Basilica.ro a stat de vorbă cu beneficiarele vârstnice ale căminului de la Mănăstirea Christiana.
Amintirile lor de viață evocă modele din familia de altădată și conduc către concluzii care ar putea fi utile pentru tineri, cu o condiție – ca aceștia să se oprească din alergarea către bătrânețe, pentru a reflecta puțin la propria viață.
Doamna Lucica: Alegerile din tinerețe ne influențează destinul
„Toată viața învățăm uitându-ne unii la alții. Cu condiția să avem la cine să ne uităm. Să nu ne ferim să ne uităm la ceilalți, să fim cu ei”, spune doamna Lucica.
S-a căsătorit din dragoste, la 21 de ani, în ciuda faptului că părinții nu au fost de acord cu alegerea ei. În timp, s-a dovedit că nu a fost o alegere bună. „Vina este a mea, nu a părinților, că părinții n-au vrut să mă dea, dar eu am mers după el, am fost încăpățânată.”
„Trăgea cu păhărelul”, spune doamna Lucica. „Și mă bătea în cap de vedeam scântei, îmi era frică să stau singură cu el. Era violent. Și cu copiii era violent. Și copiii, săracii, ce să facă?”
„Am făcut o căsuță cu el, eu cu chiu cu vai, până la urmă, la Bacău”, povestește femeia. Când i-a murit soțul, s-a simțit ușurată: „Mă uitam la el cu teamă, să nu învie”, mărturisește ea.
„Uite așa a fost viața mea. Acum m-am îmbolnăvit. Îmi face impresia că și din cauză că dur o mai fost cu mine, că tare mă mai bătea în cap”.
Acum, privind în urmă, crede că femeile ar trebui să-și părăsească soții violenți fără să se uite în urmă, chiar dacă pleacă singure cu copiii. „O mamă trebuie să fie conștientă că pe copii îi afectează foarte mult și atunci mai bine să se despartă”.
Cât despre soluții, acestea sunt mai degrabă la autorități decât la femeie: „Femeia n-are nicio putere. Nu, nu, n-are nicio putere. Autoritățile să dea legi aspre pentru asta”.
„Cu vorba bună facem multe”
Frecventarea bisericii a ajutat-o toată viața: „Când eram tânără și bună la picioare nu lipseam. Acum îmi pare de rău că nu mă mai pot duce, dar se duce fata mea, care e măicuță. Mare minune cum a lucrat Dumnezeu cu noi!”
Doamna Lucica și soțul ei au avut împreună trei copii, două fete – una căsătorită la București și absolventă de Studii Economice, cealaltă monahie – și un băiat, acum plecat în Italia. De la ei, are trei nepoți: două fete gemene și un nepoțel, care trăiește în Italia, cu tatăl lui.
„Eu n-am dat o palmă în copii. I-am iubit foarte mult și copiii m-au ascultat.”
„Cu vorbă bună facem multe. Când vorbești frumos și-i spui copilului, îi explici, atunci face bine. Dar cu bătaia nu faci nimic niciodată. Aceasta este concluzia la care am ajuns eu”.
„Îi iubesc foarte, foarte mult pe copiii și nepoții mei, mi-aș da viața pentru ei. Îi iubesc atât de mult”, mai spune doamna Lucica.
Pe nepoți și pe toți tinerii în general îi sfătuiește să fie respectuoși cu vârstnicii și să aleagă mereu binele. „Să nu umble cu droguri, cum vedem la televizor acum.”
Doamna Ecaterina: Respect și admirație pentru strămoși
La 90 de ani, doamna Ecaterina, fostă educatoare, este de două ori fericită: pentru că a cunoscut oameni de altădată, plini de iubire și delicatețe – ca bunica, mama și tatăl ei, și pentru că a ajuns să-și vadă strănepoții.
„Am fost gimnastă, am lucrat la aparate”, spune ea. Crede că și condiția fizică a ajutat-o să ajungă la această vârstă. „Mi-a plăcut mișcarea în general.”
Doamna Ecaterina se află de 15 ani la așezământul Mănăstirii Christiana. „Mă mișcam, nu aveam probleme cu genunchiul. Am lucrat la sala de mese, o ajutam pe maică să țină ordinea și curățenia. Pe urmă am făcut ulcer perforat și m-am retras, că nu mai rezistam la efort.”
„Mi-a plăcut să vin la măicuțe pentru liniștea de aici. M-am îndrăgostit de verdeața de la intrare și m-am bucurat că aveam unde să scriu la chioșc în curte. Scriam poezioare, scenete pentru copii.”
„Cui i-a plăcut munca în tinerețe, îi place până la sfârșit. Vă dați seama că eu am rezistat și mi-am condus cele trei surori pe ultimul drum! Cea care avea Parkinson, dar când a paralizat, a făcut aprindere la plămâni și a murit, pentru că nu era suficient de bine îngrijită la azilul unde era”, adaugă ea.
Darul strănepoților
„Eu am trăit să-mi văd copiii la pensie. E lucru mare! Am o fată care a și ieșit la pensie în vara aceasta: 64 de ani, fostă profesoară de liceu. Și soțul ei a ieșit la pensie. Fata mea a născut-o pe nepoata mea, Alexandra Diana, care mi-a dat deja trei strănepoți: Alexandru Răzvan, un băiat de 16 ani, cls a VII-a, cuminte, o fetiță, Iulia, de 10 ani, în cls a IV-a, cântă la pian, și Petra, de 4 ani.”
Nepoata, economistă, și-a întrerupt activitatea la catedră, ca să se ocupe de cei trei copii. „Le-a dat o educație jos pălăria! Ea zice că a învățat de la mine bunele maniere.”
„Tinerii ar fi bine să se căsătorească la sfatul părinților, pentru că au siguranța căsniciei. Ei văd mai clar, fiindcă au trecut prin necazuri și știu”, spune doamna Ecaterina. Alt sfat pentru tineri este „să-și vadă de școală, să-și facă o situație, o meserie, să-și urmeze vocația și să fie atenți cum își aleg perechea”.
„Ei să aibă un plan de viață. Să nu se debusoleze după X și după Y. Tu ia-te după părinții tăi, ține cont de ce ți-au spus”, adaugă ea. „Fata mea este împreună cu actualul soț din clasa a XI-a, când îi vedeam pe holul Liceului «Gheorghe Șincai». Atunci s-au cunoscut, el era cu cheia de gât. Dintr-o familie foarte credincioasă, a crescut cu drag de Dumnezeu.”
Credința la tinerețe este foarte importantă
„Credința este foarte importantă, mai ales dacă ai gustat-o când a trebuit. Eu nu sunt o cititoare de cărți de credință, că mi-a trecut vârsta. Dar știu de la părinți că ne-am închinat la masă, ne-am închinat când ne-am ridicat de la masă”, continuă doamna Ecaterina.
„Mama a fost nepoată de preot. A fost o bijuterie de soție, mamă și bunică. Cei vârstnici au multe de dat. Noi și părinții noștri așa am fost crescuți din tată în fiu. Mama a fost o credincioasă, o mamă cuminte, nu a ridicat o sprânceană în fața lui tata.”
„Când a cunoscut-o tata, lucra croitorie la Casa de Modă pentru Lucia Sturdza Bulandra. El se ducea în vizită la serviciu la sora lui. Atunci a văzut-o. Avea coada împletită după ureche, părul lins și cozile împletite. Mama avea vreo 20 de ani”, povestește ea. „Ei au fost nouă copii la bunica mea, care a rămas singură să-i crească.”
„Am gustat din bunătatea și din inteligența lor… Oameni. Nu am avut bunic nici dintr-o parte, nici din alta. Bunica ziceai că e regină. Se purtau rochiile acelea cu plastron și avea un medalion sau un ceas și un coc extraordinar, care-i lăsa fruntea liberă. O avem într-un tablou mare, frumos. Și tata și surorile mele semănau cu ea”, continuă doamna Ecaterina.
„Am avut ce să văd, am avut ce să învăț și cu ce să rămân. Ca să te bucuri de amintirile acestea, trebuie să știi și să respecți. Noi ne-am respectat, n-am răspuns obraznic, n-am întors spatele când ni se spunea ceva. Contează foarte mult.”
Doamna Aurelia, 78 de ani: Copiii plecați din țară nu se mai întorc
„Am o fată și un băiat, frați vitregi, dar care țin unul la altul, aleargă unul pentru celălalt. Băiatul de mică a iubit-o pe sora lui”, spune doamna Aurelia, originară din județul Dolj, de la Cetate.
„E frumos, e o zonă bogată, a fost port acolo, e plajă la Dunăre. Am făcut liceul în sat și am fost bibliotecară acolo.”
Doamna Aurelia are trei nepoți și doi strănepoți – o fată și un băiat care s-a născut de curând: „Mă simt bine ca străbunică, mă simt răspunzătoare”.
A avut un frate care a murit prin străinătate după ce mama lor nu l-a lăsat să se căsătorească cu o fată. „Nu s-a mai întors niciodată. Nu l-am mai văzut din 1980, iar acum a murit. Până la Revoluție am primit și bani, și pachete de la el”, continuă ea.
„Îl aveam pe frate-meu plecat, pe urmă a plecat și băiatul meu. Probabil că avem ceva în neam care ne determină să ne îndepărtăm de țară. Și fata mea a muncit în Italia, dar acum e bolnavă.”
„Tinerii care au plecat din țară nu se vor mai întoarce”, spune doamna Aurelia. „Noi am vrea să se întoarcă, dar nu mai vor ei. Se descurcă material mai bine, dar familia se destramă. Chiar și fata mea nu mai e în relații bune cu soțul”, adaugă ea.
„Ar trebui să se întoarcă, dar, dacă nu au nicio susținere în țară… Nu e stabilitate.”
Doamna Ioana: Învață să te bucuri și vei avea prieteni
„Nu poți primi de la altul până nu ai tu grijă de tine. Nimeni nu poate să aibă grijă de tine cum poți să ai tu: că citești o carte, să te duci la cumpărături sau să ieși în oraș”, explică doamna Ioana, o profesoară de rusă și franceză „fără vârstă” (după cum se recomandă) originară din județul Mehedinți.
„Omul, dacă nu-și face el o bucurie, nu poate să i-o facă nimeni. Cum zicea într-o carte: Succesul este în inimile noastre. Lasă lumea în pace și ai tu grijă de tine!”
„Eu, când aveam examene la București, mă linișteam – mai ales când stăteam în bibliotecă la Universitate. Doamne, uite ce liniște e!” rememorează ea. Dar bucuria nu este numai în solitudine, ci și împreună cu oameni de calitate.
„Am avut în viață câteva prietene cu adevărat bune. Și aici, când am venit, m-am împrietenit cu o învățătoare care acum e foarte rău bolnavă, stă în pat, nici nu se poate scula. O ajut, că am fost de la început alături de ea. Seara merg la ea, că stă singură în cameră și povestim. Fără prieteni, nu poți.”
„Sunt prietenă cu doamnă de 95 de ani. A lucrat până la 74 de ani, iar acum se descurcă, face mâncare, face tot în casă. Vara, stă câteva luni la munte și mă cheamă să stau cu ea.”
S-au cunoscut la o expoziție de pictură în aer liber a Alexandrei Nechita, „Micuța Picasso”.
„Vorbind de una, de alta, am ajuns la scriitorii ruși și eu am zis că cele mai bune ecranizări de romane rusești sunt făcute tot de ruși. Mi-a dat imediat adresa ei, ca să ne mai vedem. De atunci, îmi dă telefon să mă mai întrebe de câte o carte, iar sărbătorile le petrecem împreună.”
Doamna Ioana are un băiat căsătorit și doi nepoți, fată și băiat. „Tinerilor de azi le-aș transmite să fie înțelegători și cu cei mici, și cu cei mari și să se aplece asupra învățăturii. Distracția nu te ajută prea mult în viață. Și să respecte oamenii în vârstă. Vorba unei femei din satul natal: «Mumă, din distracții nu s-a luminat nimeni».”
Doamna Lavinia, 74 ani: Proteza nu a împiedicat-o să-și trăiască viața
„Viața mi-a fost marcată la opt luni de viață, când am rămas fără laba piciorului”, povestește doamna Lavinia.
„Porcul m-a prins de picior și m-a târât până aproape de pivniță. Mi-au amputat piciorul. De atunci, mama nu m-a mai lăsat supravegheată de alții. Lucra lucru manual lângă mine și numai când dormeam se ducea să mai facă mâncare.”
În familie s-au mai născut patru copii, toți băieți: Gheorghe, Isidor, Iulian, care e preot, și Ioachim. „Eu eram mijlocia. Băieții făceau muncile de afară, iar eu în casă”, povestește doamna Lavinia. Părinții se iubeau mult. Tata era șofer, iar mama, casnică, îngrijea vacile familiei, de la care vindea brânza.
„Când am început școala, eram mai retrasă, dar tata venea la ședință și le spunea părinților să-și învețe copiii să vorbească cu mine. La fel și învățătoarea mea, Ioana Marin. De mult e dusă dintre noi, dar eu o pomenesc”, își amintește cu recunoștință doamna Lavinia.
„Să știți că pentru mine nu a fost un impediment faptul că am proteză la picior”, spune ea
„Sunt recunoscătoare că Bunul Dumnezeu nu m-a lăsat să fiu cu handicap și să nu pot ieși din casă. Am jucat și în horă. De toate am făcut. Și la Liceul Agricol Fundulea mă culcam la 12 noaptea: mă spălam și mă pansam când dormeau toți, ca să nu mă vadă cu piciorul. Ei știau că am ceva, dar nu știau ce.”
„I-am spus viitorului soț: «Sunt o femeie fără un picior». Zice: «Tu glumești?» «Nu glumesc. E din plastic». «Dar nu mă deranjează cu nimic», zice el.”
Lucrul cu florile, o bucurie
La câțiva ani după nașterea fetiței lor, soțul s-a mutat la cele veșnice din cauza unei boli de rinichi.
Doamna Lavinia a mai avut pețitori și în văduvie, dar nu a mai vrut să se recăsătorească. „Mi-a ajuns fetița mea. Am lucrat la florărie și nu aveam cum să mă plictisesc. Stăteam și până la 12 noaptea.”
„E minunat să lucrezi cu florile. Când intri într-un magazin de flori, prinzi viață. Totul e frumos și îți dă o vigoare. Eu mulțumeam oamenii cu lucrările mele. Era o bucurie și pentru ei, și pentru mine”, explică doamna Lavinia.
Cel mai mult îi plăceau jerbera și garoafa. „Am făcut lucrări frumoase cu ele. Îmi mai plăceau și Anthurium și calele.”
„Ca să lucrezi cu florile trebuie să fii blând, iar clientul trebuie primit cu fața luminată și zâmbind. Te simți cel mai fericit când îi dai lucrarea și îl vezi că zâmbește. Asta m-a determinat să mă perfecționez. Am lucrat 24 de ani în domeniu”, povestește doamna Lavinia.
Mănăstirea Christiana, locul unde dispare teama
Fiica ei, Anca, s-a căsătorit cu un preot care slujește în Grecia. „Am rămas singură, dar le-am zis: «Numai voi să fiți sănătoși și să vă înțelegeți!»”
A existat o perioadă de șase luni în care fiica nu a mai putut ajunge în țară să-și viziteze mama. Atunci au început problemele: „Am auzit de niște incidente în cartier și am început să nu mai ies din casă de teamă să nu mă atace cineva. Stăteam încuiată și, când se lăsa seara, stăteam cu lumina stinsă”.
„Când a venit fata, mi-a spus: «Tu nu mai știi nici să vorbești!» Și m-a adus aici”, povestește doamna Lavinia. „Aici nu-mi mai e frică.”
„Am ce să povestesc. E o viață de om și se trag niște concluzii: să nu lași copilul mic singur, să ai grijă de el să nu își facă prieteni nepotriviți. Pentru tineri mesajul meu este să încerce să stea departe de oamenii cu obiceiuri nepotrivite. Să îi prefere pe cei blânzi, care știu să asculte, să stea de vorbă cu tine,” încheie doamna Lavinia.
Foto deschidere articol: Rezidentă a Căminului de bătrâne al Mănăstirii Christiana se relaxează în curtea așezământului
Foto credit: Basilica.ro / Raluca Ene
Urmărește-ne pe Telegram: t.me/basilicanews
