Ce mare privilegiu să amintești, chiar și în modeste cuvinte, de slăvitul ierarh al marii cetăți a Constantinopolului Ioan Gură de Aur. Chiar și atunci când ești nevrednic și nici nu îndrăznești să cugeți la marea lui lucrare, aproape fără egal în ogorul Bisericii, ai nădejdea că acest „om al lui Dumnezeu” și „credincioasa slugă” va mijloci pentru tine înaintea Tronului Preasfintei Treimi, unde se află, după cum ne arată Ioan Moshu în capitolul 128 al Limonarului său.
Fiind născut în ziua pomenirii sale, la 13 noiembrie (care este de fapt și ziua de naștere a Sfântului Ioan Gură de Aur), am privit cu admirație către „atletul lui Hristos” care a alergat cu folos în drumurile acestei vieți, primind cununa cea neveștejită a măririi.
Dându-mi seama, după un număr de ani, de rigoarea duhovnicească și inspirația profundă, ambele primite de Hrisostom ca dar al Duhului Sfânt pentru totala slujire și urmare a celui Preaînalt, l-am rugat întotdeauna să-mi dea un bob din râvna lui pentru cele sfinte. Din pricina nevredniciei mele, am rămas departe, foarte departe de „înălțimile” atinse de sfântul meu preferat.
Marele păstor al Bisericii, numit și Hrisoroas, adică „râu în ale cărui valuri curge aur”, a scris mult, aproape că nu l-a întrecut nimeni (ca volum a fost depășit doar de Origen). Cuvintele lui erau mai dulci decât mierea, după cum mărturisește cântarea, și s-au aflat sub inspirație dumnezeiască.
Prieten cu marele Vasile, Ioan a vrut să îmbrățișeze de timpuriu „viața cea fericită a monahilor, filosofia cea adevărată”, cum o numea într-una din scrieri. Iubirea și grija pe care le datora Antuzei, fericita sa mamă, l-au împiedicat pentru o vreme. Transformase casa în mănăstire, studiind Scripturile și ducând viață de ascet. După ce trupul Antuzei a fost dat pământului, s-a retras în munții din vecinătatea Antiohiei și s-a pus sub ascultarea unui bătrân sirian, vreme de patru ani, și încă doi în asceză desăvârșită într-o peșteră, supunându-și trupul la nevoințe mai presus de fire. Postul exagerat i-a șubrezit mult sănătatea, îmbolnăvindu-se de stomac, având grave probleme de sănătate până la sfârșitul vieții.
Într-o astfel de viețuire nepământeană, Ioan a scris cuvinte „negrăite” sau „nemaiauzite”. Despre ce n-a scris el? Ce subiect a rămas neatins de pana inspirată purtată de îngerii care-l însoțeau?
Cei care s-au ocupat de opera Sfântului Ioan Gură de Aur spun că acesta a folosit de cel puțin 300 de ori cuvântul „isihie” – liniște, liniștire. În dialogul cu Palade – care constituie sursa după care ucenicii i-au scris viața – în capitolul V se referă la faptul că la vârsta de 21-22 de ani, sfântul, ascultând de glasul conștiinței, care îl îndemna să lepede cele ale lumii, s-a retras într-un munte, petrecând în nevoințe și isihie. Acest capitol din viața sa cred că ne spune totul despre el. Mulți consideră retragerea amintită ca pe o pregătire pentru viitoarea sa activitate eclesială.
Dorința lui de a urma viața monahală și de a fi în comuniune cu Dumnezeu l-a făcut să pornească pe drumul liniștirii într-o manieră totală și aproape dincolo de puterile omenești.
Cum poate fi tradus acest cuvânt, liniște, atât de des întâlnit în opera hrisostomică? Liniște – izolare, retragere, sihăstrie. Liniște – liniștirea de patimi, liniștea ce vine după biruință. Liniște – libertate.
Liniște înseamnă, de fapt, nepătimire (fixarea în sine, în sfințenie), deodată eliberare și libertate ce deschide mai desăvârșit orizontul bucuriei de Domnul. „Cucerește liniștea, frate – scrie într-o omilie -, pentru că liniștea unită cu frica de Dumnezeu este o armă de foc, liniștea este bunăstarea călugărilor, scară cerească. O, liniștire”!, calea Împărăției cerurilor, mamă a evlaviei; o, liniștire!, care nu împiedici lacrimile, născătoare a blândeții, luminătoare a minții, cercetătoare a gândurilor, tovarășă a discernământului; o, liniștire!, născătoare a tot binele, întărire a postului și piedică a patimilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează în viața sa tot înțelesul isihiei și i se potrivește întru totul cuvântul lui Amonas, ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, care zicea că sfinții mai întâi au trăit în liniște și apoi au luat putere de la Dumnezeu, care locuiește în ei, mai apoi Dumnezeu i-a trimis printre oameni.
Sfântul Ioan depășește cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care zice că „e mai de preferat să cucerești curăția inimii decât să întorci neamuri întregi de la înșelăciunea idolatriei”, întrucât el a căpătat și curăția inimii, dar a întors și neamurile de la rătăcire. Lăsând gălăgia lumii, se întoarce către sine, aplicând cu bună știință cuvintele avvei Pimen, care zice că omul trebuie să încerce tăcerea.
În cazul sfântului, se îmbinau tăcerea exterioară cu cea interioară, astfel încât a influențat tradiția monahală de mai târziu. Sfântul Simeon a afirmat că poți vedea pe Dumnezeu și în mijlocul cetăților, și în munți, și în chilii din moment ce s-a ajuns la liniștirea inimii. E clar că în textele Sfântului Ioan Hrisostom se arată că trebuie păstrat un loc tainic în inimă, în care se află doar el față în față cu Dumnezeu pentru a nu pierde în mijlocul grijilor lucrarea Duhului.
Nimeni nu poate deveni călugăr fără vocație pentru liniște. În cuvintele-i de aur se văd multe elemente care descriu viața monahală. Pocăința, ca voință a sufletului, sentimentul că ești trecător, dragostea pentru Dumnezeu și așteptarea Împărăției Lui, în fața căreia toate rămân fără importanță, sunt unele dintre subiectele întâlnite la Sfântul Ioan Gură de Aur.
„Să plângi întotdeauna alături de fratele tău…”
Ce-ar putea învăța monahii de astăzi din viața și opera Sfântului Ioan Gură de Aur? În primul rând, acest mare ierarh, format în duhul epistolelor pauline și plin de zel apostolesc, predica cu timp și fără timp, aprinzând inimile credincioșilor de un entuziasm sfânt. Cu larga sa pregătire a întărit pe creștini în credință, a combătut ereziile, a luptat împotriva nedreptăților, a luat apărarea oamenilor simpli, neînsemnați la prima vedere, intrând în conflict cu împărăteasa sau cu demnitarii înalți ai imperiului. Cuvântul său era ziditor, mângâietor, critic, avea puterea de a trezi, era perfect „construit” și, mai presus de orice, trezea dragostea față de Dumnezeu.
O altă învățătură pentru monahi desprinsă din trăirea și scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur este aceea de slujire și iubire a aproapelui: „Nu vezi pe Dumnezeu, zice, ci vezi pe casnicii Lui, pe prieteni, pe bărbații sfinți, adică ce au mare îndrăznire la El, slujește-i pe ei acum și vei găsi o mare mângâiere în durerea ta”. Calea cea mai scurtă și mai sigură a acestei slujiri este dragostea față de frați, care poartă pecetea dragostei duhovnicești.
„Iubește, zice dumnezeiescul Gură de Aur, pe fratele tău, însă nu cere doar să-l iubim, ci să-l iubim foarte mult, căci așa trebuie să iubim, încât și să ne sacrificăm pentru cel iubit, după cum și Domnul Și-a dat viața preț de răscumpărare pentru mulți. Și dacă aproapele pățește ceva, trebuie să simți durerea lui ca și cum ar fi a ta. Să plângi întotdeauna alături de fratele tău…”
Dar „a se bucura împreună cu cel ce se bucură” este foarte greu și poate împlini doar un suflet despătimit. Trebuie să fie foarte puternic sufletul chemat nu numai să nu invidieze progresul celuilalt, ci chiar să se bucure de acesta ca și cum ar fi al lui. Și un adevăr mai înfricoșător – continuă dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Dacă face cineva minuni, dacă e feciorelnic, dacă postește și ajunge la virtutea ce-l aseamănă cu îngerii, însă invidiază pe alții, este mai necurat decât toți. E mai fărădelege și decât desfrânatul și preadesfrânatul și tâlharul”.
Câte suflete dintre noi – unele recunoscute pentru virtuți autentice – nu se clatină datorită unor sentimente asemănătoare cu cele ale primului ucigaș de frate? Căderea din iubirea fratelui și păcatul pomenirii răului sunt urmate de căderea din iubirea lui Dumnezeu și părăsirea harului lui Dumnezeu. Zice Sfântul Ioan că este atât de aprinsă iubirea duhovnicească, încât nu pierde vremea niciodată, ci întotdeauna e alipită de sufletul celui ce iubește și nu permite nici unei dureri și nici unui necaz să atingă sufletul.
Deci, în obștile monahale, Sfântul Ioan Gură de Aur nu ne lasă să cădem în înșelare. „Nu vă înșelați, ne zice, cheia Împărăției cerurilor nu o ține starețul. Nu la el se află. Starețul și duhovnicul oferă hrana duhovnicească și ne arată drumul. Mântuirea vine prin fratele de alături. Oricare frate. Încet, leneș, vorbăreț, ironic, neiertător, bârfitor, certăreț, bolnav.”
Cutremurător cuvânt despre monahi
Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre monah sunt cutremurătoare: „Călugărul este ca un vultur care zboară la mare înălțime, care n-ar putea fi prins niciodată într-un laț de vrăbii. Pentru ce pricină va putea să-l vatăme vreun om? Bani n-are, așa că nu-i este teamă de hoți. Patrie nu are, așa că nu-i este teamă de surghiun. Slavă nu dorește, așa că nu-i este teamă că-și va pierde slava. Mai rămâne un singur lucru, moartea, dar, în această privință mai ales, nimeni nu va putea să-l întristeze, căci, dacă îl amenință cu moartea, îi face cel mai mare bine, îl trimite spre cealaltă viață, dorită de el, spre care sunt îndreptate toate faptele și toate gândurile lui. Astfel moartea, departe de a fi o pedeapsă, este o scăpare de dureri, un sfârșit al sudorilor, odihnă” (în „Apologia vieții monahale”).
În „Apologia vieții monahale”, slăvitul arhiepiscop al marii cetăți a Constantinopolului arată că toți oamenii, nu doar monahii, trebuie să urce drumul către vârful muntelui unde se află mântuirea: „Pavel când ne poruncește să imităm chiar pe Hristos și nu numai pe ucenicii Lui, pe monahi, când spune că mare osândă îi așteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poți spune că monahii sunt datori să aibă o viețuire creștină superioară laicilor? Toți oamenii trebuie să se urce la această viețuire creștină superioară. Decăderea morală a societății omenești își are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o viețuire creștină desăvârșită, pe când toți ceilalți au îngăduința să trăiască în trândăvie, disprețuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi și laici, ni se cere aceeași viețuire creștină desăvârșită. Susțin asta cu toată tăria, dar mai bine spus, n-o susțin eu, ci Hristos, Care va judeca faptele noastre” (în „Apologia vieții monahale”).
Amintiri de suflet
La ziua pomenirii slăvitului martir, neegalat vreodată în măiestria cuvintelor, aștern pe hârtie câteva date și amintiri legate de acest mare dascăl al pocăinței.
La 13 noiembrie 1977, în ziua când împlineam 11 ani, a avut loc, într-un cadru solemn, un eveniment rar pentru acea vreme: sfințirea Bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” de la Fălticenii-Vechi, un lăcaș istoric, cu tradiție în zonă și cu legături speciale pentru marele povestitor Ion Creangă, care-o cerceta în vremea studiilor sale la Școala de Cateheți din Fălticeni. În ziua aceea m-am apropiat cu sfiala vârstei și a neștiinței mele de sfântul altar și de noul mitropolit al Moldovei și Sucevei, de curând instalat, Teoctist, acum patriarhul de fericită pomenire și pioasă amintire.
Blajinul mitropolit mi-a întins cârja ce o purta, invitându-mă alături de el până la sfârșitul slujbei. Îmi amintesc și acum, după trecerea a 35 de ani, de fiorul acelei slujbe și de vorba plină de bunătate a mitropolitului. L-am asemuit, în nepriceperea mea, cu ierarhii din icoane, pe cel care venise la Fălticeni cu răbdare multă și cucerise inimile credincioșilor prin slujirea impecabilă și cuvintele izvorâte dintr-o inimă arzândă.
Întâmplarea de la Fălticeni, din ziua pomenirii Sfântului Ioan Gură de Aur (13 noiembrie 1977), am legat-o de altă minune și bucurie pe care sfântul mi-a făcut-o. Era prin anul 2002 sau poate 2003. Într-o zi de vacanță, treceam prin București și poposeam într-o mănăstire care mi-a fost întotdeauna primitoare, Darvari, unde rezida Preasfințitul Episcop-vicar patriarhal (de atunci) Ambrozie.
Printr-o anume împrejurare, fericitul întru pomenire patriarh Teoctist a aflat de prezența mea acolo și, la ceas de seară, m-a poftit, cu nemeritată atenție (pentru mine), la Palatul patriarhal. Cu ceva timp în urmă primisem hirotesia întru arhimandrit și mi-a dat un semn de prețuire patriarhală. După cuvintele-i de aur și prospețimea amintirilor, înainte de plecare, patriarhul Teoctist mi-a spus să mai zăbovesc câteva clipe. S-a dus în chilie, de unde a revenit cu o icoană. Întru smerenia sa mi-a spus că se desparte greu de lucrurile pe care le are, la fel în cazul acestei icoane pe care o primise de la un mitropolit grec. Mi-a oferit-o și m-a binecuvântat. Când am privit-o, am rămas fără cuvinte. Icoana îl reprezenta pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Ce-a fost atunci în sufletul meu nu vă pot spune: uimire, bucurie, o lacrimă chiar. Păstrez de-atunci icoana în chilia mea și nu pot tâlcui întâmplarea decât ca o minune a Sfântului Ioan Hrisostom către umila mea persoană.
Am mai avut apoi câteva bucurii pe care sfântul mi le-a oferit. Într-o vizită la Muntele Athos mă aflam în drum spre chiliile românești de la Schitul Lacu. Am oprit atunci la cunoscuta Mănăstire Filoteu. Era pe la prânz, la vremea odihnei pentru călugării atoniți. În mod obișnuit, pelerinii se pot închina la moaștele sfinților numai după slujba Vecerniei. Atunci, în timpul amintitei vizite, a apărut un ieromonah, parcă anume trimis de cineva, care ne-a întrebat dacă dorim să ne închinăm la moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur (la mâna dreaptă pe care mănăstirea o păstrează). Tot așa, cu ani în urmă, la Mănăstirea Vatopedu m-am închinat la capul marelui arhiepiscop și la urechea rămasă neputrezită după trecerea celor 1.600 de ani… La urechea aceea, după mărturia Sfântului Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului, Apostolul Pavel îi spunea cuvinte „negrăite”, în chilia palatului arhiepiscopal unde lucra, până noaptea târziu, la tâlcuirea epistolelor pauline.
În anul 2007, când s-au împlinit 1.600 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, ierarhul cel mai des pomenit de Biserica Ortodoxă a poposit și la Iași, venind prin sfintele sale moaște din Mitropolia de Stagon și Meteora – Grecia, aducându-ne binecuvântarea și îndemnul său de a sluji Biserica cu mai multă ardoare în vremurile pe care le parcurgem în drumul către Împărăție.
Nu în ultimul rând, „a mai fost privilegiul și darul binecuvântat de a mă întâlni cu marele ierarh chiar la Constantinopol, în Catedrala Patriarhiei Ecumenice, unde au fost aduse, în ultimii ani, parte din sfintele sale moaște, păstrate mulți ani la Roma, departe de locul propovăduirii sale.
La Constantinopol nu se mai întâlnește slava de altădată a Bisericii, ca în vremea păstoririi iubitului ierarh Ioan Gură de Aur, dar amintirea lui se află pretutindeni. Cuvintele sale răsună, ca niște îndemnuri mereu actuale, în bisericile care au rămas deschise în cetatea Sfântului Împărat Constantin și în toată lumea.
Exilul marelui arhiepiscop s-a încheiat oarecum acum, pentru a treia sau a patra oară, odată cu readucerea moaștelor sale din Occident. S-a reîntors la Constantinopol, locul cuvintelor de aur și al trăirilor îngerești, al Liturghiei săvârșite în prezența îngerilor și a sfinților. Se spune că la sfârșitul veacurilor, în marea Biserică „Sfânta Sofia” se va continua Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, întreruptă brusc în momentul venirii sultanului în amintita biserică. Credincioșii constantinopolitani spun că și astăzi se aud, uneori, cântări îngerești între zidurile „Sfintei Sofia”. Sunt poate glasurile celor care așteaptă încheierea Liturghiei.
În fine, marea cinste pe care mi-o face Sfântul Ioan Gură de Aur este aceea a participării, în duminici ori zile de rând, la Liturghia al cărui autor este.
Bucuria și taina acestei slujbe le păstrează fiecare în sufletul lui. Ea este, în primul rând, bucuria întâlnirii cu Mântuitorul Hristos cel Răstignit și Înviat, dar și întâlnirea cu slăvitul arhiepiscop, sfântul exilat, trădat, uitat și martir. Sfântul meu preferat. (Articol apărut sub semnătura Preacuviosului părinte Arhimandrit Timotei Aioanei, Exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor și Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale, și publicat în Ediția Ziarului Lumina din data de 13 noiembrie 2012)
