Biserica Domnească de la Curtea Veche va fi resfințită

Biserica Domnească de la Curtea Veche ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanu în anul 1559 va fi resfințită duminică, 16 iunie. Resfințirea bisericii se face după ample lucrări de restaurare și consolidare interioară și exterioară care s-au realizat la acest sfânt lăcaș între anii 2008 – 2013 cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. În acești ani potrivit pr. paroh Gheorghe Zaharia s-au făcut următoarele lucrări: consolidarea – restaurarea Bisericii, restaurarea picturii, restaurarea catapetesmei, înfrumusețarea Bisericii cu mobilier nou sculptat în lemn de stejar, amenajare paviment în jurul sfântului locaș.

Biserica Domnească de la Curtea Veche – Paraclis Patriarhal din anul 2008 – are hramul istoric Buna Vestire (25 martie), iar de la jumătatea sec XIX al doilea hram este închinat Sf. Cuv. Antonie Cel Mare (17 ianuarie) a cărui icoană făcătoare de minuni se află în această sfântă biserică și aduce binecuvântare și mângâiere miilor credincioși care calcă săptămânal pragul Bisericii Sf. Anton – Curtea Veche.

Veche capitală a Țării Românești, orașul București păstrează numeroase monumente de artă religioasă medievală, printre care o serie de biserici și mănăstiri vechi începând din secolul al XVI-lea, de când orașul a devenit reședința statornică a voievozilor munteni.

Printre cele mai importante monumente de acest fel se găseau, în chip firesc, bisericile construite la vechea curte domnească (numită, după părăsirea ei, în 1775, «Curtea Veche»), lăcașuri din «care se mai păstrează azi în ființă doar biserica Buna Vestire, numită în trecut «biserica domnească mare», sau «biserica de jos», spre a se deosebi de «biserica de sus», cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, construită în sec. XVII și demolată în secolul trecut.

În apropiere de Piața Unirii, peste drum de vestitul han al lui Manuc, se înalță silueta impunătoare a unei biserici despre care puțini trecători știu că este cea mai veche biserică din București, că a fost lăcaș de închinăciune pentru mulți din domnii Țării Românești, că aici s-au rugat cu credință și evlavie Mihai Viteazul, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino, Sfântul Constantin Brâncoveanu și alți iluștri voievozi din veacurile XVI-XVIII. Biserica este o adevărată bijuterie a artei vechi românești, apreciată ca atare de toți specialiștii.

Pentru datarea bisericii dispunem de mai multe știri. În pisania pusă de Ștefan vodă Cantacuzino deasupra ușii de intrare (și care a înlocuit vechea pisanie din sec. XVI), se spune «Această sfântă și dumnezeiască beserică, unde se cinstește hramul Blagoveștenia (Buna Vestire) preaslăvitei Născătoarii de Dumnezeu și pururea Fecioarii Mariei, din temelia ei iastă zidită de bătrânul Mircea Vodă și în urmă cu fiiu-său, Pătrașcu Vodă cu Radu și Mircea cel Tânăr, o au înfrumusețat și o au zugrăvit. (Inscripțiile medievale ale României, vol. I, Orașul București, Buc., 1965, p. 245-246, care indică și lucrările unde a mai fost publicată inscripția, începând din 1862.)

Din textul pisaniei rezultă deci că biserica a fost zidită de Mircea Ciobanul, probabil în a doua domnie (1558-1559), fiind terminată și zugrăvită de urmașul său Petru cel Tânăr(1559-1568).

Cronica țării – redactată la mijlocul sec. XVII pe baza unor însemnări mai vechi – afirmă și ea că Mircea, Ciobanul ar fi făcut «biserica cea domnească din București», unde a fost îngropat la 21 sept. 1569 (Istoria Țării Românești, 1290-1690. Letopisețul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu – D. Simonescu, Buc., 1960, p. 50.) dată acceptată în general pentru terminarea construcției lăcașului.

Informațiile din pisanie și din cronică sunt confirmate de un document din 13 mai 1563, în care este amintită prima oară biserica domnească, de curând terminată (Documenta Romaniae Historica, seria B, vol. V, Buc., 1983, p. 292.)

Paternitatea lui Mircea Ciobanul asupra lăcașului i-a fost recunoscută și prin faptul că chipul său și al doamnei Chiajna – apriga fiică a lui Petru Rareș și soția lui Mircea Vodă – se păstrează în tabloul votiv, aflat pe latura nordică a peretelui.

Trebuie să mai menționăm și faptul că – în aceeași perioadă cu biserica – Mircea Ciobanul a întreprins și o serie de lucrări de refacere la, vechea reședință domnească din București, căreia îi lipsea la acea dată un lăcaș de rugăciune. «Considerațiile privitoare la atribuirea rolului de ctitor al palatului voievodal lui Mircea Ciobanul și urmașilor săi imediați se bazează pe știrile – privitoare la rămânerea sa aproape permanență la București, pe studiul tipologic al vestigiilor și pe inventarul arheologic surprins în situații stratigrafice certe» (Panait I. Panait, Curtea domnească din București în secolul al XVI-lea («Buletinul Monumentelor istorice», 1973, nr. 2, p. 4). Ținând seama de faptul că fundația noului edificiu al caselor domnești pornește dintr-un strat gros de cărbune și pământ înroșit, care indică un mare incendiu, ca și de acela că ultima monedă descoperită în săpături poartă data de 1553, s-a admis ipoteza că aceste case au fost construite după jaful, otoman din 28 februarie 1554 (C. C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, p. 57). Biserica a fost construită probabil după terminarea casei domnești, dar în legătură cu aceasta; așa se explica faptul că ușa păstrată pe latura de est a casei voievodale corespunde axului bisericii Curții («Buletinul Mon. istorice», 1973, nr. 2, p.9).

După construirea ei, noua curte domnească a devenit centrul economic al orașului: pe lângă ea trecea Ulița Mare (menționată la 24 iulie 1587); în jurul și în apropierea ei s-au așezat meșteșugarii și negustorii din capitală; ulițele unde s-au stabilit aceștia – numite mai târziu Blănari, Șelari, Mămulari, Boiangii, Bărbieri, Lipscani etc. – se găseau în preajma curții domnești; tot lângă curtea domnească exista și «pazarul» (piața) orașului, amintită prima oară la 13 mai 1563, în același document cu biserica domnească.

«Încă de la zidirea ei și până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, istoria zbuciumată a acestei biserici se va împleti cu istoria curții domnești pentru care a fost construită. Vor suferi deopotrivă vitregia vremurilor și vor cunoaște aceleași nenumărate refaceri și transformări, ca urmare a atâtor distrugeri întâmpinate» (Cristian Moisescu, op. cit., p. 5).

Pentru plasarea monumentului în contextul clădirilor curții domnești, este bine să precizăm de la început că «peretele de est al palatului voievodal se afla la numai 10 m față de intrarea în biserică. Aproximativ pe axul longitudinal al lăcașului se păstrează, în zidul edificiului domnesc, culoarul de acces spre sala tronului și apartamentele domnești» (D. Almaș și Panait I. Panait, Curtea Veche din București București, 1974, p. 95.), aceasta dovedind apropierea dintre casele domnești și biserică, unde accesul se făcea direct din palat.

Biserica era acoperită cu țigle smălțuite, de culoare verde închis. În cursul săpăturilor arheologice executate în anul 1953 s-au găsit fragmente din aceste țigle, înlăturate probabil la reparațiile din vremea domniei lui Ștefan Cantacuzino. «Această învelitoare sclipitoare dădea monumentului, ale cărui fațade aveau cunoscuta podoabă de arcaturi și panouri de cărămidă aparentă, un aspect policrom deosebit de bogat» (București. Rezultatele săpăturilor arheologice și ale cercetărilor istorice din anul 1953, Buc., 1954, p. 204). În această vreme biserica domnească era cea mai importantă construcție religioasă din capitală.

Încercări de-a lungul vremii

De abia construită și pictată, biserica Curții Domnești din București a trecut printr-o grea încercare în timpul domniei lui Mihai Viteazul, când oștile lui Șinan Pașa au pârjolit Capitala Țării Românești, în acest incendiu a fost arsă «până la temelie» biserica doamnei Maria, situată în apropierea bisericii Buna Vestire. Nu avem însă știri despre arderea acesteia din urmă, dar faptul că domnii de după Mihai Viteazul i-au făcut numeroase danii constituie o dovadă că biserica se afla în funcție ca lăcaș de rugăciune al Curții domnești.

Lăcașul a avut probabil de suferit de marea pradă a turcilor și tătarilor care au pustiit orașul București. Într-un document din 13 iulie 1669 se arată că, în cursul acestor triste evenimente «fost-au pierit cărțile bisericii domnești de răutăți» (G. Potra, Documente privitoare la istoria orașului București, vol. I, Buc., 1961, p. 143).

Una din calamitățile cele mai de temut în trecut au fost incendiile, care s-au abătut adeseori și asupra curții domnești; de pildă, în august 1712, în cursul unui incendiu, au ars acoperișul unei «perechi» de case a fiilor domnului, precum și o altă «pereche» de case, mai mici, până la pământ. În februarie 1718, un alt mare incendiu pustiește centrul orașului, când ard și clădirile din curtea domnească, scăpând numai «casele boltite», cum spune un cronicar contemporan ( N. Stoicescu, op. cit., p. 33). Nu știm însă dacă aceste incendii au afectat și biserica, ce nu este amintită în mărturiile invocate.

În decursul vremii biserica a fost locul de desfășurare a multor ceremonii impresionante, în primul rând ceremonia ungerii domnilor Țării Românești care-și aveau reședința în casele domnești din apropiere și a jurământului de credință depus aici de boieri și slujitori (Vezi și Panait I. Panait și D. Almaș, op. cit, p. 98, care subliniază importanța deosebită a bisericii pentru istoria Țării Românești: «Mulți dintre domnii țării, până la Gheorghe Bibescu, au primit ungerea în scaunul bătrânilor Basarabi în acest locaș. Fiind biserica principală a Curții, aici erau primiți marii prelați ai ortodoxiei răsăritene, unii din solii popoarelor și statelor vecine»)

Biserica a suferit o serie de transformări în vremea domniei lui Ștefan Cantacuzino (1714-1716), transformări menționate în pisania aflată deasupra ușii de intrare. Iată textul: «Iară cănd a fost acum, în zilele blagocestivului și creștinului domn, Io Ștefan Cantacuzino voevod, domniia sa, pentru podoaba acestii sfinte biserici, au deschis ușa fiind fost foarte strâmtă, făcând-o de piatră precum să vede și o iau înfrumusețat atăt pe dinlăuntru cu frumoase icoane și podoabe, căt și pe dinnafară precum să vede, întru slava, marelui și atotțiitorului Dumnezeu și întru pomenirea a lui, a părinților și a moșilor lui, săvârșindu-se de lucrul ei la leat 7223 (1715), avgust 20» (Inscripțiile medievale ale României, I, Orașul București, p. 246) .

Din textul pisaniei rezultă că Ștefan Cantacuzino a făcut frumosul portal de la intrare, care a înlocuit o ușă mai strâmtă, a adăugat în interior unele icoane și «podoabe» (e vorba de o nouă zugrăveală), și a împodobit lăcașul în exterior. După unele opinii, domnul a schimbat «cu totul aspectul fațadelor întregului monument. Acestea au fost îmbrăcate cu o tencuială albă, foarte îngrijit lucrată, împărțită Cu rosturi bizotate în panouri, imitând o fațadă din piatră de talie» (București, Rezultatele săpăturilor arheologice, p. 204).

Meșterii domnului au demolat peretele masiv care despărțea până atunci naosul de pronaosul bisericii, înlocuindu-i cu trei arcade ce se sprijineau pe coloane de piatră. După cum arăta arhitectul Horia Teodoru – conducătorul restaurării din 1928-1935 – «în biserică se mai aflau cele patru coloane de piatră, frumos cioplite, pe care le pusese în 1715 Ștefan Cantacuzino, când dărâmase peretele masiv care despărțea până atunci naosul și pronaosul. Aceste coloane nu sânt figurate în planul vechi, deși avem probe că mai existau la acea dată, căci au fost doborâte numai mai târziu. Bucăți din fusurile lor s-au găsit reîntrebuințate în zidăria de umplutură a arcadelor de trecere dintre cele trei biserici, umplutură ce nu s-a făcut decât atunci când bisericile laterale nu mai existau» («Buletinul Comisiei Mon. istorice», 1943, p. 122)

În secolul XVIII – când mai exista o altă biserică în Curtea domnească – biserica veche a fost numită biserica «de jos». Ea este amintită cu diverse prilejuri, când aici s-au petrecut unele evenimente memorabile pentru oamenii acelor vremuri.

În același secol al XVIII-lea biserica a suferit și alte modificări. Dintr-un document din 20 octombrie 1758 rezultă că vodă Constantin Mavrocordat mărise mult lăcașul, adăugindu-i «două paraclise alăturea cu biserica cea mare» (G. Potra, Documente privitoare la istoria orașului București, I, p. 442).

După cum au dovedit cercetările arheologice efectuate cu prilejul restaurării monumentului, cele două capele laterale adăugate ctitoriei lui Mircea Ciobanul se aflau de-a lungul pronaosului și naosului până la jumătatea absidelor laterale. Ele figurează și în planul curții domnești din 1799 în care biserica are o formă mult lărgită pe laturile de nord și sud; acesta este singurul document cartografic în care biserica este reprezentată împreună cu paraclisele.

După cum arăta arhitectul Horia Teodoru, «pe vremea aceea biserica Domnească avea trei altare, cum avea, după mai multe transformări, și biserica domnească Sfântul Nicolae din Iași. Urmele catapetesmelor de zid ale celor două biserici laterale ne dovedesc îndeajuns prezența acestor altare. Cele trei biserici comunicau între ele prin deschideri arcate, practicate în groasele ziduri ale pronaosului bisericii lui Mircea Ciobanul» («Buletinul Com. Mon. istorice», 1943, p. 122).

Urmele zidurilor fostelor paraclise se văd și astăzi în curtea bisericii, sub forma unor pavaje lângă temelii; se mai văd, de asemenea, locurile pe unde ele comunicau cu biserica.

Săpăturile arheologice din 1953, executate în interiorul celor două capele anexe ridicate de Constantin Mavrocordat pe laturile de nord și de sud ale bisericii, «au arătat că pe latura de sud, sub fundația acestei capele, se află, spre vest și spre sud, o fundație mai veche și mai largă; care spre est indica un început de absidă mai puțin dezvoltată decît aceea a capelei de mai tîrziu».( București. Rezultatele săpăturilor arheologice, p. 205) Problema acestei fundații mai vechi nu a fost lămurită de săpăturile din 1953.

Săpăturile efectuate în jurul bisericii au dovedit că cele două capele laterale ale lăcașului, desființate după incendiul din 1847, erau acoperite cu olane.

Cele două paraclise aveau preoți separați, judecând după «odăjdiile ce le-au făcut măria sa domnul nostru, Io Constantin Nicolae voevod, pentru paraclise» (Acad. R. S. România, ms. 403, f. 10 – condica bisericii Curtea Veche din 1762)

Spre sfârșitul sec. XVIII unul din aceste paraclise (cel din dreapta) se afla în grija breslei bucătarilor din București; într-o anafora a mitropolitului și a marilor boieri către domn, din 10 iulie 1793, se spune că bucătarii «au arătat și altă evlavie la sfînta biserică ot curtea gospod (†” domnească) cea veche, că cu a lor cheltuială au împodobit un paraclis cu candele de argint și alte trebuințe, avînd și un om tocmit și orînduit de poarta grije a le aprinde totdeauna, cu untdelemn și luminări de la dînșii, avînd și tejghea cu lumînări, de ceară, care tot norodul cîți merg la biserică cu înlesnire găsesc de cumpără și aprind în sfîntă biserică; pentru care una ca aceasta bună orînduială și noi găsim cu care ca să se urmeze după cum și pînă acum» ( V. A. Urechia, Istoria românilor, V, p. 287. Vezi și ibidem, VII, p. 121, unde se publică hrisovul breslei bucătarilor din 10 iulie 1797, în care se prevede că breasla avea în grija sa «paraclisul ce este din dreapta la biserica domnească ot Curtea Veche»).

După cum declara Alexandru Vodă Ipsilanti la 1775, «chiverniseala de viață» a preoților, diaconilor, dascălilor, cîntăreților și grămăticilor mireni, de la bisericile domnești de jos (Buna Vestire) și de sus (Sf. Ioan Botezătorul) «totdeauna au fost din milele domnilor, după cum se adeverează din privileghiurile ce au din trecutele vremi de la cei mai dinainte răposați pravoslavnici domni care au stătut oblăduitori creștinescului acestui scaun» (Ibidem, II, p. 57). Într-adevăr, din numeroase documente ce ni s-au păstrat, rezultă că clerul și personalul deservent al bisericilor domnești s-a bucurat în decursul veacurilor de multă «milă» din partea domnilor Țării Românești» care le-au acordat cu generozitate o serie de avantaje materiale, într-o vreme în care clerul avea numai venituri din slujbe.

Trebuie să arătăm că, față de clerul obișnuit din restul orașelor și satelor Țării Românești, clerul și personalul deservent al bisericilor domnești de la Curtea Veche s-au bucurat de o situație privilegiată, beneficiind de numeroase scutiri de dări (într-o epocă în care fiscalitatea era principala greutate ce apăsa asupra locuitorilor), danii în bani de la domnie, ca și de unele proprietăți situate în jurul Curții domnești (moară pe Dâmbovița și locuri de prăvălii).

După desființarea reședinței domnești și mutarea ei în noua curte de lângă Mănăstirea Mihai Vodă, în vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti, Biserica Domnească a rămas singura clădire din complexul impresionant de construcții de la Curtea Veche care va mai dăinui, deși va trece prin încercări grele.

Biserica Domnească a ars la 28 august 1804, după cum rezultă dintr-o însemnare contemporană, în care se spune că incendiul †” care a început pe strada Cavafilor și a pârjolit centrul capitalei †” «au apucat spre, pușcărie, arzînd iarăși de rînd cu pușcăria și besericuța pușcăriei, au ars și toate casele i prăvăliile ce se făcuse de curînd în Curtea Domnească cea Veche și Beserica Domnească; trecînd focul pănă la poarta de sus a Curții Vechi Domnești… Au ars și podul de peste Dîmbovița de la poarta de sus» (N. Iorga, Manuscriptele mănăstirii Cernica aflătoare azi la Academia Română, Buc. 1902, p. 20†”21).

Nu știm cât de mari au fost pagubele provocate de incendiu; după cum rezultă din catagrafia din 1810, biserica era în funcțiune și în stare bună, ceea ce arată că stricăciunile nu au fost prea mari și că au fost reparate până la data catagrafiei.

După desființarea Curții Vechi, importanța bisericii domnești a început să scadă, iar pe terenul fostei reședințe voievodale au început să apară numeroase alte construcții care au înconjurat fosta biserică domnească, îndeosebi după ce acest teren a fost vândut la mezat la 1798†”1799, de Constantin Vodă Hangerliu.

La 22 aprilie 1832 se constata că biserica domnească «cea din Curtea Veche» era «cu totul isterisită (†” lipsită) de loc și de chilii, încăt preoții să află lăcuind prin case cu chirie, pre la depărtate locuri»; din acest motiv se hotărăște să se construiască o «bina spre odihna bisericașilor» la poartă de jos a fostei curți domnești (G. Potra, op. cit., II, p. 364.) unde biserica avea locuri dăruite de domnie.

Reparații și Restaurări

Biserica nu era prea bine întreținută. In primăvara anului 1835 se constata că „din pricina neținerii în bună stare a învălitoarei de fier, s-au pricinuit simțitoare stricăciuni la zidurile și la bolta bisericii» (Arh. St. Buc., Min. Instrucțiunii, dos. 8321/1835, f. 3). În același an s-au luat măsuri pentru „prefacerea învelitoarei” bisericii. Biserica fusese dezvelită de vînt încă din 1828, iar, din lipsă de venituri, nu putuse fi reparată (Arh. St. Buc., Biserica Curtea Veche, 1/40.)

Lăcașul a ars parțial în cursul marelui incendiu care a mistuit centrul capitalei a 23 martie 1847. Incendiul nu a cauzat însă prea multe stricăciuni bisericii; dintr-un raport al eclesiarhului Visarion aflăm că biserica, «din dumnezeiasca pronie, și a treia oară s-a mîntuit prin o deosebită minune de grozava ardere». (Într-un alt raport, prin care urmărea să obțină fonduri pentru reparații, același Visarion declara că «sfîntul locaș al catedralei Curții Vechi se găsește într-o stare foarte jalnică din pricina prăpădeniei focului», motiv pentru care Visarion a început reparațiile încă din 1847 – Arh. St. Buc., Dep. Credinței, «delă în privința sîvirșirii reparației bisericii Curtea Veche»)

Întrucât pârjolul din 1847 a mistuit focarele de infecție din jurul bisericii, Visarion cere domnului aprobarea pentru mărirea curții lăcașului, pe care Constantin vodă Hangerliu, «cel fără de inimă, a strîmtorat-o într-atîta, încît nici morții nu mai au unde să se îngroape».

Lucrările de reparație au început chiar în 1847, după proiectul întocmit de arhitectul Iuncăr Belz, lucrările fiind săvârșite de polcovnicul Banov. Ele au fost întrerupte în timpul revoluției din 1848, fiind reluate în 1849, după devizul întocmit de arhitectul I. Schlatter. (Glasul Bisericii», 1957, nr. 10†”11, p. 712†”713.)

Lucrările executate după incendiul din 1847 au schimbat aspectul exterior al monumentului, care a devenit neo-gotic, stil la modă pe acea vreme, promovat de arhitecții germani sau austrieci. N. Iorga a condamnat această «inconștiență naivă» care ar fi nimicit «tot caracterul» vechii biserici domnești (N. Iorga, Istoria Bisericii Românești, ed. I-a, vol. II, p. 250. Și alți cercetător: au judecat cu multă asprime restaurarea lui Schlatter, care «nu a reușit să redea monumentului trăsăturile esențiale» – Panait I. Panait și ,D. Almaș, op. cit., p. 97. Acesta va fi motivul pentru care biserica va fi din nou restaurată în secolul nostru ). «Fără a ține seama de stilul vechi, biserica a fost îmbrăcată de sus pînă jos cu un decor de tencuială, la modă în vremea aceea (Horia Teodoru, în vol. închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 398).

S-a făcut o nouă turlă de zid, s-a adăugat un mic pridvor în fața intrării, ferestrele au fost mult mărite, au fost micșorate proscomidia și diaconiconul etc. Cornișa monumentului, executată din cărămidă în dinți de fierăstrău, a fost desființată. Cu prilejul săpăturilor din 1953, în stratul de dărîmături ale anexelor laterale, desființate cupă 1847, s-au găsit numeroase fragmente din astfel de cărămizi.

Arhitectul lui Știrbei Vodă a demolat capelele adăugate bisericii, pe laturile de sud și nord, în secolul al XVIII-lea, distrugând și contraforții; alături de contraforții distruși a ridicat niște pilaștri mai puțin proeminenți și fără legătură constructivă cu vechea zidărie, de care, erau prinși cu niște scoabe de fier. Tot atunci au fost închise trecerile laterale către cele două paraclise desființate.

A fost refăcut categumenul pentru cor, adosat peretelui de vest al bisericii, «căruia i s-au pus puternice grinzi de stejar, în lungime de 4 stînjeni și i s-au făcut o scară rotundă ce ducea sus la categumen, cu 30 de trepte». Cafasul †” desființat ulterior †” era sprijinit pe doi stâlpi de lemn, ale căror urme sunt marcate în actuala pardoseală prin câte o mică lespede pătrată.

A fost refăcută pardoseală bisericii din 110 scînduri de stejar.

Va trebui să subliniem faptul că la biserica Curtea Veche transformările executate de Schlatter nu au fost atât de profunde încât să pericliteze monumentul; ele au fost mai mult de suprafață decât de structură.

Întrucît fresca din 1715 era în bună parte distrusă de incendiu, s-a hotărât pictarea din nou a bisericii, operație pentru care a fost angajat profesorul C. Lecca cu suma de 600 galbeni. Domnul a acceptat propunerea Departamentului Credinței, cu rezoluția «primit pentru considerația că Leca este, într-adevăr, artist» («Glasul Bisericii», 1957, nr. 10†”11, p. 714)

După incendiu s-au refăcut și parte din mobilierul bisericii, – precum și tâmpla; pentru «săparea catapetesmei, a două iconostase și a unui jeț domnesc a fost angajat cunoscutul sculptor Babic, iar ca poleitor meșterul Dragomir, «care va polei toate acestea cu aurul de cea mai bună calitate».

După ce toate lucrările au fost încheiate, la 22 martie 1852 a avut loc tîrnosirea bisericii, cu care prilej a fost pusă următoarea pisanie, scrisă pe tablă de zinc (în 1953 inscripția a fost montată pe peretele interior de la intrarea bisericii): «Această catedrală cu hramul Bunei Vestirea Prea Curatei Născătoarei de Dumnezeu, la arderea Capitalei din 1847 martie 23, fiind vătămată și de vechimea ei, s-a început a se preînoi în zilele prea înălțatului domn George D. Bibescu, iar în 1852 martie, s-a săvârșit și s-a împodobit din porunca prea înălțatului domn Barbu Dimitrie Știrbei vvd, mitropolit țării fiind Prea Sfinția Sa părintele Nifon, iar ecleziarh bisericesc si ostenitor la preînoirea ei a fost smeritul Visarion arhimandrit. Zugrăvirea s-a lucrat de profesorul de desen Constantin Leca» (deci de Lecca singur, nu împreună cu Mișu Popp, cum susțin unii autori).

După incendiul care a mistuit atât biserica, cât și prăvăliile din jurul acesteia, arhimandritul Visarion a căutat să lărgească locul bisericii, unde avea de gând să ridice unele construcții. În jalba adresată de el domnului țării se cerea ca «locurile de la colțul uliții Căldărarilor, în lung până la paraclis și ulița înfundată a Curții Vechi, iar în curmeziș de la podul Curții Vecfii pînă la ulița Covacilor, cîte se află, să nu se vîndă nici să’ se facă. schimb sau. să se cuprindă de clădirii ci să rămînă pe seama bisericii catedrale, precum : pentru facerea clopotniței lăcuințelor clerului și pentru zidirea așezămîntului coral și a altor, acareturi; ‘care să producă folos și podoabă, iar nu strîmtorare și necinste sfîntului locaș» (Arh. St. Buc., Biserica Curtea Veche, 1/66.)

În fotografia datorată lui Angerer din 1856, biserica ‘apare tencuită și văruită în alb, acoperită cu tablă, avînd pe laturi cîte trei ferestre înalte, o altă fereastră fiind tăiată pe absida altarului; Sub cornișă apare un motiv ce reproduce decorația bazei ancadramentelor de la ferestre. Turla este greoaie, avînd un plan exagonal, baza ei fiind însă patrulateră. În fața bisericii se profilează o clădire scundă, deasupra căreia se înalță clopotnița. întreaga veche ctitorie voievodală este înconjurată cu gard din uluci, care o separa de piața Sf. Anton, inundată de căruțe, tarabe, țărani cu mărfuri întinse pe jos, cumpărători (Panait I. Panait și D. Almaș, op. cit., p. 97.)

Nu știm dacă lăcașul a mai suferit unele reparații după restaurarea sa la 1847†” 1852; el și-a păstrat aspectul neogotic până la începutul secolului nostru, când vechea biserică domnească și-a recăpătat treptat frumoasa sa înfățișare de odinioară și a redevenit †” prin grija Comisiei Monumentelor Istorice †” unul din cele mai valoroase monumente religioase din capitală;

Prima restaurare a bisericii a fost începută în 1914 de arhitectul Gh. Lupu, cu care prilej a fost demolată turla adăugată în sec. XIX. Lucrările de restaurare au fost întrerupte din cauza primului război mondial, când capitala țării a fost ocupată vremelnic de trupele germane.

O nouă restaurare a fost executată în anii 1928†”1935 de arhitectul Horia Teodora, care a redus planul inițial, a subliniat mai pregnant elementele decorative și a marcat eșantioanele picturii vechi.

Aceste lucrări de restaurare †” supravegheate de ilustrul istoric Nicolae Iorga †” -au avut marele merit de a fi redat monumentului aproape în totul înfățișarea și străin lucirea de la început. Adăugirile și transformările succesive făcute bisericii, mai ales cele de la mijlocul secolului al XIX-lea, i-au schimbat atât de mult vechiul aspect, încât restaurarea a fost deosebit de dificilă.

Datorită sondajelor făcute în zidărie, precum și în urma săpăturilor de cercetare efectuate în jurul bisericii, au putut fi determinate atât dispoziția generală a planului inițial, cât și acele elemente constructive și decorative dispărute, care dădeau bisericii o notă de originalitate.

Soclul, succesiunea de ocnițe de la partea superioară, contraforturile, cornișa, acoperișul și turla au căpătat forma și frumusețea lor inițială. Cele mai multe din adăugirile străine arhitecturii originale, făcute de-a lungul veacurilor, au fost îndepărtate. Astfel, a fost desfăcut stratul gros de tencuială de factură neogotică care acoperea fațadele, dându-se la iveală parametrul bisericii din secolul al XVI-lea. Zidurile unor construcții care nu au mai fost refăcute, ca acelea ale micului pridvor care adăpostea intrarea, ale celor două paraclise ce încadrau pronaosul (și naosul †” n.a.) sau ale celor două anexe ale altarului, au fost marcate la nivelul solului pentru a li se cunoaște forma și locul unde se aflau.

Din decorul hibrid al refacerilor de la mijlocul secolului trecut, datorită faptului că, la data restaurării, nu se. cunoștea forma inițială a ferestrelor, au fost păstrate doar cadrele din piatră cu grile metalice, care prezintă însă dezavantajul că tulbură oarecum aspectul echilibrat al fațadelor»( Cristian Moisescu, Biserica Curtea Veche, p. 21†”22.)

Pentru a crea un cadru corespunzător, restauratorul a construit o nouă clopotniță și cele două corpuri de clădiri ale casei parohiale, înălțate din cărămidă aparentă pentru a cadra cu biserica.

După cutremurul din 1977, biserica a fost reparată din nou; s-a consolidat turla și clopotnița, s-a reînnoit în parte portalul și s-au schimbat treptele de la intrare.

La interior, a fost restaurată pictura din 1852 a lui C, Lecca de pictorița Virginia. Videa, care a pictat din nou și turla. A fost construit un cafas pentru cor, s-au înlocuit stranele, biserica și altarul au fost împodobite cu lambriuri.

Lucrările au fost finalizate la sfârșitul anului 1982.

Slujba sfințirii lucrărilor de reînnoire și restaurare a bisericii a avut loc în ziua de 17 ianuarie 1983 †” prăznuirea numelui sfântului Antonie cel Mare, al doilea patron al sfântului lăcaș de către P.S. Episcop Roman lalomițeanul, vicarul Arhiepiscopiei Bucureștilor, în fruntea unui sobor de preoți și diaconi.

În amintirea acestor frumoase realizări, care au redat venerabilului lăcaș de închinăciune – strălucirea cuvenită unei ctitorii voievodale și unui monument de mare valoare ai arhitecturii religioase medievale românești, s-a montat o placă pe peretele din spatele cafasului în care se relatează lucrările executate.

În anul 2006 a fost schimbată piatra Sfintei Mese și s-a executat ușa exterioară la Sfântul Altar. Apoi, în anul 2007 a fost restaurată pictura bisericii. Catapeteasma a fost restaurată în anul 2008, an în care Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române i-a acordat Bisericii Sf. Anton Curtea Veche demnitatea de Paraclis Patriarhal. În anul 2009 lăcașul de cult a fost dotat cu mobilier nou și s-a realizat muzeul parohial care a fost sfințit de Patriarhul României în data de 2 februarie 2010. Acesta este primul muzeu parohial din București. În anul 2009, la Sărbătoarea Sf. Antonie cel Mare, 17 ianuarie, au fost marcați cei 450 de ani de existență ai sfântului lăcaș prin lansarea volumului aniversar Biserica Buna Vestire Sf. Antonie cel Mare « Curtea Veche »

La sărbătoarea Bunei Vestiri din anul 2011 a fost lansat DVD-ul realizat de Trinitas TV Biserica Domnească ‘Sfântul Antonie’ Curtea Veche.

În cursul anului 2010 și începutul anului 2011 s-a realizat lucrarea de refacere exterioară a bisericii, apoi în continuarea anului 2011 au început ample lucrări de consolidare și refacere a clopotniței, anexelor ei, dar și refacerea exterioară a muzeului parohial. Lucrările la muzeul parohial s-au încheiat în 2012, iar celelalte continuă.

Descrierea bisericii

Deși biserica a suferit numeroase schimbări și adaosuri în decursul vremii †” «sub această îmbrăcăminte… s-au putut găsi mai toate elementele originale de care s-a ținut seama în cursul lucrărilor de restaurare întreprinse de Comisiunea Monumentelor istorice» (Horia Teodoru, în vol. Închinare Iui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 398.)

«Ceea ce a contribuit în mare măsură la renumele bisericii Curtea Veche, în afara semnificației sale deosebite de lăcaș de rugăciune al curții domnești, a fost fără îndoială, arhitectura sa»; prin elementele noi folosite în construcția sa, biserica are o semnificație deosebită pentru evoluția arhitecturii muntenești (Cristian Moisescu, op. cit., p. 18, lucrarea utilizată la descrierea bisericii)

Intrarea în biserică se face pe sub portalul impunător, aflat în axul fațadei de vest, creație a cioplitorilor în piatră din 1715, formați în vremea de puternică înflorire cultural-artistică cunoscută sub numele de epoca brîncovenească.

Destinată a fi biserica curții domnești și necropola familiei ctitorului, lăcașul are dimensiuni destul de mari, în exterior lungimea măsoară 25 de m, iar lățimea 9 m, în dreptul altarului și 14 m, în dreptul absidelor.

Interiorul bisericii respectă distribuția caracteristică planului triconc așa cum a fost el materializat în secolul al XIV-lea la biserica mănăstirii Cozia, în care pronaosul este acoperit cu o boltă cilindrică, iar naosul încununat cu o turlă.

Pronaosul, spațios, de formă aproape pătrată, era luminat de două ferestre înguste, ulterior mărite, care străpung pereții laterali dinspre nord și sud : este acoperit cu o .boltă semicilindrică, dispusă în sens longitudinal. Acest sistem de boltire face necesară apariția unui fronton semicircular, pe fațada vestică, asemănător celui de la biserica mănăstirii Cozia.

Trecerea din pronaos se făcea inițial †” ca la toate bisericile vechi †” printr-un gol practicat în zidul gros care despărțea cele două încăperi. La restaurarea din 1928†”1935, în noua pardoseală din piatră de Bampotoc, au fost marcate cu plăci de marmură atât locul zidului despărțitor, cât și locul coloanelor centrale ale arcadelor, adăugate de Ștefan vodă Cantacuzino la 1715 și desființate în urma lucrărilor de renovație de la mijlocul secolului trecui. Două din aceste coloane, frumos sculptate, sunt adosate în perete la locul unde se aflau în 1715.

În prezent naosul și pronaosul formează o singură mare încăpere, sporind astei impresia de monumentalitate a interiorului bisericii.

Ceea ce caracterizează acest tip de biserică cu planul triconc este structura naosului, acoperit cu o boltă semicilindrică unitară, întreruptă în dreptul absidelor laterale de o turlă.

Pentru a mări spațiul ‘în interior, în pereții laterali sunt adâncite patru firide laterale, terminate în arc. Prin intermediul pandantivelor, la partea ‘superioară a spațiului central, se obține posibilitatea de trecere de la planul pătrat la planul circular al tamburului refăcut al turlei, ridicat în exterior pe o bază scundă de secțiune parata, luminat de 12 ferestre înalte și înguste.

Partea dinspre răsărit, despărțită de naos printr-o catapeteasmă de lemn, se compune dintr-o absidă mare de formă semicirculară, care este altarul, și din două aici încăperi dreptunghiulare adiacente †” proscomidia și diaconiconul, care erau mult mai mari în sec. XVIII†”XIX †” acoperite cu câte o boltă semicilindrică.

Separate prin ziduri groase de altarul cu care comunică, aceste două anexe mai scunde decât înălțimea bisericii †” după modelul bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș †” se prezintă ca două încăperi distincte; întrucît au fost demolate să refăcute, zidurile lor actuale sunt noi, ridicate pe urmele fundațiilor vechi, descoperite cu prilejul restaurării din 1928†”1935.

Cu prilejul efectuării săpăturilor arheologice au fost descoperite, în pronaos, trei cavouri boltite, construite din zidărie de cărămidă, toate profanate la o dată necunoscută. Cavoul mare din dreapta pare a fi aparținut lui Mircea vodă Ciobanul, despre care știm că a fost îngropat în biserica domnească din București în anul 1510. Locul acestor morminte a fost marcat în pardoseală cu dale de marmură albă în care sunt încastrate fâșii de granit care indică dimensiunile.

Trecând acum la exteriorul bisericii, vom prezenta decorația acesteia și contraforții existenți la biserica din secolul al XVI-lea, care o deosebesc de toate celelalte biserici ridicate în Țara Românească în această epoca.

«Elementul cel mai neașteptat» dat la iveală cu prilejul lucrărilor de restaurare din 1928†”1930 au fost cei 5 contraforți pe care-i avea biserica lui Mircea Ciobanul (Horia Teodoru, Contraforți la o biserică muntenească din secolul al XVI- lea, în vol. închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 398†”401). Doi din acești contraforți susțineau proscomidia și diaconiconul, alți doi naosul, iar al cincilea †” mult mai jos decât celelalte †” proptea, ca și în Moldova, absida altarului, sub fereastra din axul mare al bisericii.

«Alături de friza de ocnițe de la partea superioară a clădirii, folosirea contraforturilor apare ca o primă manifestare in Țara Românească a influenței arhitecturii Moldovei, de unde venise însăși soția ctitorului, apriga doamnă Chiajna, fiica lui Petru Rareș».

Din cele cinci contraforturi descoperite au fost refăcute numai trei, și anume cel de pe latura de sud a naosului și cele ale proscomidiei și diaconiconului, celelalte două fiind acoperite cu o lespede de piatră, lăsând să se vadă urma acestora care se ridică mult pe perete, fără a li se putea determina cu precizie înălțimea, precum și faptul că au fost zidite odată cu întreaga construcție (Cristian Moisescu, op. cit., p. 20†”21).

Arhitectura exterioară dovedește preocuparea meșterilor care au conceput-o de a realiza o plastică monumentală expresivă.

Procedeul folosit în decorarea fațadelor, alcătuit din fâșii alternative ele cărămidă aparentă și tencuială, a fost utilizat, se pare, pentru prima oară în Țara Românească la biserica mănăstirii Valea, din județul Argeș, ctitorită de Radu vodă Paisie la 1537 și zugrăvită de urmașul său Mircea Ciobanul, ctitorul bisericii curții domnești din București. La biserica Curtea Veche fâșiile aparente sunt formate numai din trei șiruri de cărămizi, iar zonele tencuite, împărțite la fel în panouri de formă dreptunghiulară,’ sunt așternute pe cărămizi dispuse mai retras de la fața zidului, încât cele tencuite rămân la același nivel cu rândurile de cărămidă aparentă. Se încearcă astfel ca fațadele să – capete aspectul unei zidării mixte din’ cărămidă și piatră.

Această decorație imită de fapt, într-o formă nouă, un vechi sistem de construcție roman, preluat apoi de arhitectura bizantină și utilizat la noi de paramentul bisericilor Sf. Nicolae Domnesc și Sîn Nicoară din Curtea de Argeș. Dar, în timp ce la Argeș și la prototipurile sale alternarea pietrei cu cărămida avea în primul rând un rol constructiv de a asigura o uniformizare a tasărilor, la monumentele din secolul al XVI-lea alternarea cărămizilor cu tencuiala avea un simplu rost decorativ.

În afară de aceasta, trebuie să mai subliniem la fațadă atât tehnica îngrijită a zidăriei, cât mai ales frumusețea profilelor soclului și cornișei, unde au fost folosite cărămizi de fabricație specială.

Un alt element caracteristic pentru decorația exterioară a fațadelor este sublinierea părții superioare a monumentului cu o friză de ocnițe, frumos arcuite, având arhivoltele construite din cărămizi și așezate pe muchie, marcate la rândul lor de alte cărămizi, puse pe lat, ce urmăresc forma ocnițelor.

Valoarea deosebită a decorației exterioare a fost subliniată și de arhitectul Grigore Ionescu: «Prin introducerea unui șir de ocnițe așezate sub cornișă și mai ales prin întrebuințarea la zidirea soclului și a cornișei, a cărămizilor profilate de fabricație specială, (biserica) Curtea Veche se evidențiază net și reprezintă un progres însemnat iată de biserica de la Valea, ale cărei fațade, fără profile nici suprafețe acuzate «de intrânduri sau ieșinduri, ne înfățișează stadiul primar ai acestui fel de decor, sortit să aibă una din cele mai interesante evoluții în arhitectura românească» (Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, I, Buc., 1963, p. 380)

«Prin decorarea fațadelor cu un rînd de ocnițe așezate sub cornișe, prin folosirea contrafortului, cum și prin introducerea cărămizilor profilate de fabricație specială la zidăria soclului și a cornișei, această biserică aduce în arhitectura vremii o notă nouă și originală, rămînînd peste secole simbolul unui efort constructiv remarcabil, într-o perioadă de grea cumpănă pentru poporul nostru» (Cristian Moisescu, op. cit. p. 30)

Acoperișul †” care a avut inițial, ca și la biserica domnească din Târgoviște, o învelitoare de ceramică smălțuită †” urmărește întocmai liniile unduitoare ale bolților, sporind, astfel, farmecul și armonia construcției.

Precum se știe, în vremea domniei lui Constantin Brîncoveanu, cât și a urmașului său Ștefan Cantacuzino, unele clădiri, mai vechi au fost îmbrăcate într-o formă nouă, adăugându-li-se o decorație folosită frecvent în această perioadă. Utilizând repertoriul de motive întâlnit curent în epoca brâncovenească, cum sunt capitelurile corintiene, motivele florale și vegetale care decorează câmpul pilaștrilor și al cornișei sau motivele figurative, cum sunt capetele de îngeri aflate imediat deasupra intrării, portalul’ este considerat drept «un element de o reală valoare artistică ce se încadrează armonios în vechea arhitectură a monumentului» (Ibidem, p. 23†”24. 41.)

În încheierea acestei descrieri, se mai cuvine să amintim că toți specialiștii are au cercetat monumentul au subliniat valoarea sa cu totul deosebită pentru evoluția arhitecturii medievale românești.

«În întregul ei, – biserica Curtea Veche este un exemplu remarcabil de logică instructivă și de juste formule decorative aplicate unui material puțin pretențios, maleabil și destul de durabil, cum este cărămida. Este cazul să subliniem în mod deosebit tehnica îngrijită și frumusețea profilelor soclului și a cornișei, a firidelor turlei, precum și echilibrul just care există între diferitele părți componente ale monumentului» (Grigore Ionescu, op. cit., p. 380)

«Echilibrul judicios al volumelor, zveltețea și tendința de înălțare imprimă acestui monument un aer de eleganță, iar proporțiile armonioase între diferitele părți componente îi dau un farmec deosebit» (Cristian Moisescu, op. cit:, p. 19)

Din punct de vedere arhitectonic, construcția a. devenit în scurt timp un prototip pentru lăcașurile ridicate în București sau în țară» (Panait I. Panait și D. Almaș, op. cit!, p. 98.)

Biserica a fost pictată de trei ori. Din prima frescă, executată, cum spune pisania. din porunca fiilor lui Mircea Ciobanul, se mai păstrează fragmente în partea superioară a peretelui de sud al proscomidiei; ele sunt însă destul de greu de descifrat.

Din cea de-a doua frescă †” executată în vremea domniei lui Ștefan Cantacuzino se conservă câteva fragmente, descoperite cu prilejul restaurării din 1928†”1935 și montate în nișele din dreapta și din stânga intrării.

De o deosebită prețuire s-a bucurat la vremea sa pictura executată de C. Lecca, profesor de desen la gimnaziul Sf. Sava. După cum declara un martor la sfințirea lăcașului, «și mai cu deosebire pictura ce s-au lucrat de d-1 pitarul C. Lecca, profesorul de desemn, a făcut să fie admirată de toți privitorii, chiar de cei de un gust pretențios, incit, după hotărîrea comună, asemenea frumusețe mai că n-are nici o biserică din capitala noastră» («Vestitorul românesc», 1852, p. 97. Subliniem faptul ca Lecca singur a făcut pictura bisericii, nu împreună cu Mișu Popp, așa cum a apărut în numeroase lucrări)

După cum au arătat însă specialiștii, «Lecca și Tăttărăscu poartă răspunderea unui stil în contradicție cu tradiția națională; în contradicție cu condițiile climaterice, în contradicție cu rolul picturii religioase la noi, care devine astfel un ornament occidental ilogic și foarte fragil, pe zidurile unei clădiri de tradiție bizantină» (G. Oprescu. Pictura românească în secolul al XÎX-lea, Buc., 1937, p. 108)

După opinia specialiștilor, pictura nu depășește limitele unui stil neoclasic corect și rămâne la un nivel artistic mediocru. Decorația murală are însă meritul de a încerca- umanizare a figurilor reprezentate, îndepărtându-se de la canoanele tradiției bizantine; ea nu se remarcă însă prin calități deosebite de concepție sau colorit.

Dintre marile panouri pictate distingem, pe peretele dinspre vest al pronaosului, tabloul votiv reprezentând portretele principalilor ctitori, pe Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna, în stânga intrării, și pe Ștefan Cantacuzino cu doamna Păuna, în dreapta. Tratați în manieră medievală, atît în fizionomie cît și în redarea detaliilor de costum, aceste portrete au fost. Îără îndoială, inspirate din pictura de la 1715, peste care probabil se suprapun.

Tîmpla din lemn aurit, «săpată» de sculptorul Babic la mijlocul secolului trecut, de oarecare interes artistic respectă principiul repartizării scenelor în registre cel al icoanelor împărătești, al icoanelor praznicare și al apostolilor, având în centru pe Hristos. In decorație se remarcă o tratare în volume mai ample ă lemnului și,folosirea unor motive vegetale sau antropomorfe cum âr fi struguri sau capete de îngeri, care amintesc tâmplele din lemn sculptate ale epocii brâncovenești.

Dintre icoanele ce le cuprinde, pictate o dată cu restul bisericii la 1852, reține atenția a noua icoană din registrul inferior al prăznicarelor, singura păstrată din cele care împodobeau catapeteasma făcută în timpul domniei lui Ștefan Cantacuzino, reprezentând una din scenele cu sensul cel mai simbolic din întreaga ‘mistică ortodoxă, arătarea celor trei îngeri ai lui Avraam la stejarul de la Mamvri (Cristian Moisescu, op. cit., p. 28†”29.)

Obiecte de cult, cărți vechi.

Ca fosta biserică a curții domnești, acest lăcaș a fost înzestrat cu prețioase odoare de către domnii care s-au perindat la tronul Țării Românești și și-au avut reședința la Curtea Veche; nestatornicia vremurilor, invaziile, jafurile sau incendiile au făcut însă ca ele să nu ajungă până la noi.

Dintre odoarele păstrate în inventarul bisericii, prezintă interes două ripide de argint, un potir de metal și un artofor de argint, având formă de biserică, toate dăruite în anul 1800 de Alexandru Constantin Moruzi voevod (1793†”1796; 1799†”1801), după cum reiese din inițialele Al. Ks. Mrz. Vv., imprimate alături de stema țării, pe fiecare din obiectele amintite (aflate acum în micul muzeu al bisericii).

Se mai păstrează, de asemenea, o tavă rotundă de argint pentru anafură, frumos cizelată cu ornamente florale pe contur, având în relief pe cei patru evangheliști. În mijlocul tăvii imprimate stema țării, inițialele donatorului Constantin Ipsilanti voievod (1802†”1807) și anul 1806, când a fost dăruită bisericii.

După anul 2008 s-a recuperat de la autoritățile Statului o anaforniță de argint din timpul Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu confiscată în timpul regimului comunist care se constituie în cel mai vechi obiect al muzeului parohial de la Curtea Veche.

Zestrea de odoare și vestminte a sporit, mult în perioada de după 1844, când ieromonahul Visarion a adus numeroase astfel de obiecte din Rusia, dintre care amintim o sfită și un stihar de catifea roșie, două perechi de rucavițe, un epitrahil, două stihare preoțești, un vas de argint poleit cu aur (tiplota), o evanghelie «îmbrăcată cu tablă de argint poleită cu aur și cu chipuri de amalt», un «sicriu» ( †” chivot) de argint aurit pentru păstrarea moaștelor etc. (Glasul Bisericii», 1957, nr. 10†”11, p. 709†”710)

După incendiul din 1847, s-au achiziționat noi odoare, în devizul de reparații ale bisericii se prevede și procurarea unui epitaf cusut cu aur, o cădelniță de argint, un policandru, candele, icoane ale praznicelor zugrăvite pe aramă, toate valorând 20.670 lei; mare parte din acestea au fost aduse din Rusia.

Biserica dispunea de numeroase obiecte de cult (argintăria bisericii): o cutie pentru sfânta împărtășanie în formă de biserică; 6 candele mici și 6 mai mari, 4 discopotire «cu tacâmul lor», două cădelnițe etc., precum și: o pereche cununii de argint, o cruce mare poleită de argint, «foarte vechi», un chivot de argint, o linguriță de argint poleită cu aur.

Dintre obiectele mai vechi și prețioase, amintim două icoane de argint masiv, aflate în pronaosul bisericii. Pe icoana masivă a Bunei Vestiri se află inscripția: «Această sf. icoană s-a făcut .din argintul bisericii, iar costul lucrului și al argintului s-a dat de d-lui Theodorache Dobrovici, soția Zamfira și fiii, prin stăruința preot superior Spiridon Bădescu. Anul 1868, aprilie 20».

Icoana reprezentând pe Sfinții Arhangheli are următoarea inscripție : «Dar al lui Mihail Califarovi executată de fratele său Nicolae, 1870 martie».

Cât privește cărțile, la 1861 sunt înregistrate o Evanghelie veche îmbrăcată în catifea albastră, cu tăblii de argint, colțurile fiind poleite cu aur și o alta îmbrăcată peste tot cu argint, poleită cu aur și cu smalțuri.

Înainte de a fi predate Patrimoniului Cultural Național, biserica avea numeroase cărți vechi: Evanghelie grecească, 1803; Ohtoih, Buda, 1811; Triod, 1816; 10 Mineie, 1831†”1832; Liturghier, 1833; două Mineie, 1835; Ceaslov, 1835; Apostol și Ohtoih, 1836; două Mineie, 1850 și alte cărți mai noi.

Referitor la păstrarea și valorificarea istoriei unui sfânt lăcaș definitoriu pentru Capitala noastră, Cristian Moisescu arată că cel care, cu dragoste pentru vechea noastră artă, își va lua osteneala să cerceteze acest prețios monument va afla în zidurile sale nu numai mărturia unui trecut plin de zbucium și frământare, dar și dovada migalei și priceperii meșterilor care l-au ridicat și împodobit, al căror nume nu-1 vom cunoaște poate niciodată.

Comentarii Facebook


Știri recente