Biserica Ortodoxă sărbătorește la 1 februarie pe Sfântul Mucenic Trifon. În Molitfelnic la rânduiala ce se face la țarini (holde), la vii și la grădini, când se întâmplă să fie stricate de sălbăticiuni sau de alte vietăți ca lăcuste, gândaci și altele este integrată și Rugăciunea Sfântului Mucenic Trifonpentru păzirea grădinilor, a viilor și pentru toate holdele. Sfântul Mare Mucenic este cunoscut în Biserica Ortodoxă ca ocrotitorul ogoarelor, deoarece într-o primăvară, semănăturile locuitorilor din Campsada erau puse în pericol de o mulțime de lăcuste. Trifon s-a rugat lui Dumnezeu să scape ogoarele de pierderea lor, lucru care s-a și întâmplat. De atunci și până astăzi, Sfântul Trifon este cinstit ca ocrotitorul țarinilor și grădinilor oamenilor.
Sfântul s-a născut în satul Lampsac din Frigia (Asia Mică), sat așezat în apropierea orașului Apomeea. Părinții lui au fost creștini și l-au crescut cu dragoste de Dumnezeu. Tânărul Trifon a fost binecuvântat din copilărie cu darul minunilor. La vârsta de 17 ani a tămăduit pe Gordiana, fiica împăratului Gordie (238-244). Reîntors acasă de la Roma, Trifon a început să propovăduiască învățătura Mântuitorului Hristos prin satele Frigiei, vindecând bolnavii în chip minunat.
Propovăduirea și faptele bune ale Sfântului Trifon s-au sfârșit o dată cu mucenicia și viața lui, în anul 250 de la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în orașul Niceea, în timpul persecuțiilor creștinilor din porunca împăratului Deciu (249-251). Trifon a fost prins cu alți tineri creștini și întemnițați din porunca lui Aquilin, prefectul Orientului. Toate încercările lui Aquilin de a-l face pe Sfântul Trifon să renunțe la credința în Domnul nostru Iisus Hristos și să aducă jertfă zeilor, au rămas zadarnice.
În cele din urmă, Aquilin a poruncit moartea Sfântului Trifon prin sabie. Dus de ostași la locul de osândă, Sfântul Trifon s-a rugat și îndată și-a dat sufletul său Domnului Iisus Hristos, înainte ca sabia călăului să cadă asupra gâtului său.
Un fragment din moaștele Sfântului Trifon se află la Biserica bucureșteană Cărămidarii de Jos din Protoieria III Capitală. Biserica este situată în partea de jos a orașului București, pe malul drept al râului Dâmbovița, începând de la Podul Vechi, astăzi „Podul Timpuri Noi”, și până la ieșirea din oraș a acestui râu (se întindea odinioară mahalaua „Cărămidarii de Jos”, astăzi cartierul „Tineretului”). Zidirea care dăinuie și astăzi este de dată mai recentă, dar ea s-a înălțat pe un loc sfințit încă din veacul al XVIII-lea. Pentru început a fost construită o biserică de lemn, iar în anul 1856 s-a pus piatra de temelie pentru o biserică de zid. În urma unui incendiu din 1922 lăcașul de cult a avut foarte mult de suferit astfel că la 14 decembrie 1930 Patriarhul Miron Cristea a sfințit biserica, după reparațiile necesare, adăugându-i și hramul „Sf. Mucenic Trifon”, după dorința credincioșilor parohiei care se ocupau și cu grădinăritul și cultivarea florilor. De-a lungul timpului la biserica parohiei au fost executate numeroase lucrări de întreținere și înfrumusețare.
În tradiția populară, după cum aflăm de pe site-ul crestinortodox.ro, există credința că Sfântul Trifon are putere asupra începutului de primăvară. Astfel, el este cunoscut în credința populară ca cel ce păzește livezile de omizi și lăcuste, iar pe oameni, de nebunie.
În ziua de pomenire a Sfântului Trifon se practică o serie de rituri, cu scopul de a asigura protecția și fertilitatea livezilor de pomi fructiferi și a viilor. În vechime, viticultorii și pomicultorii țineau post în aceasta zi și chemau preotul să le stropească cu agheazmă livezile și via, ca acestea să fie ferite de nerodire și de secetă sau grindină.
În sudul Olteniei există un ritual complex de pregătire a viei pentru noul sezon, cunoscut sub numele de Arezeanul (Tăiatul) viilor. Pe lângă acest obicei de tăiere a corzilor de viță-de-vie, viticultorii aprindeau focuri la marginea plantațiilor și afumau via cu o cârpă aprinsă, spre a feri via de pătrunderea forțelor malefice.
În zonele Banatului și ale Transilvaniei, în ziua de 1 februarie bărbații ieșeau în livezi și după ce curățau pomii îi stropeau cu apa luată în zori din izvoare și sfințită de preot.
Un alt obicei întâlnit în aceasta zi era ‘scuturatul pomilor’. Cu topoarele în mâini, bărbații loveau pomii la rădăcina, mimând tăierea acestora: ‘-Măi, pomule, face-i roade, că de nu, eu te tai’. Răspunsul era dat de un copil în vârstă de 7-8 care simboliza ‘sufletul’ pomului: ‘- Lasă-mă, iartă-mă, nu mă lovi, nu mă tăia, c-oi înflori și-oi rodi, când vremea mi-a veni și de noroc ți-oi fi’.
Odată ce ritualul de la vie era încheiat, viticultorii se îndreptau în alai spre casă. Veneau spre casă purtând pe cap cununi făcute din primele corzi tăiate din vie. Acasă, viticultorii erau așteptați cu masa abundentă, semn că astfel trebuia să fie și producția viticolă.
În Banat a existat un obicei, astăzi pierdut, ca din vârful dealurilor cu vii să se rostogolească o roată aprinsă. Sensul obiceiului era de a fertiliza via si a îndepărta de ea duhurile nefaste, printre care și iarna.
Ziua de 1 februarie este numită în unele zone Ziua omizilor. În aceasta zi, unele gospodine sfințeau grâul și porumbul pe care îl aveau spre a fi semănat. Alte gospodine mergeau cu turte la mușuroiul furnicilor și le spuneau: „Cum vă dau eu de mâncare, așa voi să nu-mi mâncați recolta!”.
