Spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiția moștenită din Legea Veche, în această zi s-a început creația lumii și, tot în această zi, Și-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică. În această zi, în bisericile ortodoxe se oficiază slujba Te Deum-ului.
Data de 1 septembrie, când noi prăznuim începutul anului bisericesc, este legată de istoria mântuirii. Pe parcursul unui an bisericesc se rezumă lucrarea de mântuire de la creație și până la sfârșitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează aceste lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile de început și final de an. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului, pe data de 15, și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe data de 29 august, cel mai mare prooroc de până la venirea Mântuitorului. Aceste două sărbători ne vorbesc despre viața veșnică, fiind vorba de două morți. Sfântul Ioan, ca prooroc al pocăinței, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Propovăduirea pocăinței, condiție pentru intrarea în împărăția cerurilor, ne arată tocmai venirea împărăției lui Dumnezeu, încheierea veacului acestuia și începutul eshatonului.
O ultimă semnificație legată de acest termen derivă din faptul că de la 1 septembrie calculau romanii anii indictionului.
Începutul anului Nou Bisericesc instituit la Sinodul I Ecumenic – 325
Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de către Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea, când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor ‘anul bineplăcut Domnului’. S-a hotărât de către Sfinți Părinți (318) participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, pe considerentul că începutul activității de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut la începutul lunii septembrie, deoarece după calendarul iudaic intrarea în sinagoga din Nazaret (Luca 4, 14-19) a Mântuitorului, după întoarcerea din pustia Carantaniei, a fost în luna a șaptea, numită Tișri (care corespunde în calendarul nostru lunii septembrie).
Biserica Mântuitorului Hristos prăznuiește începutul anului creștinesc în locul celui vechi, călăuzindu-se la viața cea nouă, cum spune Sfântul Apostol Pavel: ‘Împreună cu El ne-am îngropat prin botez întru moarte: precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa și noi întru înnoirea vieții să umblăm’ (Romani 6, 4).
Cele trei mari perioade ale anului Bisericesc
În centrul istoriei mântuirii noastre și al activității răscumpărătoare a Mântuitorului stă Jertfa Sa, adică Patimile și moartea Sa pe cruce, urmate de învierea Sa din morți; tot așa, în centrul sau inima anului bisericesc stau Paștile sau sărbătoarea învierii, cu Săptămâna Sfintelor Patimi dinaintea ei.
Ca mijloc de comemorare a vieții și-a activității răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc ortodox are deci în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paști și se poate împărți în trei mari faze sau perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreții de strană în fiecare din aceste perioade și anume:
a) Perioada Triodului (perioada prepascală);
b) Perioada Penticostarului (perioada pascală);
c) Perioada Octoihului (perioada postpascală).
Fiecare din acestea cuprinde un număr de săptămâni.
a) Perioada Triodului ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paștilor), până la Duminica Paștilor (total 10 săptămâni). Primele trei săptămâni din această perioadă alcătuiesc vremea de pregătire sufletească în vederea începerii postului, iar restul de șapte săptămâni – adică însuși Postul Paștilor – este vremea de pregătire, prin pocăință, post și rugăciune, pentru marea sărbătoare a învierii, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.
b) Perioada Penticostarului ține de la Duminica Paștilor până la Duminica I după Rusalii sau a Tuturor Sfinților (total opt săptămâni).
c) Perioada Octoihului ține tot restul anului, adică de la sfârșitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc. Durata ei variază între 40-26 săptămâni, fiind în funcție de data Paștilor: cu cât într-un an oarecare Paștile cade mai devreme, iar în anul următor mai târziu, cu atât perioada Octoihului dintre ele e mai lungă; dimpotrivă, cu cât într-un an oarecare, Paștile cade mai târziu, iar în anul următor mai devreme, cu atât perioada Octoihului dintre ele se scurtează. De altfel, toate aceste trei perioade, fiind dependente de data variabilă a Paștilor, încep și se sfârșesc nu la date fixe, ci variabile, de la an la an.(informații preluate din Liturgica Generală, Pr. Prof. Dr. Ene Braniște)
Pe tot parcursul anului bisericesc, cu cele trei mari perioade ale lui, și anume Triodul, Octoihul și Penticostarul, credincioșii trăiesc în mod concret și intens simțirea că reiterează viața lui Hristos, că retrăiesc toate evenimentele vieții Lui și că se află neîntrerupt sub ploaia darurilor Sfântului Duh mijlocite prin rugăciunile Maicii Domnului și ale tuturor sfinților, după cum spune Părintele Stăniloae. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioșilor, Ortodoxia 1 (1981), p. 7.)Credincioșilor ortodocși anul bisericesc le oferă posibilitatea trăirii trecutului, prezentului și viitorului în prezentul continuu al Sfintei Liturghii săvârșite în fiecare zi. Astfel, viața pământească a lui Hristos și cea a sfinților nu este pentru Ortodoxie o temă de speculație teologic-istorică abstractă, ci este o experiență vie, o anamneză retrăită a lucrărilor mântuitoare a lui Hristos, comunicată credincioșilor prin energiile Lui necreate.(Din cuvântul ÎPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealulu, intitulat „Anul bisericesc – Timpul Mântuirii”, 1 septembrie 2010)
Simbolismul anului nou bisericesc
Sfârșitul anului bisericesc, ca de altfel și începutul lui, este sub ocrotirea și binecuvântarea Sfintei Fecioare Maria, prin praznicul Adormirii, fiindcă Adormirea Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veșnicie, cum spune și troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viață fiind Maica Vieții…”. Cu această sărbătoare, practic, se încheie anul bisericesc și, în chip simbolic, veacul acesta. Și sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, ultimul dintre prooroci, cel mai mare dintre ei, care pregătește poporul pentru primirea lui Mesia, stă în legătură cu viața viitoare, cu eshatonul. Analizând semnificațiile teologice ale anului bisericesc, părintele profesor Boitan Florian, de la Seminarul Teologic Ortodox din București, spune că „fiecare an nou este anul mântuirii. Timpul este rânduit de Dumnezeu pentru mântuire. Timpul este sfințit prin Întruparea Domnului Hristos și rânduit pentru dobândirea unei existențe fericite în veșnicie. Mulți Sfinți Părinți accentuează ideea că timpul pe care omenirea îl parcurge de la Înălțarea lui Hristos până acum este timpul așteptării celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, este timpul pregătirii pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Așa mărturisim și în Crez, în ultimul articol: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, iar noi, prin ceea ce lucrăm în intervalul vieții noastre pământești, pregătim intrarea noastră în împărăția lui Dumnezeu. Biserica, prin rugăciunile ei, prin Sfintele Taine pe care le săvârșește spre sfințirea și apropierea noastră tot mai mare de Dumnezeu, caută să ne integreze în atmosfera împărăției cerești”.
La fel, începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă, tot un praznic închinat Maicii Domnului: Nașterea Maicii Domnului, aceea prin care se săvârșește mântuirea oamenilor, ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre. De altfel, toate praznicele împărătești cu dată fixă sunt în strânsă legătură cu istoria mântuirii: Nașterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Nașterea Domnului, Soborul Maicii Domnului și toate celelalte.
Toamna se încheie un ciclu agrar și începe altul
Într-un alt context, legat de ciclul agrar, septembrie este prima luna de toamnă, când se adună roadele și se mulțumește lui Dumnezeu pentru cele dăruite. Se încheie vechiul an agricol și se începe un nou an agricol, acum pregătindu-se semănăturile de toamnă. Așadar, orice sfârșit este un început, după cum, și în viața fiecărui om, sfârșitul viețuirii pământești face trecerea spre ultima etapă, viața veșnică. De aceea se prăznuiesc zilele martiriului sau trecerii la cele veșnice a sfinților, fiindcă acestea sunt momentele nașterii lor duhovnicești, pentru viața de dincolo. Pildele lor vin să întărească această realitate că, prin moarte, noi nu intrăm în neființă, ci trecem dincolo, într-una din acele stări, raiul sau iadul.
Din punct de vedere social, în vechime, dar și acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, și cea din toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep și se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinții Părinți au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit țarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuți, fiindcă se apropia iarna și pentru cei săraci era foarte greu. Biserica a avut grijă să rânduiască în perioada aceasta, de toamnă (în jurul datei de 16 octombrie), citirea pericopei evanghelice care se referă la pilda semănătorului. Odată cu semănatul pământului trebuia ca și cuvântul lui Dumnezeu să fie pus în pământul cel bun al sufletelor credincioșilor.
Indictionul, numerotarea anilor din timpul romanilor
În Sinaxarul peste tot anul de la finalul Ceaslovului, la ziua dintâi a lunii septembrie citim că se face pomenirea anului nou bisericesc și începutul indictionului. Indictionul (de la latinescul indictio) este o perioadă de 15 ani, al cărui prim an se numește și indictionul întâi și așa mai departe, până la al 15-lea, după ordinea lor. Terminându-se, astfel, evoluția celor 15 ani, începe iarăși o nouă perioadă, la care, de asemenea, anul întâi se numește indictionul întâi până la al 15-lea an, după care iarăși începe o nouă perioadă. Că indictionul își are numele de la tributurile extraordinare, destinate pentru plata soldaților (acest fel de tributuri se numeau indictiones) nu există nici o îndoială. Mai greu este să se răspundă la întrebarea: de ce perioada are 15 ani sau de când s-a introdus pentru prima oară indictionul. Regula practică pentru a găsi al câtelea an al indictionului este un an oarecare după Hristos, este următoarea: se adaugă 3 la anul respectiv și, apoi, se împarte totul la 15 și, dacă împărțirea este fără rest, anul indictionului este 15, iar dacă rămâne un număr, acesta va fi anul indictionului.
Indictioanele sunt de trei feluri: Indictionul constantinopolitan, care începe la 1 septembrie; Indictionul Cezarului (împărătesc) sau constantinian, începând de la 24 septembrie, și Indictionul papal sau roman, care începea la 1 ianuarie. Biserica prăznuiește această zi, adică începutul Indictionului, pentru următoarele motive: mai întâi pentru că, după tradiția veche, la această dată, Dumnezeu a început crearea lumii; în al doilea rând, pentru că luna septembrie se consideră început al anului nou bisericesc și, de aceea, Biserica, mulțumind lui Dumnezeu pentru roadele de peste an, se roagă ca și noul an să fie roditor; iar în al treilea rând, pentru că în această zi a intrat Mântuitorul nostru Iisus Hristos în sinagoga iudeilor și, dându-I-se cartea proorocului Isaia, deschizând-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiți la inimă, să propovăduiesc celor robiți eliberare și orbilor vedere, să slobozesc pe cei sfărâmați întru ușurare, să propovăduiesc anul Domnului cel bine primit” (Isaia 61, 1-2). Apoi, dând cartea slujitorului și șezând a zis: „Iată, astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre”. Încât și popoarele s-au minunat de cuvintele harului ce ieșeau din gura Lui” (Luca 4, 16-22).
Anul Nou bisericesc realizează prelungirea Întrupării și a vieții Mântuitorului
Prin structura anului bisericesc, așa cum a fost el rânduit, menționează părintele Braniște, „Biserica urmărește ca Persoana și amintirea Domnului să fie prezente în chip tainic, real și continuu în fiecare din zilele și anii vieții creștinilor. Astfel, anul bisericesc reînnoiește, în cadrul timpului istoric și al experienței umane, viața cu Hristos și în Hristos, realizându-se o prelungire a Întrupării și a vieții istorice a Mântuitorului”. Anul Nou bisericesc are, ca praznic obișnuit, tropar și condac proprii. Biserica mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit în anul care a trecut și Îl roagă să binecuvinteze anul care stă să înceapă. Dumnezeu este Creatorul timpului și al lumii, Care binecuvintează cununa anului bunătății Sale. Orice an, orice timp este darul lui Dumnezeu pentru noi. Din finalul troparului ne dăm seama că atât sfârșitul anului, cât și începutul lui stau sub ocrotirea Maicii Domnului: „A toată făptura, Ziditorule, Cel ce vremile și anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătății Tale, Doamne, păzind în pace poporul și țara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, și ne mântuiește pre noi”.
Condacul este și el grăitor în privința învățăturii dogmatice și liturgice a Bisericii: „Cel ce locuiești întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute și celor nevăzute și Ziditorule, Cel ce zilele și nopțile, vremile și anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, ferește și păzește în pace pe drept-credincioși, țara aceasta și pe poporul Tău, Multmilostive”. (Cf. informațiilor preluate din art. Anul Nou Bisericesc publicat în Ziarul Lumina din data de 30 august 2009)
