Mari bucurii ne dăruiește Dumnezeu, cum este și aceea a întâlnirii unor oameni și monahi minunați, peste care Dumnezeu a revărsat multe din darurile Sale.
Chiar dacă am rămas departe de înălțimea trăirii lor, îmi aduc mereu aminte de râvna și iubirea fără margini a părinților Paisie și Cleopa de la Sihăstria, pe care i-am întâlnit de multe ori și pe care i-am admirat și iubit cu adevărat.
Neîmplinitor al cuvintelor lor, am rămas doar cu amintirile, al căror balsam alină rănile ce le poartă, ca o povară, un fiu risipitor. Aceste amintiri revin adeseori și bat la poarta sufletului. Când o găsesc ferecată, se îndepărtează, dar revin, doar, doar, o vor găsi altă dată deschisă.
Așa a făcut într-o lungă perioadă marcată de opresiuni și cumplite umilințe părintele arhimandrit Cleopa Ilie, unul dintre marii duhovnici români dintr-un veac zbuciumat și întunecat. A bătut la ușa multor suflete, le-a vorbit ca un părinte, a vindecat răni adânci, a adus multă speranță și lumină, până când suferințele și anii i s-au adunat ca norii lungi pe șesuri.
L-am vizitat ultima dată pe avva Cleopa cu puține zile înainte de trecerea dincolo, în casa Părintelui din Ceruri. Era senin și totuși schimbat, îngândurat. Vorbea, cum o făcuse și altădată, despre plecarea la frații lui, ale căror morminte se aflau în cimitirul Sihăstriei cu vreo 50 de ani în urmă. Își împlinise rânduiala de monah într-o mănăstire pe care a iubit-o, cum n-au iubit-o mulți, trecuse cu folos pe drumul pământenilor și se desprinse de lut, de țărână, încetul cu încetul. Părintele Cleopa a fost un monah cu viață sfântă și rară dăruire Domnului, Bisericii, celorlalți. Nu s-a legat de nimic trecător, doar inima și-o legase de Cer și de netrecătoarea Împărăție la care râvnise din pruncie și tinerețe, ca un cerb care aleargă către izvoarele apelor (Psalm XLI, 1). Dacă aș fi realist și smerit, ar trebui să tac atunci când se aduce vorba de oamenii sfinți. Las totuși cale slobodă cuvintelor pentru a nu îngropa de tot amintirile și bucuriile inimii.
Arhimandritul Cleopa Ilie a trecut la cele veșnice în data de 2 decembrie 1998. Au trecut de atunci 15 ani, nu foarte mulți, dar nici puțini. Amintirea lui nu s-a stins vreo clipă. El trăiește încă prin cuvintele rostite și scrise, prin sfaturi, povețe și, mai ales, prin trăirea nepământească. Slovele așezate pe hârtie doresc să vorbească, cât de puțin, despre un călugăr cum rar a fost în lume, un misionar, îndrumător de obști și un sihastru de la cumpăna mileniilor.
Părintele Cleopa a fost continuatorul curentului isihast în Moldova și în Biserica Ortodoxă Română. După Sfântul Calinic Cernicanul, mai mulți călugări iubitori de rugăciuni și liniște s-au nevoit în mănăstirile românești. Deși acoperiți de vălul smereniei, numele și faptele lor au ajuns până la noi.
În Moldova veacului al XX-lea, monahi ca Ioanichie Moroi, Iov Burlacu, Ghedeon Verenciuc, Ioan, fericitul arhiereu, Gherasim Cârjă, Daniil Tudor, Antim Găină, Vichentie Mălău, Ioan Iacob, Teodul Varzare, Ioil Gheorghiu, Vasian Iosub, Paisie Olaru, Casian-Onufrie Frunză și alții au continuat tradiția isihastă și au adunat în suflete lumină din Lumina cea neînserată.
Unora dintre aceștia li s-a recunoscut deja sfințenia. Altora le va veni, cândva, rândul. În timpul vieții, aceștia n-au vorbit niciodată despre virtuțile lor, despre darurile diverse pe care le-au primit de la Dumnezeu.
Părintele Paisie Olaru, strălucitul călugăr nevoitor al veacului al XX-lea, rugat fiind odată să vorbească despre rugăciunea inimii, afirma: „Ce-i aceea rugăciunea inimii? N-am auzit niciodată de ea!”. Dar el trăia realmente în bucuria și taina acestei rugăciuni. Așa au viețuit ei, într-o autentică smerenie. Se fereau de ochii oamenilor, știind că slava lumii acesteia trece mai grabnic decât un vis înșelător.
Părintele Cleopa a schimbat istoria Sihăstriei. Înființat în urmă cu 350 de ani de către șapte călugări din obștea Mănăstirii Neamț, Schitul Sihăstria Neamțului, numit într-o vreme Sihăstria Secului, a fost, și la propriu, și la figurat, un loc aproape de Cer, în primul rând, pentru trăirea profundă a călugărilor, pentru împlinirea poruncilor vieții aspre, sihăstrești. Dar, și geografic vorbind, Poiana lui Atanasie și celelalte locuri dimprejur erau foarte aproape de Cer. În acest loc cu tradiție isihastă a venit și fratele Costache Ilie. Originar din ținutul Botoșanilor, regiune care a dat Bisericii noastre atâtea nume cunoscute, cum ar fi Sfântul Ioan Iacob, patriarhul Teoctist Arăpașu, Paisie Olaru, Pangratie Drăguțu, Ghedeon Verenciuc, Dionisie de la Colciu etc., și-a îndreptat pașii mai întâi la Cozancea și apoi la Sihăstria. Aici, protosinghelul Ioanichie Moroi, egumen nevoitor și neîntrecut rugător, l-a primit și l-a trimis la „Academia” de la Piciorul Crucii, la stână. Acolo, părintele Cleopa a descoperit universul teologiei, a citit mult și s-a pregătit pentru a fi păstor de suflete. Ioanichie Moroi a dorit să-i urmeze în egumenie și, împotriva voinței obștii, care nu-l dorea la început, monahul Cleopa a devenit egumenul Sihăstriei. Hirotonit în Lavra de la Neamț, condusă atunci de un arhiereu, părintele Cleopa „a apucat plugul de coarne” și nu s-a mai uitat înapoi. Obștea și-a mărit numărul, faima schitului a ajuns la urechile patriarhului Nicodim Munteanu, care, bine sfătuit de arhimandritul Teofil Pandele, i-a acordat rang de mănăstire.
Următorul patriarh, Justinian Marina, auzind și el de lucrarea misionară a starețului Sihăstriei, a vrut să-i încredințeze stăreția Neamțului, dar, până la urmă, arhimandritul Cleopa s-a îndreptat cu o ceată de monahi către Slatina, ctitoria lui Lăpușneanu din apropierea Fălticenilor. A fost, poate, cea mai rodnică perioadă de lucrare a părintelui Cleopa. Slatina a devenit o lavră cu monahi vestiți, neîntrecuți cântăreți, călugări școliți și duhovnici mari, care au primenit duhovnicește fața întregului ținut. Venit din valea strâmtă a pârâului Secu, pe albia căruia se ajungea cu dificultate la Sihăstria, părintele Cleopa și sinodia sa s-au făcut cunoscuți lumii la Slatina.
Privegheri după rânduială, Sfânta Liturghie săvârșită zilnic, predici, rugăciuni, spovedanii, școală monahală, găzduirea și ajutorarea pelerinilor, fapte caritabile și, mai ales, mărturia unor înalte trăiri au făcut din Slatina o mănăstire cum nu mai era alta în Moldova și poate chiar în țară.
A început apoi furtuna. Încercări grele s-au abătut asupra mănăstirilor și a slujitorilor lor. Furia comunistă s-a izbit mai întâi de cei mai înverșunați dușmani, călugării. Alungați din mănăstiri, dezbrăcați de veșmintele monahale, fără adăpost, unii dintre ei arestați, călugării au pribegit pe drumurile vieții acesteia. Unii dintre ei au murit departe, în lume. Alții s-au pierdut în marea învolburată a existenței pământești.
Părintele Cleopa, arestat la început, a apucat calea codrilor din munți. Acolo s-a rugat mult, a scris pe rădăcina fagilor, după cum mărturisea, și a fost aproape de Dumnezeu. Spunea uneori că în acei ani a primit semne minunate pe care noi, oamenii de rând, nu le putem înțelege.
A revenit apoi la Sihăstria, la iubirea sa dintâi, unde a dorit să-și sfârșească zilele vieții pământești.
Prin anii 1977-1978, l-am întâlnit prima dată. Vocea lui, inconfundabilă, se auzea din fața chiliei unde vorbea oamenilor. Zeci și uneori sute de credincioși urcau cărarea care ducea la chilia din deal. Îl avea vecin și ucenic pe părintele Varsanufie Lipan, duhovnic iscusit și aspru. Dimineața, după isprăvirea citirilor din canoanele călugărești, părintele ieșea în cerdac și vorbea cu oamenii. La fel și după Vecernie, adeseori până noaptea târziu. Vinerea dimineața, spovedea. Veneau călugări din obște și chiar mireni. Rămânea la spovedanie două-trei ceasuri. În vremea aceea, părintele Paisie Olaru era și el în putere și mulți călugări se spovedeau la Cuvioșia Sa. (Articol semnat de arhim. Timotei Aioanei și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 28 noiembrie 2013)
