La Catedrala Patriarhală din București, astăzi, 1 septembrie, cu ocazia începutului noului an bisericesc, a fost oficiată slujba Te Deum-ului, în prezența Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a unor membrii ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, de către Preasfințitul Varlaam Ploieșteanul, Episcop Vicar Patriarhal.
După oficierea Slujbei de Te Deum, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a arătat că Înaltpreasfințitul Laurențiu a pregătit un cuvânt la începutul anului bisericesc, dar din cauza unor probleme a fost reținut la Sibiu: „Am cerut Înaltpreasfințitului Mitropolit Laurențiu al Ardealului să pregătească un scurt cuvânt pentru astăzi. L-a pregătit, dar pentru că probleme urgente l-au reținut la Sibiu, citim noi acest cuvânt. I-am cerut această prezentare a zilei de astăzi întrucât este și profesor de Liturgică la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” din Sibiu”. Apoi, Preafericirea Sa a citit cuvântul Înaltpreasfințitului Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, cu prilejul începutului anului nou bisericesc, intitulat „Anul bisericesc – Timpul Mântuirii”:
„Pentru tradiția patristică ortodoxă comuniunea omului cu Dumnezeu este scopul existenței lumii acesteia create. Ziditorul a toate a dorit și dorește să facă părtașe la iubirea Sa veșnică și alte ființe raționale care să poată simți și răspunde acestei iubirii dumnezeiești, sporind astfel veșnic în fericirea comuniunii cu Sfânta Treime.
Dumnezeu l-a creat pe om și l-a așezat în „raiul desfătărilor”, în lumea creată, iar timpul și spațiul marcau și defineau acest mediu al comuniunii omului cu Dumnezeu. Timpul a fost creat odată cu lumea ca un interval între darul iubirii lui Dumnezeu și răspunsul omului la această iubire. Astfel timpul măsoară efortul nostru de creștere în dragostea lui Dumnezeu, întrucât ființele create nu pot răspunde darului iubirii lui Dumnezeu decât treptat, în timp.( Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București, 2003, p. 190)
Căderea omului în păcat a făcut ca timpul, acest mediu al comuniunii cu Dumnezeu, să fie pervertit. El a ajuns să măsoare curgerea materiei și a existenței umane spre moarte. După căderea în păcat, viața umană și existența materiei fără prezența lui Dumnezeu a devenit o progresivitate a morții și o așteptare a ei. Timpul uman nu mai era un timp al creșterii în comuniune cu Dumnezeu, ci o așteptare a morții implacabile. Timpul fără simțirea prezenței lui Dumnezeu este chinuitor și nu își află rațiunea pentru care a fost creat.
Însă intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în istorie și în timp a adus cu Sine o umplere cu un nou conținut al curgerii timpului, adică sfințirea lui. Venirea în lume a lui Hristos a dat o nouă orientare și o consistență timpului. Prin Întrupare, Mântuitorul a făcut din nou din timp un mediu al comuniunii cu Dumnezeu și o scară spre realitatea eshatologică a Împărăției cerurilor.
Pe tot parcursul anului bisericesc, cu cele trei mari perioade ale lui, și anume Triodul, Octoihul și Penticostarul, credincioșii trăiesc în mod concret și intens simțirea că reiterează viața lui Hristos, că retrăiesc toate evenimentele vieții Lui și că se află neîntrerupt sub ploaia darurilor Sfântului Duh mijlocite prin rugăciunile Maicii Domnului și ale tuturor sfinților, după cum spune Părintele Stăniloae. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioșilor, Ortodoxia 1 (1981), p. 7.)Credincioșilor ortodocși anul bisericesc le oferă posibilitatea trăirii trecutului, prezentului și viitorului în prezentul continuu al Sfintei Liturghii săvârșite în fiecare zi. Astfel, viața pământească a lui Hristos și cea a sfinților nu este pentru Ortodoxie o temă de speculație teologic-istorică abstractă, ci este o experiență vie, o anamneză retrăită a lucrărilor mântuitoare a lui Hristos, comunicată credincioșilor prin energiile Lui necreate.
Anul bisericesc este modul și mediul în care omul trăiește în comuniune cu Dumnezeu încă din lumea aceasta a timpului și a materiei trecătoare. Prin sărbători, prin perioadele de post înaintea marilor praznice, prin succesiunea Triodului, Penticostarului și Octoihului, prin ciclul mobil și cel fix al sărbătorilor, Biserica vrea să introducă și să inițieze pe om în taina vieții viitoare. Totodată, ea „țintește să înconjoare timpul vieții noastre pământești în patru cercuri concentrice”, după cum afirmă marele liturgist, Părintele Profesor Ene Braniște. „Adică, ea caută să încadreze în curentul inepuizabil al harului divin și să sfințească prin rugăciune continuă toate subdiviziunile calendaristice ale timpului: ziua, cu diferitele ei împărțiri (seara, dimineața, ceasurile), săptămâna, luna și anul, iar prin acestea viața noastră întreagă, în împrejurările și momentele ei cele mai importante.” (Pr. Prof. Ene Braniște, Liturgica generală, București, 1993, p. 128.)
Ca să facă o distincție tranșantă între kronos (timp liniar) și kairos (timp favorabil), Biserica, deși se folosește de calendarul astronomic civil, a ales ca anul liturgic eclesial să nu înceapă la 1 ianuarie, ci la 1 septembrie, pentru că, după tradiția moștenită din Legea Veche, în aceasta zi (care era și începutul anului civil la evrei) s-a început creația lumii și tot în aceasta zi și-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2): ‘Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca sa binevestesc săracilor…, să vestesc anul milei Domnului’ (Luca IV, 18-19).
Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de către Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea, când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor ‘anul bineplăcut Domnului’.
Pentru Biserica Ortodoxă Română, data de 1 septembrie are și o altă semnificație, și anume în ședința din 8-9 iulie 2008 Sfântul Sinod a hotărât trecerea în rândul sfinților a marelui teolog Dionisie Exiguul, Cel Smerit, părintele erei creștine și al dreptului bisericesc cu zi de prăznuire la această dată. Calificativul de ‘Exiguus’, care înseamnă: mic, neînsemnat sau smerit. și l-a luat el însuși ca gest de smerenie. Născut în jurul anului 470 în Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), el a intrat de tânăr în viata monahală. După finalizarea studiilor în una din școlile mânăstiresti din Dobrogea, ajunge ca pelerin în Orient. Din cauza monofizismului este nevoit să meargă la Constantinopol și de aici la Roma, trăind o vreme la mânăstirea Sfânta Anastasia unde a și fost hirotonit ca preot. A lucrat în cancelaria papală sub ascultarea a zece papi, începând cu Atanasie al II-lea (496-498) și încheind în timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555). A fost un mare învățat și a tradus din grecește în latinește Sfintele Canoane și unele scrieri teologice. Spre sfârșitul vieții sale (545) se pare că s-a retras în mânăstirea Vivarium din Calabria, întemeiată de prietenul și admiratorul său Cassiodor, retras și el acolo. (Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iași, 2004, p. 137.)
Datorită acestui mare sfânt părinte putem afirma astăzi ca suntem în anul 2010 „după Hristos”, deoarece el având bogate cunoștințe de istorie și astronomie a propus cronologia erei creștine, numărând pentru prima oară anii „de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos”, pentru ca „să ne fie mai cunoscut începutul nădejdii, iar pricina mântuirii omenești să lumineze cu mai multă strălucire.„( Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iași, 2004, p. 137.)
Prin aceasta, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul ne arată că fiecare an este timp al mântuirii în Hristos, timp de sfințire a vieții noastre. Vedem, deci, câte daruri poartă în ea ziua de 1 septembrie. Pentru toate trebuie sa aducem mulțumire lui Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și cheamă pe om la viață și fericire veșnică, la sfințirea timpului prin rugăciune și fapte bune”.
