Iisus Hristos nu este o idee sau o amintire din trecut, ci o Persoană Care trăiește cu noi, prin noi și în noi prin Sfântul Duh și împreună cu Hristos putem face toate lucrurile noi (cf. Apoc. 21, 5). Mărturisirea contemporană este chemată să învie în inima aproapelui speranța acolo unde este impas, durere sau moarte, pentru că lumea nu este totus in maligno. Mântuitorul omului ne invită să trecem de la „nu”-ul nostru și să intrăm în „da”-ul Său spus din iubire Tatălui. Omul este iubit de Dumnezeu! Aceasta este cea mai simplă și uluitoare veste cu care Biserica este datoare față de om. Cuvântul și viața fiecărui creștin pot să facă să răsune acest adevăr: „Dumnezeu ne iubește”. Să vorbim lumii despre milostivirea lui Dumnezeu în fața Căruia păcatele noastre sunt fire de nisip ce se pierd în imensitatea oceanului iubirii divine. A fi creștini nu înseamnă să ne convertim la o învățătură, fie ea și învățătura despre sfințenie; a fi creștini înseamnă să ne convertim la o Persoană! Nu este vorba doar de a cunoaște ceea ce Iisus a învățat, ci de a-L cunoaște pe El drept Cel răstignit și înviat. Înainte de a fi o schimbare de gândire, schimbarea noastră trebuie să fie una a inimii, întâlnirea cu o Persoană vie.
Societatea modernă prin progresele științei și tehnicii ne face liberi, dar ele sunt benefice numai dacă sunt în relație cu faptele: dacă prin făptuire mâinile noastre devin nevinovate și inima noastră curată, dacă prin credință suntem în căutarea adevărului, în căutarea lui Hristos însuși, și ne lăsăm atinși și interpelați de iubirea Lui cea răstignită. Crucea Sa ne implică pe fiecare dintre noi. Hristos continuă să fie în agonie (după expresia lui Pascal), trădat, vândut, condamnat, abandonat de prieteni, luat în râs, lovit, aruncat afară din cetate. Hristos continuă să apară strivit sub greutatea Crucii și trece de-a lungul străzilor noastre, stropește cu sânge trotuarele noastre. Drumul Crucii interminabil are popasuri în spitale și într-o infinitate de locuri ale durerii în lume. Strigătul Său continuă să sfâșie aerul, amplificându-se într-o litanie înghețată de strigăte după speranță. Cuvântul Său izbăvitor răsună zi de zi și ceas de ceas, în toate timpurile și în toate locurile. El caută să zgâlțâie toate epocile de nedreptate și „îndrăzneala” aceasta Îi aduce moartea, dar nu fără a fi semănat grăuntele învierii. Învierea aduce cu ea răsturnarea istoriei și face să răsune deja clopotul pascal al speranței noastre. Hristos ne îndrumă spre ceea ce este nobil, ne conduce spre aerul sfințit al înălțimilor spirituale: spre viața conformă adevărului; spre demnitatea care nu se lasă intimidată de gâlceava opiniilor dominante sau la modă, spre răbdarea sfântă care-l suportă și-l afirmă pe celălalt. Hristos povățuiește spre disponibilitatea față de cei îndurerați, suferinzi, față de cei părăsiți, abandonați sau uitați. Hristos călăuzește spre bunăvoința de a sprijini, ajuta sau întări; spre bunătatea care nu se lasă dezarmată nici măcar de nerecunoștință.
Crucea se întinde de la un capăt la altul al lumii, dintr-o țară la alta, de la un ocean la altul. Iar noi, creștinii, o purtăm. Înaintăm cu ea pe drumul ei și astfel descoperim calea noastră. Atunci când atingem Crucea, dar mai mult, atunci când o purtăm, atingem taina iubirii răstignite a lui Dumnezeu. Dar atingem și axioma fundamentală, criteriul constitutiv al vieții noastre, adică faptul că fără „da”-ul spus Crucii lui Iisus Hristos în viața noastră, fără a fi în comuniune cu Hristos clipă de clipă, viața nu poate să reușească. Mântuitorul ne-a dat învățătura Sa, pe care a întărit-o cu exemplul Său: dacă nu stă în puterea noastră să înlăturăm suferința și moartea din lume, ne putem servi de ele ca de un instrument de curățire și înălțare spirituală pe scara cea mai nobilă a iubirii. În felul acesta ele apar ca o pregătire spirituală pentru a intra în slava învierii și a vieții veșnice. Taina vieții veșnice este cuprinsă în „da”-ul spus Crucii, în ceea ce pătimim pentru adevărul ei aici pe pământ, și trebuie să fim fericiți pentru acest lucru. Cu cât din iubire față de unicul adevăr și față de unica iubire – din iubire față de adevărul și iubirea lui Hristos – putem face și vreo renunțare, cu atât mai profundă și mai bogată devine viața. Persoana care vrea să-și rezerve viața pentru sine însuși o pierde. Iar cine dăruiește sau oferă viața sa – zilnic în faptele mici, care fac parte din marea hotărâre pentru Iisus -, acesta zilnic o găsește. Acesta este adevărul exigent, dar și adânc de frumos și eliberator, în care vrem, pas cu pas, să intrăm în timpul asumării Crucii în viața noastră.
Iisus Hristos nu este o idee sau o amintire din trecut, ci o Persoană Care trăiește cu noi, prin noi și în noi prin Sfântul Duh și împreună cu Hristos putem face toate lucrurile noi (cf. Apoc. 21, 5). Mărturisirea contemporană este chemată să învie în inima aproapelui speranța acolo unde este impas, durere sau moarte, pentru că lumea nu este totus in maligno. Mântuitorul omului ne invită să trecem de la „nu”-ul nostru și să intrăm în „da”-ul Său spus din iubire Tatălui. Omul este iubit de Dumnezeu! Aceasta este cea mai simplă și uluitoare veste cu care Biserica este datoare față de om. Cuvântul și viața fiecărui creștin pot să facă să răsune acest adevăr: „Dumnezeu ne iubește”. Să vorbim lumii despre milostivirea lui Dumnezeu în fața Căruia păcatele noastre sunt fire de nisip ce se pierd în imensitatea oceanului iubirii divine. A fi creștini nu înseamnă să ne convertim la o învățătură, fie ea și învățătura despre sfințenie; a fi creștini înseamnă să ne convertim la o Persoană! Nu este vorba doar de a cunoaște ceea ce Iisus a învățat, ci de a-L cunoaște pe El drept Cel răstignit și înviat. Înainte de a fi o schimbare de gândire, schimbarea noastră trebuie să fie una a inimii, întâlnirea cu o Persoană vie.
Societatea modernă prin progresele științei și tehnicii ne face liberi, dar ele sunt benefice numai dacă sunt în relație cu faptele: dacă prin făptuire mâinile noastre devin nevinovate și inima noastră curată, dacă prin credință suntem în căutarea adevărului, în căutarea lui Hristos însuși, și ne lăsăm atinși și interpelați de iubirea Lui cea răstignită. Crucea Sa ne implică pe fiecare dintre noi. Hristos continuă să fie în agonie (după expresia lui Pascal), trădat, vândut, condamnat, abandonat de prieteni, luat în râs, lovit, aruncat afară din cetate. Hristos continuă să apară strivit sub greutatea Crucii și trece de-a lungul străzilor noastre, stropește cu sânge trotuarele noastre. Drumul Crucii interminabil are popasuri în spitale și într-o infinitate de locuri ale durerii în lume. Strigătul Său continuă să sfâșie aerul, amplificându-se într-o litanie înghețată de strigăte după speranță. Cuvântul Său izbăvitor răsună zi de zi și ceas de ceas, în toate timpurile și în toate locurile. El caută să zgâlțâie toate epocile de nedreptate și „îndrăzneala” aceasta Îi aduce moartea, dar nu fără a fi semănat grăuntele învierii. Învierea aduce cu ea răsturnarea istoriei și face să răsune deja clopotul pascal al speranței noastre. Hristos ne îndrumă spre ceea ce este nobil, ne conduce spre aerul sfințit al înălțimilor spirituale: spre viața conformă adevărului; spre demnitatea care nu se lasă intimidată de gâlceava opiniilor dominante sau la modă, spre răbdarea sfântă care-l suportă și-l afirmă pe celălalt. Hristos povățuiește spre disponibilitatea față de cei îndurerați, suferinzi, față de cei părăsiți, abandonați sau uitați. Hristos călăuzește spre bunăvoința de a sprijini, ajuta sau întări; spre bunătatea care nu se lasă dezarmată nici măcar de nerecunoștință.
Crucea se întinde de la un capăt la altul al lumii, dintr-o țară la alta, de la un ocean la altul. Iar noi, creștinii, o purtăm. Înaintăm cu ea pe drumul ei și astfel descoperim calea noastră. Atunci când atingem Crucea, dar mai mult, atunci când o purtăm, atingem taina iubirii răstignite a lui Dumnezeu. Dar atingem și axioma fundamentală, criteriul constitutiv al vieții noastre, adică faptul că fără „da”-ul spus Crucii lui Iisus Hristos în viața noastră, fără a fi în comuniune cu Hristos clipă de clipă, viața nu poate să reușească. Mântuitorul ne-a dat învățătura Sa, pe care a întărit-o cu exemplul Său: dacă nu stă în puterea noastră să înlăturăm suferința și moartea din lume, ne putem servi de ele ca de un instrument de curățire și înălțare spirituală pe scara cea mai nobilă a iubirii. În felul acesta ele apar ca o pregătire spirituală pentru a intra în slava învierii și a vieții veșnice. Taina vieții veșnice este cuprinsă în „da”-ul spus Crucii, în ceea ce pătimim pentru adevărul ei aici pe pământ, și trebuie să fim fericiți pentru acest lucru. Cu cât din iubire față de unicul adevăr și față de unica iubire – din iubire față de adevărul și iubirea lui Hristos – putem face și vreo renunțare, cu atât mai profundă și mai bogată devine viața. Persoana care vrea să-și rezerve viața pentru sine însuși o pierde. Iar cine dăruiește sau oferă viața sa – zilnic în faptele mici, care fac parte din marea hotărâre pentru Iisus -, acesta zilnic o găsește. Acesta este adevărul exigent, dar și adânc de frumos și eliberator, în care vrem, pas cu pas, să intrăm în timpul asumării Crucii în viața noastră. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 7 aprilie 2013, semnat de Arhim. dr. Teofan Mada)
