lângă observarea poruncilor, se cere o neîntreruptă cugetare și invocare a lui Dumnezeu, prin ceea ce lucrarea Duhului Sfânt în noi se manifestă în supunerea față de Dumnezeu. Dacă vrem să aflăm și să cunoaștem adevărul, să căutăm să avem numai lucrarea inimii noastre, fără a-i întipări vreo formă precisă sau a-i împrumuta prin fantezie forma vieții lăuntrice a vreunui sfânt, fără a năzui s-o privim ca oarecare lumină, căci acestea toate sunt rătăciri foarte frecvente la începători. Să năzuim pur și simplu să avem în inimă numai lucrarea rugăciunii, care încălzește și veselește mintea și aprinde dragostea nespusă către Dumnezeu și către aproapele.
[†¦]
[De aceea, în lupta sa cu filosofii Varlaam și Achindin, care acuzau pe isihaști de ignoranță – n.r. ], Grigorie Palama accentuează cu toată energia și la tot pasul că numai inima curată, la care ajung după eforturi morale îndelungate și grele numai foarte puțini dintre oameni, poate să se ridice la unirea aceasta cu Dumnezeu. Prin sfințenie deci ne putem apropia de Dumnezeu, putem vedea lumina supranaturală, nu prin silogisme și împărțiri, și analize din înțelepciunea profană! Contemplarea adevărului nu stă la capătul științei, ci la (cel) al sfințeniei, iar aceasta încă nu se dobândește prin mijloace științifice, ci prin fapte și viață. Cu metodele silogistice și analitice nu se va putea cunoaște nici pe sine omul, ci numai prin căință dureroasă și prin asceză intensă, făcându-și mintea fără vanitate și fără răutate. Pe aceste căi practice devine omul curat cu inima, în care stadiu poate apoi să se dedice cu desăvârșire contemplației. Nu trebuie însă uitat în procesul de sfințire al omului factorul principal, unic creator, harul Du-hului Sfânt. Fără el sufletul omenesc este acoperit cu un văl provenit din căderea lui Adam. În-dată ce se întoarce însă sufletul spre Dumnezeu, vălul de pe sufletul lui este destrămat de razele harului și poate privi cu fața descoperită a sufletului pe Dumnezeu. Vălul acesta care acoperă sufletul sunt patimile, sunt răutățile noastre. Cu cât biruie sufletul ajutat de harul Duhului Sfânt învelișul acesta al patimilor, cu atât vede mai clar lumina dumnezeiască.
Sufletul omenesc singur n-ar putea răzbate prin învelișul patimilor până să vadă lumina dumnezeiască, dacă nu i-ar veni în ajutor însuși Dumnezeu prin razele Sale. Evident că în toată silința aceasta a sufletului de a se depăși, ajungând la Dumnezeu, rugăciunea, la început mai puțină, apoi tot mai multă, și tot mai mult trecând într-o meditație fără idei și fără cuvinte, are un rol esențial.
Numai cine își identifică mintea desăvârșit cu rugăciunea, numai acela e luminat de strălucirea dumnezeiască. Rugăciunea necurmată este mijlocul de a te afla pe tine, de a-ți face inima curată. Într-o astfel de inimă curată Dumnezeu venind își va imprima liniile Sale. Iar inima curată constă în a-ți prezenta sufletul lui Dumnezeu fără nici o impresie în el, fără nici o formă întipărită în el, pregătit să primească numai semnele ce i le va imprima Dumnezeu, adică cele pe care le lasă în el atingerea lui Dumnezeu. Aceasta este unirea cu Dumnezeu, aceasta este lumina dumnezeiască. Vedem dar că ea este produs al lui Dumnezeu și nu constă numai în uitarea tuturor ideilor și patimilor.
Din faptul că vederea luminii lui Dumnezeu este lucrată în suflet de Duhul Sfânt, după ce omul și-a câștigat o inimă curată, urmează că ea nu se poate obține pe căi pur naturale, prin activitatea minții, și toți cei care nu au în ei pe Duhul Sfânt, neavând experiența acestei lumini, nici n-o pot înțelege. Descrierile adecvate sunt înțelese numai de cei care cunosc realitatea ce vor s-o exprime, dar cei ce nu cunosc acea realitate sunt mereu tentați de-a lua descrierea adecvată în sens literal, sau de a nu-și putea închipui în nici un fel lucrul la care se referă. Cele ce se petrec în cel duhovnicesc nu le poate înțelege nimeni, decât tot numai unul duhovnicesc, pe când cel duhovnicesc poate ispiti (cerceta) cele din sufletul celui psihic. Dacă deci va încerca cineva fără isihie și fără înfrânarea cugetărilor să vorbească despre acestea și despre roadele lor, așa cum îi dictează ideile sale, va face evident o mare nebunie, străduindu-se să pătrundă cu cunoașterea naturală cele supranaturale, adâncurile lui Dumnezeu, cunoscute numai Duhului lui Dumnezeu, și harismele Duhului, cunoscute numai celor duhovnicești, care au mintea lui Hristos. În aceste chestiuni trebuie ascultat cel duhovnicesc.
Unii dintre cei care n-au ajuns la acea treaptă de perfecțiune ca să experieze aceste realități cred cele spuse de cei duhovnicești, alții însă nu vor să creadă, ridicând mintea lor deasupra înțelepciunii dumnezeiești.
Din cele spuse despre calea cum se ajunge la contemplarea luminii dumnezeiești rezultă că ea nu este nici un produs al simțurilor, odată ce nu se vede cu ele, nici un produs intelectual, odată ce se ajunge la ea prin suprimarea oricărei activități intelectuale, nici o închipuire, pentru că și aceasta este un produs noetic și nu s-ar cere pentru a o vedea desăvârșire morală. În special ea nu este ceva sensibil și deci material, ci ceva spiritual, sau duhovnicesc și se vede printr-un simț spiritual. Varlaamiții (scolasticii raționaliști – n.r.) întrebau mereu cum se vede această lumină dacă e spirituală, adică nesupusă simțurilor? Răspunsul concret era greu de dat. Palama afirmă că răspunsul nu se poate da în cuvinte ale înțelepciunii omenești, ci în cele pe care le-am învățat de la Duhul Sfânt, adică prin exemplele și cuvintele Sfintei Scripturi. În aceasta se spune despre Ilie că a văzut slava dumnezeiască, acoperindu-și fața cu o haină. Este de altfel ușor de conceput o astfel de lumină văzută cu ochii minții, neprodusă pe cale naturală, așa precum imateriale sunt toate reprezentările noastre, când nu privim cu ochii lucrurile. Aici însă este vorba de o lumină cu totul deosebită, nu cum ne-o putem produce în noi cu ochii închiși; cea din urmă simțim că are în ea ceva artificial și este produs voluntar al nostru, cea dumnezeiască ne vine spontan, noi ne aflăm față de ea cu totul pasivi. Desigur că vorbim încă analogic și deci inadecvat; lumina produsă voluntar de noi este încă dacă nu ceva material, totuși ceva identic la aspect cu cea materială; lumina dumnezeiască, dimpotrivă, nu se poate compara cu nici un fel de lumină creată.
Cearta în jurul acestei lumini s-a întins de la început și la lumina din Tabor, de la Schimbarea la față a Domnului. Se obiecta: chiar dacă am admite spiritualitatea unei lumini interne, în nici un caz nu putem admite aceasta pentru o lumină care se manifestă în extern și care trebuie văzută deci cu ochii trupești. Palama răspunde la ambele părți ale obiecțiunii că lumina a fost o rază a Dumnezeirii Lui, cum ne spune Sfânta Scriptură, deci n-a fost o lumină materială, din două motive: întâi pentru că nu este decât o revărsare a luminii dinlăuntru, manifestată într-un lucru sensibil, în corp, așa cum și durerea, și toate mișcările sufletului se reflectă în afară, și al doilea, pentru că acest fel de lumină n-au văzut-o apostolii în starea lor sufletească obișnuită și e de crezut că oameni în altă dispoziție sufletească n-ar fi văzut-o, precum n-au văzut-o turmele păstorilor la nașterea Domnului, sau cei din jurul lui Ștefan când murea, sau al lui Pavel când se convertea.
În rugăciunea intensă, focul dinlăuntru iese la iveală și lumina interioară se aprinde, iar mintea se ridică ușurând și încălzind și ridicând cu sine și trupul, cum se ridica trupul Mariei Egipteanca. Cei ce privesc la un astfel de sfânt văd năpădind din el foc ca dintr-un cuptor. În felul acesta primește nu numai sufletul arvuna bunurilor viitoare, ci și trupul care este unit. Cine nu recunoaște aceasta ajunge în chip firesc să nege și lumina în care vor străluci drepții în lumea cealaltă împreună cu trupul lor. Tot prin acest fenomen se anticipează și raportul ce va exista în lumea viitoare între suflet și trup. Atunci raporturile se vor schimba. De unde (dacă) astăzi sufletul cunoaște și acționează prin trup, în lumea viitoare, trupul va fi inundat de suflet, căci nu ochii trupului, ci sufletul primește puterea de-a vedea adevărul. Cunoașterea de atunci va fi cu totul spirituală, și nu sensibilă.
Precum astăzi sufletul este împiedicat în cunoașterea sa de trup, care-l face să-și imagineze totul corporal și să nu înțeleagă decât adecvat cele spirituale, tot astfel atunci trupul se va ascunde și se va subția atât de mult, încât nu va mai părea din materie, apropiindu-ne de îngeri. Funcțiunile sensibile și cele raționale vor dispărea, întrucât și unele, și altele se datoresc faptului că nu cunoaștem lucrurile direct, ci prin trup și deducție, păstrând și dezvoltând numai facultatea contemplării spirituale.
Unirea aceasta cu lumina dumnezeiască este superioară teologiei intelectuale și se raportează la ea ca posedarea unui lucru la cugetarea despre el, până nu l-ai văzut. Dar prin această cugetare despre el nu-l poți experia. Precum până n-ai în mâini aurul, oricât l-ai cugeta, nu-l vezi, nu-l pipăi, nu-l cunoști exact, nu-l posezi, tot așa și cu cele dumnezeiești, prin cugetare și teologie nu le trăiești și deci nici nu le cunoști într-adevăr. Palama are chiar și imaginea lui Bergson, referitoare la același lucru, despre orașul cunoscut din vedere sau din fotografie. Tocmai de aceea izvorul teologiei sigure este această unire cu Dumnezeu.
Aceasta n-o înțelege Palama în sensul că fiecare teolog spune lucruri incorecte, întrucât nu experiază ceea ce profesează, ci că tot ce frământă și împart și toarnă în forme teologii fără să priceapă uneori ei înșiși prea mult, dar experiența celor ce-au stat în contact direct cu Dumnezeirea este experiență fixată în izvoarele revelate sau în scrierile celor ce au retrăit măcar în parte înțelesul acelor izvoare.
Sfântul Grigorie Palama a fost fără îndoială un mare teolog și un teolog al experienței și meditației personale. Tot fructul experienței sale se încadrează însă perfect în formulele vechi ale învățăturii bisericești, cărora le-a împrumutat totuși sens proaspăt și personal.
* Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae publicat în revista Academia Teologică Andreiană Ortodoxă Română din Sibiu (1929-1930), pp. 59-64; 68-72, preluat de Ziar Lumina de Duminică din 31 martie 2013 (Sublinierile din text aparțin redacției Ziarului Lumina).
