Cele mai multe amintiri legate de o persoană le poți afla de la cei lângă care a stat mai mult. Un portret spiritual al părintelui Galeriu nu-l putea schița mai bine decât un alt slujitor al altarului de la Sfântul Silvestru, alături de care a ostenit mai bine de 20 de ani, părintele Nicolae Bordașiu. Cuvintele lui ne pun înainte un om identificat deplin cu misiunea sa, aceea de a fi chip al smereniei și iubirii lui Hristos pentru lume, de a asculta neputințele ei și a dărui vindecare celor doborâți de patimi și nevoi.
Părintele Galeriu a avut în viața sa o sănătate destul de robustă. Așa a reușit să învingă cerbicia comuniștilor când l-au dus la Canal și când i-au făcut atâtea rele după aceea. Cu toate astea, el nu i-a urât niciodată, îndurând suferința în tăcere. Acestea sunt suferințele neștiute, nespuse ale lui. Când suferi cu trupul, mai scapi un oftat, câte o vorbă, nu poți rămâne neobservat și cel de lângă tine te va întreba: „Ce te doare?” Dar când ai ceva pe suflet, atunci destul de greu te va descoperi cineva. Din pricina aceasta, părintele Galeriu suferea mult. Suferea în tăcere. Suferea cu cei săraci pentru că nu putea să aline atâta durere câtă vedea la cei necăjiți, mai ales când mergea în vizite pastorale sau ajungeau la dânsul diferiți sărmani. Suferea de nedescris când avea de lucru cu tinerii care se drogau. Încerca să-i convingă pe cei aduși fie de părinți, fie veniți din proprie inițiativă. Și nu erau puțini cei care-l vizitau, știindu-l un mare duhovnic. Stătea uneori de vorbă ceasuri întregi cu câte un tânăr din acesta pierdut și când constata că mesajul nu a avut ecou în sufletul lui, fiindcă cel aflat în fața lui fie se revolta sau nu primea ceea ce i se oferea, atunci suferința părintelui era nemărginită. Dar nu dezarma niciodată. Relua cu același tânăr discuția și tot nu se descuraja.
Mereu nădăjduind în mila lui Dumnezeu
Și-a exprimat între noi durerea când veneau mulți tineri care făceau parte din MISA (Mișcarea de Integrare Spirituală în Absolut) și a avut discuții directe cu conducătorul acestei mișcări. A acceptat ca acesta să vină în biserică la noi, ba chiar l-a primit să fie naș la un botez alături de alți nași valizi, cu gândul că ar putea să-l reîntoarcă pe drumul cel bun. Și când a constatat că totul este în zadar, mi-a spus cu tristețe: „Acesta este un om definitiv pierdut”. Și țin minte, când omul acesta cu o doză de obrăznicie la un botez programat la o anumită oră a întârziat câteva ceasuri, părintele a așteptat, a așteptat întoarcerea lui. Noi am început botezul cu nașii buni, pentru ca într-un final respectivul să apară, nesocotindu-l oarecum pe părintele. Și am simțit amărăciunea din sufletul părintelui în acele clipe, văzând că egoismul și rătăcirea lor sunt atât de puternice. Cu toate acestea, era nădăjduind în Dumnezeu că și pentru ei El va avea milă.
Aș vrea să evoc acum o clipă de și mai mare durere, care nu a fost numai sufletească, ci și fizică. Îmi amintesc cum zicea părintele: „nimic nu e întâmplător, totul e proniator”. În chiar ziua când am aflat de adunarea tinerilor din ASCOR pentru comemorarea la Mănăstirea Oașa a 10 ani de la mutarea în veșnicie a părintelui Galeriu, ieșind din biserică, pe treptele de la intrare, m-am întâlnit cu o doamnă pe care o știam oarecum, dar nu o mai văzusem demult. Am intrat în vorbă cu ea și i-am spus că nu am mai văzut-o pe la noi. Mi-a răspuns că merge la slujbă în altă parte. M-am gândit că oriunde ar participa la slujbă, tot în casa lui Dumnezeu este, dar am repetat întrebarea: „De ce nu mai vii totuși pe la noi?” Răspunsul a fost unul total neașteptat: „De frică!” „Cum adică ți-e frică?” „Mi-e frică, pentru că eu știu cine l-a bătut pe părintele Galeriu.”
Probabil femeia a vrut doar să-mi reamintească ceva petrecut prin anii 1990. I-am spus: „Îmi amintesc de clipele de atunci, dar știu și că părintele i-a iertat pe cei ce i-au făcut rău, fiindcă era bun”. Însă femeia a spus: „Dar nu cei pe care i-a văzut părintele la tribunal sunt autorii, ci autorii au rămas și vor rămâne mereu necunoscuți. Și s-ar putea întâmpla, zicea ea ca să-și justifice frica, ca ei să se răzbune într-o zi pe mine, dacă ar ști că îi divulg pe cei care l-au bătut pe părintele”. Și atunci am întrebat-o: „Cine l-a bătut?” „Cum, nu știți? Securitatea.”
Vizita neașteptată
Mi-am adus aminte atunci de noaptea când s-a întâmplat faptul. Părintele avea o doamnă în vârstă dactilografă care îl cunoștea de mulți ani, de când părintele slujea la Ploiești, la Biserica „Sfântul Vasile”. I-am și uitat numele. Ea venea de la Ploiești și stătea zile întregi dactilografiind din cuvântările și scrierile părintelui. Părintele Galeriu avea un început de Parkinson și nu putea să caligrafieze. Era o noapte de vară, se dormea cu geamurile deschise, și părintele, care nu se gândea niciodată că oamenii pot fi atât de răi, nu și-a luat nici o măsură de siguranță. În acea noapte, câțiva indivizi au intrat în casă, au ajuns într-o cameră unde era biblioteca părintelui și au început să arunce totul pe jos. Dactilografa s-a trezit, dar bărbații i-au pus o pernă pe față și au amenințat-o, spunându-i că, dacă scoate vreo vorbă, o omoară. Erau patru inși. Au mers apoi în camera părintelui și, fără să-i spună un cuvânt, i-au dat mai multe lovituri cu un box, o armă metalică din aceea care intră pe degete și se lovește cu ea având pumnul strâns. L-au bătut atât de rău, încât i-au scos dinții din gură. Părintele avea dantura cam slabă. Dar nu a fost destul. L-au silit să spună unde are lucruri de preț. Părintele nu avea nimic al lui. Dar în casă se afla ceea ce rămăsese de la preotul Chiriac Bidoianu, ctitorul Bisericii „Sfântul Silvestru”. Acesta își lăsase toate ale lui bisericii, un lanț de aur cu care purta crucea pectorală de iconom stavrofor. Mai era încă o cruce de aur. Iată toată averea pe care părintele, ca paroh, o păstra de la înaintașul său. Pe acestea le-au luat cei veniți în noapte. Însă nu s-au oprit din bătaie și cu o lovitură de box i-au rupt arcada, încât sprânceana îi căzuse peste ochi. După ce au plecat ei, cineva a dat telefon, iar eu am alertat oamenii și când l-am văzut pe părintele, avea un chip atât de îndurerat, încât m-a impresionat profund. Nu pot uita niciodată cu câtă durere mă privea cu un singur ochi, pentru că celălalt era acoperit de sprânceană, încât, ca să văd dacă nu îi scoseseră ochiul, cu greu am ridicat pleoapa pentru a observa dacă ochiul se mișcă. Cu greu a articulat câteva cuvinte. Gura toată era tumefiată, dinții căzuți, ochiul acoperit de pleoapa zdrobită. Am chemat pe doctorul Moise, un ucenic al părintelui, stomatolog, care i-a făcut toaleta feței însângerate și după ce și-a mai revenit părintele, și-a exprimat durerea față de ce sunt în stare oamenii. Acestea sunt suferințele necunoscute ale părintelui Galeriu. Ele au fost mult mai grele de purtat decât cele de la Canal sau din altă parte, fiindcă atunci știai la ce anume să te aștepți. Dar aici, la oameni cărora nu le făcuse nimic și cărora, dacă ei i-ar fi cerut, el le-ar fi dat orice ar fi dorit ei, de unde atâta cruzime?
Venea oriunde era chemat
Părintele nu avea averi, bietul de el nu avea adunate bunuri pământești. El era cu bogăția sufletească pe care o împărțea cu mult drag tuturor, oricui ar fi vrut să ceară de la el un ajutor. Durerile sufletești pe care nu le poți descrie, în urma suferințelor fizice, au fost cele care au lăsat urme în viața părintelui.
Cu toate acestea, când a fost la proces, pe cei pe care i-au prezentat autoritățile ca autori ai furtului și agresiunii, el i-a iertat și a spus în fața tribunalului că nu are nici o pretenție. Însă realitatea spune că nu cei prezentați au fost de fapt autorii, ci ei au fost puși condiționat pentru a recunoaște faptele săvârșite de alții ca să-l intimideze pe părintele.
Dar nici așa nu au putut să-i închidă gura niciodată, fiindcă a continuat să vorbească cu aceeași dragoste, cu același patos, cu aceeași convingere, propovăduind adevărul și dragostea. Mergea cu avionul de la București la Baia Mare, la Timișoara, la Iași, oriunde era chemat, mai ales când era solicitat de tineretul de la ASCOR. Nu ținea seamă de nimic, de oboseală, de timp. Știa să-și potrivească lucrurile în așa fel încât să propovăduiască ceea ce purta în suflet, credința în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii. (Articol realizat în urma înregistrării făcute de Augustin Păunoiu cu părintele Nicolae Bordașiu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 11 august 2013)
