Partea de răsărit a Muntelui Athos, în care se găsește Schitul Prodromu, este o zonă foarte liniştită şi bogată în peşteri, preferată de sihaştrii români din vechime. Prezentăm o istorie a așezământului românesc din Sfântul Munte și câteva repere despre susținerea acestor sfinte locașuri de către Țările Române și statul român modern.
Locație
Schitul Prodromu este situat pe teritoriul Marii Lavre și poate concura ca dimensiuni cu orice altă mănăstire athonită.
Istorie
1337: Cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, care viețuia mai sus de Marea Lavră, pe dealul ce se numeşte Palama, a avut o vedenie noaptea:
„Ieşind din chilie şi stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată de îngeri şi sfinţi, care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se Împărătesei a toate.”
Sfântul Grigorie i-a spus că aceasta înseamnă că acolo urma să fie construit un sfânt locaş. Pe acel loc se află astăzi Schitul Românesc Prodromu.
1660: Monahul Filotei cere voie în scris Marii Lavre pentru a înnoi un locaș deja existent la Vigla. După el, alt monah român, Macarie, a construit o casă acolo.
1754: Schitul a fost reparat de Iosif din Hios, care i-a dat actualul hram. În peşterile de aici se nevoiau vreo zece sihaştri din Ţările Române, care şi-au construit câteva colibe şi o mică biserică de piatră având hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”.
La începutul secolului al XIX-lea, aşezământul se numea Chilia Sfântului Ioan Botezătorul, Chilia Românească de la Vigla Ianicopoli sau, mai apoi, Chilia Prodromu (a Înaintemergătorului).
1810-1816: Chilia Ianacopulo a fost cumpărată de duhovnicul moldovean Iustin, care a trăit acolo cu ucenicii Grigorie și Patapie.
Iustin a mers în Moldova cu gândul de a transforma chilia în schit și i-a spus aceasta Mitropolitului Veniamin Costachi. Ucenicul duhovnicului Iustin, Patapie, a dus mai departe ideea, insistând pe lângă mitropolit.
1820: Mitropolitului Veniamin Costachi a scris Marii Lavre cerând permisiunea de a transforma chilia în schit. Aprobarea a venit în iunie 1820.
26 aprilie 1866: Ministrul Cultelor, C.A. Rosetti, a desemnat pe arhiereul Isaia Vicol de Diocleea, egumen la Mănăstirea Golia din Iași, să sfințească biserica nou construită a schitului.
21 mai 1866: A avut loc târnosirea, data fiind aprobată de Patriarhul Ecumenic Sofronie al III-lea. Apoi, ieroschimonahul Nifon, ctitorul schitului, a adunat acolo în jurul său până la 60 de călugări athoniți.
19 iunie 1871: Domnitorul Carol I al României recunoștea Schitul Prodromu drept „comunitate românească”.
martie 1876: Cu aprobarea Patriarhului Ioachim al III-lea, în urma deciziei Domnului Carol I, pe sigiliul schitului, cuvintele „Pecetea schitului moldovenesc” sunt înlocuite cu expresia „Sigiliul chinoviului românesc”.
De atunci, schitul își continuă existența neîntrerupt. În jurul lui se găsesc numeroase alte schituri, colibe și chilii ale monahilor români. Intensitatea prezenței lor indică faptul că ea a fost continuă, începând din secolul al XIV-lea și a devenit stabilă din secolul al XIX-lea.
În prezent, la schit sunt 50 de călugări români, avându-l egumen pe Arhimandritul Atanasie (Floroiu). Acesta îi urmează Arhimandritului Petroniu Tănase.
Odoare
Cel mai de preţ odor al Schitului Prodromu este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Prodromiţa”, al cărei hram se serbează pe 12 iulie.
Icoana este pictată de iconarul român Iordache Nicolau din Iaşi, care însă nu reușea să zugrăvească și chipurile.
După multă rugăciune, chipurile Maicii Domnului şi Pruncului Iisus au fost zugrăvite în mod minunat, peste noapte, în timp ce iconarul se odihnea. Imediat icoana a început să facă minuni.
La Schitul Prodromu se mai află și alte icoane făcătoare de minuni. Icoana Maicii Domnului „Apărătoarea de foc” a scăpat de multe ori schitul de incendiu. În fiecare an se face agheasmă și procesiune cu această sfântă icoană.
În vistieria schitului se mai află icoana Maicii Domnului „Înainte Vestitoarea” și icoana Maicii Domnului „Ctitoriţa”.
În vechiul Paraclis al schitului se găsesc icoana Sfintei Treimi și icoana Sfântului Ioan Botezătorul, îmbrăcată în argint în 1853 de Grigorie Al. Ghica, domnitorul Moldovei.
O minune a Sfântului Ioan Botezătorul
Un important odor este și icoana în care Sf. Ioan Botezătorul apare deosebit de sever și încruntat. În 1821, când a început revoluția de eliberare a grecilor de sub dominația turcă, turcii au venit cu multă armată în Sfântul Munte, ca să jefuiască.
La Chilia Prodromu, s-au repezit să fure icoana Sfântului Ioan Botezătorul, care s-a încruntat la ei. Cuprinși de frică, au tras cu pistoalele în icoană, dar gloanțele s-au întors și i-au lovit tot pe ei, făcându-i să fugă, renunțând la jaf.
Schitul Prodromu are moaște de la Sfinții Ierarhi Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și Modest, Patriarhul Ierusalimului, de la Sfântul Apostol Matei, Sfânta Mare Muceniță Varvara, Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia, Sfântul Mucenic Trifon, Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian și Cuviosul Antipa de la Calapodești.
Semnificația și importanța prezenței românești în Sf. Munte
Pe lângă importanța duhovnicească de a avea rugători români în Muntele Maicii Domnului, există și o importanță istorică a prezenței românești în Sfântul Munte. Domnitorii Țărilor Române și-au asumat rolul de protectori ai Ortodoxiei răsăritene după ce Imperiul Bizantin a fost cucerit de turci.
Din cartea „Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuții și repertorizare, publicat la Editura Basilica în 2016, aflăm că, după Căderea Constantinopolului (1453), „domnii români și-au asumat responsabilitatea continuării tradiției bizantine, ei înșiși considerându-se urmași ai bazileilor bizantini”.
Ajutoarele lor au curs spre Sfântul Munte timp de cinci secole nu doar pentru a fi pomeniți în veșnicie, ci și ca un act politic de afirmare și consolidare a europenității creștine.
„Acest patronaj tradițional nu era decât un atribut al suveranității de concepție imperială bizantină care a fost moștenită și care a primit formă autohtonă prin domnitorii moldovalahi”, se explică în volumul citat.
„Politica pe care o vor continua va fi una de protecție față de toate locurile sfinte din Răsărit. Bizanțul istoric dispăruse, dar locul lui fusese luat de un Bizanț ideal, care va dura prin instituții, prin artă, prin arhitectură.
Era un Bizanț perpetuat prin structurile Muntelui Athos și ale Patriarhiei Ecumenice. Tocmai de aceea domnii români își vor îndrepta atenția către Athos și către Patriarhia Ecumenică, precum și către celelalte Patriarhii răsăritene, pe care le vedeau drept instituții care conservau prin excelență tradiția bizantină.
De aceea, ajutoarele către Athos ale domnilor români nu erau doar un act de evlavie, ci deveneau și unul de semnificație politică.
Acesta este contextul în care, după căderea Constantinopolului, în Țările Române își găsesc refugiu mulți dintre învățații bizantini, dar și călugări de la Muntele Athos, pentru a se pune sub adăpostul domnilor români.”
Domnitorii români și-au câștigat această calitate de protectori ai Bisericilor Ortodoxe cucerindu-și prin luptă un statut de autonomie față de Imperiul Otoman, care a amenințat secole în șir Europa.
Prezența românească în Sfântul Munte s-a făcut simțită și prin contribuția lor la patrimoniul cultural mondial. Mulțime de manuscrise românești îmbogățesc azi muzeele athonite, inclusiv biblioteca Mănăstirii Prodromu, cu monumente de cultură scrisă românească.
Contribuții românești la alte lavre athonite
- Sfântul Domnitor Neagoe Basarab a contribuit substanțial la toate mănăstirile. Este ctitorul principal al Mănăstirii Dionisiu, iar chivotul donat acesteia pentru moaștele Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, este cel mai de preț obiect din Sfântul Munte.
- Sfântul Domnitor Ștefan cel Mare a rezidit din temelii mănăstirile Zografu și Grigoriu. A făcut turnul de apărare și arsanaua (portul) de la Mănăstirea Vatopedu. La Mănăstirea Constamonitu a făcut portul și un drum pietruit de cinci kilometri care se păstrează și azi. La Mănăstirea Sfântul Pavel a zidit un aghiasmatar, a renovat biserica și a construit un apeduct. În total, a sprijinit opt mănăstiri athonite și biserica din Careia, „capitala” Sfântului Munte, unde se află sediul Chinotitei, forul decizional al comunității aghiorite.
- Alexandru Lăpușneanu, Domnitorul Moldovei, a refăcut în întregime Mănăstirea Dochiaru: trapeza, biserica mare, turnul de apărare, zidul de incintă și o parte din chilii. Șeful lucrărilor a fost Mitropolitul Teofan al II-lea al Moldovei, care a renunțat la arhierie pentru a deveni schimonah la Athos. Acesta este înmormântat în pridvorul bisericii pe care a înnoit-o (1598).
- Doamna Ruxandra, soția domnitorului Alexandru Lăpușneanu, a donat Mănăstirii Dochiaru cea mai mare sumă oferită vreodată de români pentru Sfântul Munte: 165.000 aspri de argint. Tot ea a plătit, în 1570, birul datorat Înaltei Porți de tot Sfântul Munte.
Foto credit: Prodromu-Athos.ro
