97 de ani de viață și 70 de ani de preoție sunt repere pământești ale unei vieți trăite în Hristos și pentru Hristos. Cred că astfel și-ar dori părintele Nicanor Lemne să rămână în conștiința celor care l-au cunoscut, nu spre slava sa, ci spre mărirea lui Dumnezeu. Deși se păzește de cuvinte mari, este unul dintre cei mai mari duhovnici ai noștri. Prin comportamentul și viețuirea sa, preotul Nicanor este exemplul frumuseții morale a simplității.
M-a întâmpinat pe prispa căsuței sale, acoperită cu stuf, într-una din zilele Postului Mare. Slăbuț, nu foarte înalt, îmbrăcat în reverendă, se sprijinea de un baston, iar capul, acoperit cu fes preoțesc, îi ajungea până în dreptul unei vițe fragede de vie. Mă privea cu atâta blândețe, de parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna, deși era pentru prima dată când ne întâlneam. Am primit binecuvântarea părintelui Nicanor Lemne, care m-a învăluit într-un duh de pace, și am simțit de unde-i vine această familiaritate, expresie a dragostei pentru fiecare seamăn al său, după cum aveam să mă conving mai apoi. Nu știu de ce, dar aerul sfinției sale, blând și molcom ca al oricărui basarabean autentic, mi-a amintit de călugării athoniți din albumele de fotografii ale pelerinilor care urcă zilnic în Sfântul Munte.
La sosire, în curtea părintelui erau doar câțiva oameni – cei doi fii ai săi, Mircea și Ionel, o nepoată și doi buni prieteni, Nicolae și Elena Danciu, pentru ca nu după mult timp să se adune lume ca la târg. Așa a fost de când se știe, acasă, la duhovnicul cel bătrân din Siliștea Snagovului, Arhiepiscopia Bucureștilor. Credincioșii l-au căutat pentru sfat, rugăciune și spovedanie, ori pentru a-i mulțumi. Își face timp pentru toți, chiar și la anii înaintați pe care îi are, deoarece consideră că acesta este rolul său pe pământ, de a-i ajuta cum poate pe oameni, apropiindu-i astfel de Cer.
„Viața omului este ca o cântare”
Ne retragem în camera sfinției sale pentru un ceas și mai bine de vorbă. O candelă aprinsă, un perete plin de icoane, portrete de familie înrămate, câteva cărți, o masă, un pat, două-trei scaune, un covor de țară țesut, întins pe podea alcătuiesc decorul încăperii modeste. Duhovnicul își găsește loc pe o margine a patului. Este atât de blând, de firesc și de cuminte, că fiecare cuvânt al său alină, întărește, vindecă: „Viața omului este ca o cântare. Când ajungi la capătul cântării, pleci. Câteodată, cânți mai repede și pleci mai iute dincolo, fie prin accident, fie prin infarct. Altădată cânți încet†¦ Sau repeți refrenul, te mai întorci la prima strofă, și uite așa ajungi până la 97 de ani…”
Cântecul vieții sale, spune părintele Nicanor Lemne, a fost pestriț, adică a avut parte și de bine, dar și de mai puțin bine. S-a ținut de biserică, chiar și în perioada comunistă, nu a lăsat oamenii de izbeliște, i-a ocrotit și i-a învățat să nu se lepede de credință. Descendent al unui neam cu mulți preoți, din județul Hotin, de mic copil, Nicanor, unul din cei 10 frați ai familiei Lemne, și-a dorit să devină preot. După ce a terminat Facultatea de Teologie în Cernăuți, s-a căsătorit cu Olga, fiica unui părinte din județul Bălți, unde a și fost hirotonit preot, într-o parohie din comuna Mihăileni. După doi ani, tânăra familie a fost evacuată, din cauza invaziei rușilor, așa că au poposit în Râmnicu Vâlcea pentru o perioadă, iar la 1 decembrie 1944 s-au stabilit în Siliștea Snagovului, după cum își amintește părintele, accentuând: „Am găsit aici un preot paroh bun, credincios. Am slujit cu el 56 de ani și am fost foarte buni prieteni. În 1964, el s-a îmbolnăvit și mi-a dat mie Parohia «Sfântul Nicolae», până ce am ieșit la pensie, în 2000. Am 70 de ani de preoție. Acum îmi urmează părintele cel tânăr, Daniel Avram, un preot excepțional, un bun predicator, pe care îl poți asculta toată ziua și tot nu te saturi”.
Darul Maicii Domnului
Zâmbește când vorbește, de parcă și-ar cânta cântecul vieții. Pestriț. Cu accente de doină, când vine vorba de preoteasă, a cărei fotografie o poartă în dreptul inimii, într-o carte de rugăciuni zilnice, alături de cei doi copii. „Olga a fost un dar pentru mine. Am cunoscut-o pe 1 iulie 1942 și în 10 iulie am făcut căsătoria. A fost o femeie foarte credincioasă, sinceră și corectă în viața ei. Olga venea în fiecare duminică cu mine la biserică, cânta la strană, ținea posturile. A fost legătură foarte bună între noi. Au trecut opt ani de când suntem despărțiți. Totdeauna mă rog: «Doamne, dacă așa ai vrut Tu să fie, nu mă pot certa cu Tine că mi-ai luat-o. Tu mi-ai dat-o și Tu mi-ai luat-o»”, mărturisește cu emoție duhovnicul.
Maica Domnului, al cărei chip se găsește în majoritatea icoanelor din chilia sa, și-a făcut simțită puterea în familia Lemne. Prin rugăciune și printr-o trăire creștinească, doamna Olga s-a vindecat de cancer uterin și, după 17 ani, a dat naștere și celui de-al doilea fiu, Mircea.
În umbra părintelui, pășesc pe cărarea care duce spre biserica cea veche, monument istoric, o bijuterie arhitectonică, care mai rezistă astăzi datorită acestui vrednic slujitor al lui Dumnezeu, care a îngrijit-o timp de 30 de ani. Este singura biserică din țară care are formă de navă la exterior, iar în interior formă de cruce. În cimitirul Bisericii „Nașterea Maicii Domnului”, gard în gard cu gospodăria familiei Lemne, se odihnește doamna Olga. Aici, lumânările nu se sting niciodată, florile nu se veștejesc. Are părintele grijă. Vine de câte trei-patru ori pe zi, iar vara se preumblă și noaptea prin cimitir să-i lumineze drumul din lumea cealaltă soției sale.
Viața adevărată, viața de după moarte
Ne reîntoarcem la căsuța pitită între pomi și flori. Îl întreb pe părintele de ce nu și-a construit o locuință mai mare și de ce nu schimbă stuful de pe casă. Sfinția sa răspunde: „Am făcut această casă modestă, pentru că tot o las. Chiar dacă aș fi avut o casă mare, aurită, nu o luam cu mine. Iar dacă mi-ar da cineva tablă, vând tabla, și cumpăr tot stuf, pentru că vara ține răcoare și iarna cald. Îmi place acest ritm al vieții de la țară, unde am trăit bine cu oamenii, i-am iubit, și cred că și ei pe mine, pentru că atunci când mă văd, se bucură.”
Mai zice preotul cel bătrân din Siliștea Snagovului că omul este călător pe acest pământ și abia după ce moare începe adevărată viață. Viața veșnică. Aceasta pe care o trăim este una pregătitoare pentru cea care va urma și „cum trăiești aici, așa o să trăiești și dincolo. Totul este să ai milă de fratele tău. Iubire. Dacă nu o ai, roagă-te lui Dumnezeu să ți-o dea. Fără iubire nu se poate ajunge în Rai. Și iubirea este asociată cu smerenia. Oamenii zilelor noastre trăiesc niște momente speciale. Acum ne putem ruga unul pentru altul. Numai asta ne poate salva. Rugați-vă din toată inima și Dumnezeu vă va da!”.
„Sunt pregătit, trebuie să plec și eu odată”
Chiar și la cei 97 de ani părintele merge la biserică, e nelipsit de la slujbe și își face pravila ca în tinerețe. În fiecare seară se roagă pentru toți cei care îi cer asta, dar și pentru cei care nu i-o cer. Zecile de acatiste, pentru care nu primește nici un ban, m-au convins de acest lucru. „Fac Acatistul Maicii Domnului și al Domnului Nostru Iisus Hristos și paraclisele, o dată unul, o dată altul. Toată viața am trăit așa și tocmai acum, când sunt gata să plec, să mă despart? Nu se poate”, recunoaște preotul zâmbind.
Îndemnul părintelui Nicanor Lemne a fost întotdeauna spre cumpătare și bun-simț, spre rigoare și limpezime în toate, calități care l-au ajutat să ajungă anii senectuții înțelepte.
Cât privește trecerea dincolo, impresionează naturalețea cu care îmbrățișează acest moment inerent al vieții pământești, al fiecăruia dintre noi: „Eu mă rog la Tatăl Ceresc: «Doamne, ia-mă și acum». Sunt pregătit, trebuie să plec și eu odată, dar să mă ducă în Rai, îi zic, dacă nu, să mă lase să mă pocăiesc (zâmbește). Nu poți merge cu forța, ci când dorește Tatăl Ceresc. Gândul acesta trebuie să-l avem, că acolo ducem o viață veșnică, pe când aici, totul e trecător. Nu există teamă, totul e ca omul să-L aibă pe Hristos în inimă și să meargă la El”.
Pe drumul de întoarcere spre București, Nicolae și Elena Danciu, care îl cunosc de mult timp pe renumitul duhovnic din Siliștea Snagovului, spun, completându-se reciproc: „De fiecare dată când ne întoarcem de la părintele ni se face și mai dor de el. Este un munte de iubire, de smerenie și de înțelepciune, care ne-a ajutat enorm”.
(Reportaj publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 9 mai 2013, apărut sub semnătura Ralucăi Brodner)
