Concluziile Sfântului Sinod cu privire la desfășurarea și hotărârile Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (16-26 iunie 2016)

În urma discuțiilor purtate în cadrul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din ziua de 29.10.2016, ședință prezidată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, membrii Sfântului Sinod au formulat și exprimat următoarele concluzii cu privire la desfășurarea și hotărârile Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (16-26 iunie 2016):
S-a luat act cu apreciere de participarea și implicarea substanțială a Patriarhului României și a altor membri ai delegației Bisericii Ortodoxe Române la lucrările Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

S-a luat act de conținutul documentelor în forma aprobată în cadrul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod din Creta, respectiv, Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; Diaspora Ortodoxă; Autonomia și modul proclamării acesteia; Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta; Importanța postului și respectarea lui astăzi; Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, la care se adaugă Enciclica și Mesajul Sinodului. Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos.

De asemenea, s-a luat act de faptul că textele pot fi explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Explicitarea acestora și redactarea altor documente sinodale cu teme diferite nu trebuie realizate, însă, sub presiunea timpului, ci, în cazul în care nu există consens panortodox, ele trebuie amânate și perfecționate până când se va realiza un consens.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Comentarii Facebook

Comentarii recente
  1. Ce cădere groaznică a Bisericii noastre!
    Aproape de necrezut atâta împietrire şi amăgire de sine. Îi înţeleg pe mulţi preoţi vii care-şi pomenesc în continuare ierarhii cu durere, cu milă, neputându-se rupe de aceştia nici măcar în drum spre iad. Domnul Iisus Hristos singur vede durerea acestora, inima lor de mamă gata să coboare în ghenă pentru cel iubit. Dar tocmai această durere a inimii, această suferinţă pentru aproapele trebuie să dea consistenţă hotărârii de a înceta pomenirea.

    Nu dreptatea, nici corectitudinea argumentelor canonice şi dogmatice îi va întoarce pe cei căzuţi ci durerea inimii celor ce încetează pomenirea iar apoi îndelunga lor răbdare în purtarea crucii.

    Şi pe mine mirean mă doare sufletul ştiind că după atâţia ani în care i-am pomenit pe Părintele Patriarh, pe părintele Mitropolit Teofan, pe Părintele episcop Calinic, aceştia au căzut în erezie. Atât cât înţeleg eu lucrurile, mi-e clar că nu se vor mai întoarce din cădere de la sine. Dar nici eu nu am de gând să-i las duhului acestuia rău, demonului legiune al ecumenismului, drac pe care îl urăsc cu patimă, ca pe cel ce mi-a răpit şi dus la pierzanie părinţii mei dragi.

    Vorbesc doar pentru mine, întrucât eu voi continua să merg la exact aceleaşi biserici la care am mers şi până acum, după exact acelaşi obicei şi voi continua să spun cu voce clară dar înceată că părinţii arhierei sunt eretici, necăutând să deranjez sau să produc tulburare, dar să pot fi auzit.

    Este forma de mărturisire care mă odihneşte după ce am căutat şi eu să găsesc calea, după ce am vorbit cu părintele duhovnic, care nu a întrerupt şi probabil nici nu va întrerupe vreodată pomenirea ierarhului.

    De aici înainte nădăjduiesc în Dumnezeu să nu fiu motiv de sminteală sau poticnire pentru cei apropiaţi şi nici să cad în vreun fel de înşelare. Dar şi dacă voi fi dat afară din biserici, voi sta la uşă, iar dacă voi fi dat afară din curtea bisericii, voi sta la poartă şi dacă şi de acolo voi fi alungat, voi sta peste drum cu anii şi voi face asta până când mă voi putea reîntoarce şi mă voi putea împărtăşi din exact acelaşi potir cu cel din care am primit Sfânta Împărtăşanie până la acest sinod.

    Nădăjduiesc că cei care mă cunosc de atâţia ani şi care nu înţeleg sau nu au disponibilitatea să înţeleagă „ceea ce nu a schimbat” Sinodul din Creta, fraţi pe care îi iubesc, îşi vor pune întrebări, se vor nelinişti. Dar de părăsit, gândul îmi spune să nu-mi las niciodată parohia, nici dacă ferească Domnul, se va apostazia pe faţă. Întru aceasta să se cunoască dragostea mea, câtă este, punându-mi sufletul pentru cei apropiaţi.

    Nu văd cu încredere graba aceasta de a ne îngrădi de fraţi, de a căuta preoţi „necăzuţi”, care mai au har, care au antimise etc. graba aceasta de a ne scăpa sufletele cu orice preţ. Fiecare îşi cunoaşte inima şi ştie dacă face ascultare de ierarhii eretici din dragoste, milă şi durere, sau din comoditate şi indiferenţă.

    Dar dacă am dragoste, cum pot să tac ştiindu-i în braţele arhiconului, discutând cu dracul dacă s-a schimbat ori ba ceva în Creta, confruntându-se în argumente teologice ş.a.

    Cred că din clipa în care fiecare va înţelege că ecumenismul este erezie, că este un demon arhicon care mă ţine de vorbă, mă distrage de la rugăciune şi sfinţire, abia atunci ne vom aminti cu toţii de cuvintele părintelui Steinhardt care spunea că nu-şi pune semnătura alături de diavol nici măcar ca să mărturisească existenţa lui Dumnezeu. Abia scos la lumină acest duh scârbos care se camuflează în ideologie, în agiornamento, în iubirism, în deschidere şi în orice altceva decât diavolul scârbos care este, abia atunci va fi uşurată îngrădirea de erezie. Câtă vreme însă discutăm de teorii (ale ramurilor, baptismală etc) iar nu despre un diavol arhicon, uşor alunecăm în dezbateri cu dracul.

    Am încredinţarea că sunt ultimul om din biserică, păcătos ca nimeni altul şi că în afara Bisericii or fi oameni şi mai morali şi mai puţin morali ca mine, dar că în Biserică sunt Piatră de hotar, nimic fiind în urma mea. Tocmai pentru că sunt ultimul nu pot să tac.

    Nu cer nimănui nimic, nu judec şi îndemn pe oricine să facă după cum îi spune conştiinţa, însă eu, ultimul fiind nu pot să tac, căci după mine nu mai e nimeni. Dacă greşesc cu ceva, ultimul fiind, nădăjduiesc să primesc iertare de la fraţii şi părinţii mei iar tulburarea se va stinge de la sine şi eu cu bucurie voi recunoaşte că am greşit. Dar dacă aceeaşi minte cu care îmi câştig pâinea şi-mi întreţin familia îmi spune că ierarhii sunt eretici, judecând la fel cum o fac pentru orice alt lucru al vieţuirii mele, cum aş putea să tac când tocmai despre erezie e vorba! Cum de mă arăt înţelept la lucru şi acasă dar tocmai cu privire la erezie am îndoieli şi sunt confuz!

    Mai bine să greşesc eu, cel mai mic, iar greşeala mea să fie îndreptată de un frate mai mare decât, ferească Domnul să tac şi eu, piatra de hotar şi să cădem cu toţii.

    Iertaţi-mă pentru mesajul lung. Vă rog să vă rugaţi şi mentru mine, Vlad-Mihai. Domnul să ne lumineze şi să păzească Biserica lui de toată erezia şi tulburarea! Iertaţi-mă! Doamne, ajută!

Lasă un răspuns


Știri recente

Despre iubire

La editura Basilica a Patriarhiei Române a apărut lucrarea Despre iubire, a părintelui prof. dr. Dumitru Belu. Lucrarea a fost publicată pentru prima dată în anul 1945, la Timișoara. Contextul reeditării îl aflăm din Nota…